Razvan Scrie

Învățăturile de Crăciun ale ghiolbanului tată către fiul său

Fiule,

Suntem la început de Decembrie, Crăciunul este aici și noi, ca niște credincioși ce suntem îl vom sărbători cum se cuvine. Noi nu mergem la biserică, ca vine ea la noi, prin cruciulițele de la oglindă și aia mare de pe portbagaj. Vom face un Craciun, mai ceva decât al vecinilor și ălora care ne cunosc, să crape mațul în ei de invidie că nu au avut atâta belșug de bani de spart.

Întâi și întâi cumpără. Cumpără orice, chiar și ce nu ai nevoie. Cu cât cumperi mai mult cu atâta va fi mai frumos. Cumpără un brad mare și falnic, să vadă lumea de ce soi de neam bogat ești tu. Ia unul cât mai mare, chiar dacă acasă vei tăia din el măcar un metru. Când îl cumperi ai grijă să-i desfaci pe toți, să fii sigur că l-ai luat pe cel mai frumos și mai des. Cumpără mâncare cât mai multă. Nu-ți fă griji că se aruncă, dacă o dai la câinii de pe maidan înseamnă că ești bogat și ai de unde. Ăsta e semn de belșug. Lasă, nu îți fă griji că ai dat bani pe ea. Mâncarea să fie din aia bună, grasă, nu cumpăra legume că iarna nu e sezon și nu se mănâncă din astea. Iarna mâncăm numai lucruri grase să țină de cald și bem tărie să dizolve grăsimea. Vezi, de Crăciun, nu cumpăra bere la pet că atragi sărăcia peste noi.

Adu-ți aminte de neamurile cele multe. Știu că nu le cunoști bine, dar așa ne învață ăștia, că de Crăciun să fim mai buni. Dă-le măcar un telefon și mai du-te pe la ei, că te invită, că nu. Vezi, sună numai la neamurile alea bune. La ăia de le merge prost nu suna, să nu iei și tu nenoroc de la ei, că se transmite de doamne ferește. Pe aia de-s mai cu pile și relații, invită-i acasă, că, ceva tot pică. Ai grijă și scoate tot ce-i mai bun pe masă, să plece umiliți și să vadă că tu ești cu dare de mână. Să nu cumva să le spui ca ai cardul pe minus și datorii la credite, să nu creadă că ești sărăntoc. Tu nu ești sărăntoc, dar banii aia chiar meritau cheltuiți.

Mănâncă și bea de Crăciun, înainte și după, mult și fără grijă. Dacă îți e rău că ai mațul scurt și nu ține la mâncare multă, ia pastile de ficat din alea cum vezi la televizor.

Când cumperi cadouri să nu cumva să iei de mai mult decât primești. Să nu se îmbogățească neamurile și prietenii de pe urma ta. Dacă ai un interes cu ei, atunci ia-le din alea bune de la supermarket, dacă nu, ia-le de la chineji sau de la second-hand. Orice iei, sa fie cu sclipici și cu scris in americană, să arate că ne-am ajuns. La ăia care nu au bani să îți ia ceva, tu nu le lua nimic.

Cât privește pe ăia de nu ți-s neamuri, ține-i din scurt și de proști. Mai ales acuma de Crăciun trebuie să le arăți tuturor cine-i boss-ul. Neam de neamul tău nu s-or lăsat îmblânziți de Crăciun, așa că acuma nu te lăsa tu mai la urmă de ei. Înghesuie-te în orice magazin la orice coadă, fi nervos cu orice ocazie și fi agresiv în trafic. Spune întruna la colegi ce ai mai cumpărat și cât ai dat. Ține minte, când spui cât ai dat, dublează, numai așa, ca să-i umpli de respect.

Și tot ca să-i umpli de respect donează și tu ceva la biserică. Ceva haine vechi de nu le mai porți. Nu le mai spăla că asta consumă curent și e scump acuma, dă-le așa cum sunt. Vezi, ai grijă să te vadă cât mai mulți și dacă nu te văd spune-le, ca să știe că tu nu ești zgârcit ca ei care nu dau nimica.

Fiule, ține minte, Crăciunul nostru este mai bun decât Crăciunul lor și trebuie să le arăți asta zi de zi. Mănâncă mult, bea necumpătat, sparge bani fără măsură, și astfel o să reușești să ai cel mai tare Crăciun.

P.S. Fotografia este doar cu titlul informativ. Din păcate hârtia va fi goală. Cum sunt mari șanse ca respectivul ghiolban să fie analfabet funcțional, învățăturile vor fi transmise prin viu grai.

Gânduri de Crăciun

Cum începe luna decembrie și, odată cu ea, perioada pe care o denumim generic, a Crăciunului, am câteva gânduri de împărtășit, unele mai bune, altele mai puțin bune, dar toate legate toate de sărbătoarea care urmează să vină. Gândurile sunt de fapt aspecte ale Crăciunului care, pe mine unul, mă deranjează prin exploatarea economică.

Perioada Crăciunului– perioada Crăciunului se limita pe vremuri la câteva zile. Sărbătorirea lui era pregătită în săptămâna dinainte și atâta tot. Dacă mă gândesc mai bine am avut ani în care am lucrat sau am mers la școală pe data de 24. Acum, în versiunea modern economică, aceasta perioadă s-a extins bine de tot în noiembrie. Cam de pe la începutul lui noiembrie, dar nu mai târziu de mijlocul lui, apare prin magazine marfa cu specific de Crăciun, adică inscripționată cu reni, brazi, fulgi de zăpadă, globuri, și o ține tot așa până după data de 24. Fără îndoială că această extindere are la bază rațiuni comerciale dar efectul este că până pe 24 deja te-ai săturat și oricum este aceeași marfă de anul trecut. Nu este ca și cum ai aruncat bradul cu tot cu globuri și decorațiuni.

Marfa de Crăciun – dacă perioada a fost lungită atunci era inevitabil să apară o gamă și mai largă de marfă pe care am putea-o denumi de Crăciun. Adică orice lucru, mai mic sau mai mare, vândut in versiunea albă sau roșie, și cu inevitabilii reni ( sau fulgi de zăpadă, sau orice altceva) și care ar putea fi util prin casă. Crede-mă că nu este. Aceasta este de fapt mesajul ascuns al reclamelor de Crăciun, te îndeamnă să cumperi, să cumperi și iară să cumperi. Nici nu mai contează ce cumperi, doar să cumperi ceva. Obiecte decorative pe care nici un om cu un simț estetic normal dezvoltat nu le-ar expune în afara Crăciunului. Pulovere care par drăguțe, dar numai si numai de Crăciun, în orice altă ocazie vei părea penibil și cu probleme la mansardă. Ciocolate sau produse de patiserie cu specific de Crăciun, oricare ar fi ăla. Globuri de toate felurile, cu astea nu am nimic, doar că mai am cutii întregi din anii trecuți. Produse alimentare care, peste noapte, au devenit cu specific de Crăciun, în tot restul anului sunt doar produse obișnuite. Hectare și hectare de rafturi alocate la început de magazin îți prezintă această marfa. Îți par de folos, pentru că asta îți tot spun reclamele, cumpără, cumpără și iară cumpără și vei avea un Crăciun fericit. De parcă fericirea de Crăciun este măsurată în extrasul de card.

Colindele de Crăciun – un bun exemplu de lucru frumos dar de care te saturi din cauza folosirii abuzive. Îmi plac colindele, dar doar de Crăciun și în cantități mici. La fel ca muzica populară, mai puțin este mai mult, și doar la ocazii. Îmi amintesc de anii copilăriei când umblam prin sat, la bunici, de colindat. Era frumos, avea un farmec pentru noi copii și chiar știam colinzi, sau măcar începutul lor. Dar când le auzi difuzate fără încetare prin magazine, până la exasperare, începi să le urăști. Și de Hrușcă dacă tot abordăm subiectul. Cel puțin eu mă satur și nu trebuie să vă fie rușine să recunoașteți dacă și voi vă săturați.

Cadourile de Crăciun– un gest frumos atâta timp cât păstrezi costurile în limitele decenței. Este și un mijloc eficient de constrângere a copilului să fie cuminte. Îmi făcea o reală plăcere să urmăresc copilul cum scrie scrisori adresate lui Moș Crăciun și mult mai puțină plăcere să umblu prin magazine să îi îndeplinesc dorințele. Între timp copilul a crescut, credința în Moș Crăciun este acum motivata de beneficii, dar lista a rămas. Este un secret bine-cunoscut, nu vorbim între noi , dar cu toții știm că nu există. Copiii pot fi foarte mercantili. Dacă însă transformi gestul de a face un cadou în concurs de cine cheltuie mai mult atunci plăcerea se transformă în corvoadă și în sold pe minus pe card. Banii, prin intermediul cadourilor de Crăciun, nu cumpără iubirea nimănui. Dacă o cumpără, înseamnă că ai probleme care nu pot fi rezolvate așa.

Masa de Crăciun – un motiv de bucurie și de întâlnire cu familia, după caz și posibilități. A fost însă transformată în concurs de mâncat și băut, având ca mare premiu un drum la spital cu ambulanța. Cuvântul cumpătare lipsește din acest context după mulți ani de transformare comercială a Crăciunului, ghiolbănia și lăcomia noastră tradiționala și dorința de epatare a vecinilor sau cunoscuților. Cantitățile de mâncare cumpărate în magazine le rivalizează numai pe cele cumpărate înainte de o eventuală apocalipsă. După Crăciun pubelele sunt pline de mâncare aruncată, dar asta nu mai contează, important este că te poți lăuda că ai avut o masă bogată și că ți-a fost rău de la cât ai mâncat. Și pentru noi masa de Crăciun este importantă, dar plăcerea ei vine din reunirea cu familia, conversația avută și vinul roșu, bun și băut cu moderație. Accept că fiecare familie are feluri culinare specifice pe care le face de Crăciun și că acestea dau specificul festiv al mesei, dar dacă nu le poți înlocui cu o pizza și să te simți la fel de bine în aceeași companie, atunci nu se cheamă că masa este reușită. Urmăriți reclamele la medicamente difuzate înainte de Crăciun. Toate sunt la medicamente care ajută ficatul în caz că ai mâncat fără nici limită, dar nici una nu include cuvântul magic cumpătare.

Filmele de Crăciun– chiar nu am nimic de zis aici, se pare că nimeni nu a putut realiza nimic mai bun decât Home Alone, în multiplele iterații. Le-am văzut de atâtea ori că aproape le știu pe de rost, dar ca și la desenele cu Tom și Jerry, mă amuz de fiecare dată. Mai sunt și cele cu specific religios, la acestea nu mă uit, că și ele se cam repetă, dar nu mă amuză la fel de mult.

Bradul de Crăciun– sunt de acord cu el, atâta vreme cât nu este tăiat aiurea din pădure. Dacă este crescut special în acest scop, atunci nu văd o problemă în a avea, de Crăciun, un brad natural în casă, chiar și numai pentru miros. Dacă vă doriți unul din plastic este bun și acesta, fiecare cum consideră. Doar să nu deveniți ecologiști de tastatură și să încercați să explicați de ce nu mai putem avea brazi natural, că nu sunteți credibili. Nu trebuie să distrugem chiar orice obicei numai de dragul de a arăta că suntem progresiști. Nouă ne place să împodobim bradul înainte de Crăciun și îl lăsăm până pe la mijlocul luni ianuarie.

Din aceste gânduri expuse s-ar putea înțelege că nu agreez perioada Crăciunului. Nimic mai neadevărat, nouă, ca și familie, chiar ne face plăcere să ornăm bradul, să pregătim masa sau să primim musafiri. Chiar dacă Crăciunul a căpătat multe valențe laice la început de secol XX, nemaifiind o sărbătoare strict religioasă, nu cred că este un lucru rău să ai o perioadă din an în care familia să fie în centrul atenției. Chiar dacă sunt conștient că aceasta deplasare are la bază interese comerciale, le accept pentru valoarea familială a sărbătorii. Totuși cumpătarea și simțul rațiunii nu ar trebui să ne părăsească și împotriva a ce vor reclamele să te facă sa crezi, nu mulțimea banilor cheltuiți sau mormanul de băutură și mâncare consumată fac sărbătoarea Crăciunului mai fericită. Timpul petrecut cu familia sau prietenii fac sărbătoarea cu adevărat specială.

Sicilia-un articol altfel

Vreau să vă previn de la început că motivul pentru care am scris articolul nu este să vă ofer itinerarii sau sugestii cu ce să vizitați în Sicilia, adrese de cazare sau altele de acest fel. Pentru aceasta s-au scris deja suficiente articole, le găsiți pe internet și vă descriu în detaliu cum să procedați. Si eu așa mi-am alcătuit itinerariul. Eu mi-am propus să vă transmit percepția mea despre Sicilia și pentru a nu lungi articolul vreau sa fac acest lucru în unsprezece idei. Inițial au fost zece dar apoi mi-am amintit de circulația haotică și am mai adăugat una.

Multiculturalitate. Sicilia este o insulă aflată la confluența mai multor civilizații și având de-a lungul timpului stăpâni de religii diferite, astfel încât găsești de multe ori semnele acestor origini amestecate într-un ansamblu unitar. Au fost greci, arabi, romani, normanzi, și alții de care nu îmi amintesc, care au stăpânit insula sau părți ale ei. In poza am pus domul din Siracuza, pe numele oficial Cattedrale Metropolitana della Natività di Maria Santissima. De fapt, domul este situat în insula Ortigia, legată de Siracuza prin trei poduri. Este o biserică construită in secolul vii peste structura unui templu grecesc mult mai vechi. Coloanele templului original sunt vizibile, încastrate în zidurile bisericii. Este remarcabil că nu au avut o problema în a folosi un locaș de cult mai vechi și de altă religie, dimpotrivă au profitat de structura deja existentă. Un alt exemplu la fel de interesant este domul din Palermo, biserică transformată în moschee, pentru a fi apoi reconvertită în biserică. Fiecare religie a mai adăugat ceva construcției originale, dar fără a ascunde destinația anterioară.

Biserici multe. Ca peste tot in Italia, pornind la cele foarte încărcate din Palermo la cele mult mai simple, de sorginte barocă, bisericile sunt prezente peste tot în număr foarte mare. În Noto, oraș baroc, ne-am urcat în cinci turnuri de la tot atâtea biserici, toate fiind situate in același cvartal. Sunt practic una lângă alta, într-o etalare a bogăției clericale. Ca să fiu un pic rău, aș zice că nu numai că își etalează bogăția, dar mai și plătești ca să o vezi. Ajungi la un moment dat să îți zici că ajunge, nu mai vreai să vizitezi o altă biserică. Oricum este destul de evident care a fost de-a lungul timpului organizația dominantă.

Relief extrem de variat. În poză este Cefalu, oraș de pe coasta nordică. În chiar prima zi, cu toată oboseala unei nopți nedormite ( și a unui concurs de fugă din ziua anterioară), am urcat la fostul castel amplasat pe culmea stâncoasă de lângă oraș, pentru a face poze superbe. Aceste poze ilustrează cam tot ce găsești in Sicilia: plaje, munți, terenuri cultivate, istorie, zone metropolitane, industrie.

Orașe tipice cu clădiri înguste, înalte și înghesuite. Am stat primele trei nopți în Termini Imerse, un oraș complet neturistic și nu am regretat experiența. Un apartament vechi, dar curat (conform standardelor italiene), cu o terasă cu superbă priveliște peste oraș și mare. A fost cea mai autentică experiență posibilă. Totul este înghesuit, străzile sunt murdare, seara nu prea îți vine să ieși din casă, mașina o parchezi pe unde apuci ( locuri albe sau albastre), mâncare simplă, ieftină, dar fabuloasă ca și gust. Vă recomand să procedați la fel, pentru că este foarte diferit de destinațiile turistice standard.

Mâncare fabuloasă, dar trebuie să știi unde să o cauți. Uitați de restaurantele destinate turiștilor, mergeți prin zonele ne-turistice și veți găsi locuri uimitoare. Prețurile sunt la jumătate, iar mâncarea este mai tradițională, mai simplă și mai gustoasă. Nu trebuie înțeles greșit, ei nu își bat joc de mâncare nici chiar în zonele ultra turistice, doar că este mai scumpă și mai adaptată pe gusturile turiștilor. Dacă vreți să știți ce mănâncă ei cu adevărat opriți la restaurantele care au mașini tipice de italieni parcate în față. Unul din produsele specifice, arancini, este de găsit peste tot, fiind de fapt o chiftea din orez cu diverse umpluturi, făcută pane. Înghețata ca peste tot în Italia este extraordinară. Sunt și multe variațiuni de patiserie, paste sau pizza. Trebuie neapărat încercate. Experiența unei vizite în Italia nu este completă dacă nu include și mâncarea lor simplă și gustoasă. Știu că costă, dar merită. Este păcat ca în Italia să mergi cu sandwich-uri de acasă.

Mizeria de pe străzi, câmpuri și orașe. Nu am o explicație pentru asta. Este plin de gunoi aruncat pur si simplu pe marginea șanțului. Te apucă greața de multe ori. Saci întregi de gunoi care au fost aruncați cu mult timp în urmă . Nu înțeleg de ce, pentru ca sunt obsedați de colectarea selectivă a deșeurilor. Restaurantele au fost curate, cu bucătării curate. Obiectivele turistice sunt relativ curate. De fapt, în tot sudul Italiei, mizeria ne-a atras atenția. Prin comparație la noi, în Cluj, este extrem de curat.

Agricultura și zonele metropolitane. Tot ce poate fi cultivat este cultivat, chiar și pământul plin de bolovani. Practic doar unde nu ajunge tractorul cu șenile nu se cultivă ceva. Este admirabil, dar te și îngrozește ce puțină natura sălbatică mai există la ei. La fel, zonele metropolitane întinse și înghesuite sunt caracteristice. Blocuri înghesuite și construite uneori lângă autostradă sau calea ferată, lipsa pomilor, drumuri rele, te gândești că nu se poate mai rău decât la noi, în Florești. Dar se poate, credeți-mă, doar ieșiți de pe autostradă prin cartierele ieftine. Pentru cine a fost în Sicilia, poate că Port Eurice spune ceva.

Istorie foarte veche, chiar si pentru standardele din Italia. Știu că în Italia totul este vechi, dar uneori poate fi chiar foarte vechi. Aici îmi vine în minte Segesta, cu al său templu și teatru grecesc. Nu ne-am așteptat, necitind nimic despre istoria Siciliei, înainte de a o vizita, dar sunt prezente construcții anterioare civilizației romane, care încă stau în picioare. De fapt, teatrul grecesc de la Segesta și cel din Siracuza sunt încă folosite. Pe mine, ca și inginer, mă frapează faptul că sunt proiectate exact ca si o construcție modernă, cu tot ce cere ea în materie de siguranța și confort a spectatorilor, poate exceptând acoperișul. La fel si amfiteatrele romane sunt uimitor de bine gândite, cu tot ce înseamnă flux de spectatori, gladiatori, actori sau echipamente necesare pentru spectacol.

Plaje fantastice, mai puțin fantastice și apă limpede. Noi am fost în extra sezon și nu era înghesuială nicăieri. Am întâlnit și plaje cu nisip și cu pietre, plaje întinse sau mai înghesuite. Plaje urbane, cum este cea din Cefalu, sau plaje devenite turistice, la care orașul a fost construit pentru a deservi plaja, cum este în San Vito Lo Capo. Nu am avut timp să experimentăm și cu plaje mai pustii. La toate caracteristica a fost că nu ești agresat, nu țipă nimeni, nu își calcă pe prosop nimeni iar spațiul tău personal este respectat. Apa a fost limpede și caldă în toate zonele, surprinzător pentru că eram în octombrie, dar trebuie avut grijă pentru că se întunecă repede.

Vulcanul Etna merită o mențiune specială și nu pentru că este foarte înalt, ci pentru că este foarte diferit ca și geologie de munții pe care am mai fost. Este foarte scump de urcat până în vârf, dar este suficient și dacă mergeți până la parcarea accesibilă cu mașina, aflată la altitudinea de 2000 de metri. De acolo puteți vizita relativ ușor craterele Silvestre, durează cam două ore, dar vă puteți face o idee despre ce înseamnă Etna și dacă aveți noroc de vreme puteți admira peisajul.

Limite de viteză absolut imbecile, trafic haotic și drumuri proaste. În cazul în care vă închiriați o mașină trebuie avut grijă pe unde vă trasează Waze traseul. Google Maps este și mai creativ, în sensul în care aveți șanse să vă treziți pe drumuri secundare sau agricole. Chiar dacă traseul este mai scurt nu este neapărat și mai confortabil. Va fi autentic sicilian dar seara, la lumina farurilor, va părea înfricoșător. O altă problema o reprezintă limitele de viteză. Nu au legătură cu ce apare pe Waze și pare că au pus efectiv ce semne aveau prin mașină. Pe un drum pustiu, peste câmpuri, limita poate fi foarte bine 50 iar pe un drum virajat de munte, limita va fi 90. Pe autostradă, cel mai adesea există limitare la 110, sau poate 130, dar ar putea fi și 90, după care urmează un semn cu 80, apoi din nou un semn cu 90, apoi un semn cu sfârșitul tuturor restricțiilor. Așa că o să stai să te gândești un pic, dar nu mult, pentru că urmează un pod unde viteza este restricționată la 90 și apoi nu mai urmează nimic. Totul este foarte neclar și fără o logică anume. Dar, oricum, nu le respectă mai nimeni, însă în același timp, ar putea fi și un idiot care dă mesaje și merge cu 50 km/ora, pe mijlocul autostrăzii. Totul este foarte confuz și haotic, dar, după o vreme, te obișnuiești.

O să închei cu o mențiune negativă, despre Taormina. Experiența vizitării acestui oraș faimos nu mi-a plăcut. M-am simțit inconfortabil și, de altfel, am plecat repede la plajă. Știu ca fiecare turist care merge în Sicilia se consideră obligat să viziteze Taormina, la fel ca și noi, poate și datorită asocierii ei cu un film celebru sau a rezonanței numelui. Este un oraș foarte frumos, cocoțat pe un deal, cu o plajă foarte pitorească, are și un dom și un teatru grecesc de vizitat. Există chiar și un castel deasupra, închis pe moment pentru renovare. Nu zic, este frumos și pitoresc, accesul în oraș este spectaculos, dar nu foarte diferit de alte orașe vizitate și este extrem de aglomerat, chiar și în extra sezon. Toată vizita nu durează mai mult de o oră, orașul este foarte mic de fapt, chiar și dacă iei în considerare plajele de dedesubt. La teatrul grecesc era o coadă imensă, așa că nu am mai intrat, mai ales că deja văzusem două ( Segesta, Siracuza). Sunt magazine de suveniruri lângă magazine de suveniruri, vânzători de curele lângă vânzători de alte curele, nimicuri lângă nimicuri, expuse direct pe trotuar, de multe ori este dificil să treci printre ele. Prețurile sunt foarte mari, de altfel este plin de magazine de brand, foarte scumpe. Într-un cuvânt, este mult prea turistic chiar și pentru standardele lor.

Drumeție în Piatra Craiului

Traseul din Piatra Craiului l-am făcut în prima zi. Eram obosiți după o noapte de nesomn, cu vârsta te acomodezi mai greu la locuri noi, așa că nu voiam neapărat să facem un mare efort. Ca o consecință am plănuit un traseu relativ mai ușor.

Urma să pornim de la Fântâna lui Botorog, loc de parcare cunoscut de către drumeți, accesibil din Zărnești, să urcăm prin Șaua Zănoaga, pe marcajul galben, până la Stâna Zănoaga. De acolo urma să urmăm marcajul albastru până pe Vârful Piatra Mica (1816m) și apoi să coborâm la Cabana Curmătura ( marcaj roșu). De acolo urma să ne întoarcem la mașină prin Prăpăstiile Zărneștilor.

Ziua ne-am început-o prost, constatând că am uitat să ne luam ceva pentru micul dejun. Cafeaua, Lavazza de altfel, era oferită gratuit de către proprietar, așa că mă gândesc că putea fi și mai rău. De foame și de comoditate am făcut ceva ce nu am mai făcut demult și total atipic pentru noi. Am început prin a lua un mic dejun muncitoresc in față la un MegaImage din Bran, cu produse de patiserie și iaurt. Doar noi și muncitorii în construcții și zău că nu știu cine arăta mai obosit. Nu este foarte sănătos, dar este gustos, și trebuie să recunosc că patiseria proaspăt coaptă este foarte bună. Revenind, ca să ajungem de la Peștera, unde stăteam, la Fântâna lui Botorog ( uneori denumit izvorul, pentru că există fizic unul în acel loc) am preferat să venim prin Zărnești. Am fi putut veni și prin Măgura dar drumul este mai rău. La respectiva fântână este loc de parcare suficient. Dacă vă continuați drumul, ceva mai mult de un kilometru, o să dați de bariera care blochează accesul auto în Prăpăstii.

Noi ne-am făcut plinul cu apă de la izvor, dar sunt oricum și altele mai sus pe traseu dacă uitați și am început să urcăm. Urcarea este foarte abruptă, mai ales în partea de jos, și până către Șaua Zănoaga nu are nimic deosebit. Din acest motiv nici nu am făcut multe poze pe această porțiune. Abia când urci în altitudine mai serios, către stâna Zănoaga, o să înceapă să se deschidă priveliști spectaculoase și vei vedea creasta îngustă a Pietrei Craiului și Munții Bucegi. Odată trecuți de stână am dat de intersecția dintre marcajul galben pe care venisem și care duce la Cabana Curmătura și cel cu cerc albastru care duce către Vf. Piatra Mică. Obosiți de noaptea de nesomn și de urcuș, am abandonat de comun acord traseul original către Vf.-ul Piatra Mică și am continuat către Cabana Curmătura. Ne doream amândoi, mai mult decât orice, o cafea.

Cabana Curmătura merită o mențiune specială pentru că este o mică bucată de Austrie, dar mai sărăcăcioasă . Poate că nu este chiar așa, dar în acel moment de oboseală, pentru noi așa a părut. Este curată, îngrijită, cu un meniu simplu, dar care conține lucruri esențiale și corecte ca preț. Am luat o cafea mare care ne-a mai ridicat moralul așa că am decis să schimbăm planul și sa fim mai curajoși, chiar dacă vremea era instabilă. Practic, creasta era acoperită de nori in acel moment, dar meteoblue ne asigura că nu o să ploaie. Plini de elanul proaspăt regăsit, am urmat marcajul cu punct roșu care duce către Vf. Turnu. Cărarea devine mai dificilă tehnic, o indicație că lucrurile se schimbă și că urmează lucruri serioase. După ce ne-am despărțit de marcajul galben care ar fi dus pe Piatra Mică, nu a durat mult, și am dat de primul cablu. Cablul este pus acolo să te ajuți de el să treci porțiunile dificile. Dificil înseamnă vertical și fără puncte de prindere. Chiar și dacă ar fi puncte de sprijin, tot vertical rămâne. Cam pe aici am prins din urmă alți doi drumeți, care ne-au convins să mergem mai departe, pentru că altfel ne cam bătea gândul să renunțăm. Motivele erau mai multe, vremea instabilă, norii de pe creastă, distanța de parcurs pe creastă până la Padina Popii, și chiar primul cablu de care am dat. Acesta urcă o porțiune verticală de câțiva metri și dispare după muchie, fără a oferi nici o indicație a ce urmează mai departe. Sigur, pe hartă am văzut ca urcarea devine foarte abruptă, dar cam atât. Stând acolo, în fața cablului, nu poți să presupui nimic, așa că este un moment psihologic important, sau mergi mai departe, sau te întorci. Unu dintre cei doi mai fusese pe traseu, așa că ne-a lămurit că este cea mai rea porțiune, de fapt a doua cea mai grea și că urcarea devine ceva mai ușoară și mai asemănătoare cu o cărare. A fost imboldul de care aveam nevoie ca să continuăm. Tot ce pot să spun este că aceasta porțiune de urcare până aproape de Vf. Turnu nu este pentru cei fricoși sau cu rău de înălțime (eu unul am așa ceva). Tot urcând am realizat brusc că dacă plouă, așa cum amenința vremea, este aproape imposibil să faci traseul la vale, așa că orice ar fi, trebuie să continuăm.

Vf. Turnu (1914 m) este primul dintre cele care alcătuiesc creasta Pietrei Craiului si cel mai nordic. Priveliștea de aici este fantastică, fiind de aproape 360 grade. Creasta este foarte îngustă, dar practicabilă dacă ai grijă, cel puțin pe porțiunea parcursă de noi. Cea mai mare problemă era vântul puternic, care bătea din vest ( de către Făgăraș ca și punct de reper). Atunci când nu erai ferit de creastă trebuia să ai grijă să nu te dezechilibrezi sau să nu scoți lucruri din buzunare. Priveliștile merită din plin efortul, dar nu am putut să ne bucurăm mult de ele din cauza vremii instabile, care ne tot împingea de la spate să coborâm la altitudini mai mic. Am continuat pe creastă până la Padina Popii, cred ca este mai puțin de un kilometru, de unde am coborât la Cabana Curmătura pe marcajul cu linie albastră. Nu poți greși, pentru că alt marcaj de coborâre nu mai este, afară de cel cu punct roșu care marchează creasta. Coborârea este abruptă, cu mult grohotiș, cu priveliști superbe către Bucegi și cu binevenita Cabana Curmătura ca punct final. De data aceasta ne-am delectat cu ciorbă de legume și sandwich-urile de acasă. La propriu de acasă pentru că erau aduse de la Cluj.

Întoarcerea la mașină am făcut-o prin Prăpăstiile Zărneștilor. Practic mergi printre doi pereți de piatră. Formațiunea ar merita o descriere mai lungă, este foarte spectaculoasă, doar că noi eram obosiți și singurul gând era să ajungem la mașină mai repede. Am făcut totuși poze și ne-am oprit să admirăm natura. De la Cabana Curmătura până la Prăpăstii am mers direct pe drum, dar nu vă recomand pentru că sunt 4-5 kilometri extrem de plictisitori, comparativ cu partea de creastă a traseului. Există un traseu mai scurt care coboară mai direct către Prăpăstii. Prăpăstiile pot fi vizitate și numai pentru o scurtă de plimbare pe jos, bariera care blochează accesul fiind la ceva mai mult de un kilometru, pe drum relativ plat.

Toată tura ne-a luat o zi întreagă, am mers cam douăzeci de kilometri cu peste 1200 metri diferență de nivel și nu a fost ușor, iar noi suntem obișnuiți cu efortul fizic. Dacă doriți o tura mai scurtă, atunci puteți urca numai până la Cabana Curmătura și reveni prin Prăpăstii, chiar și așa fiind destul de mult de mers.

Regret că nu am făcut mai multe poze, dar eram obosit. În încheiere vă las o poză însoțită de un avertisment: oricât de sete îți este, nu bea apă de acolo chiar dacă pare foarte la îndemânâ.

Porcul, troaca de inox și conceptul de all-inclusive

Pe când eram copil și mergeam verile la bunici, am avut de-a face cu diversele animale de prin ogradă. O parte din animale aveau o utilitate imediată, vaca, găinile, o parte erau complet inutile, pisicile de exemplu, dar exista unul aparte, care nu avea decât un singur scop, să fie îngrășat pentru Crăciun.

Porcul avea un statut special printre celelalte animale. Ce îl caracteriza în primul și în primul rând, era lăcomia agresivă. Nu cred că exista o cantitate maximală de mâncare care putea fi dată la porc într-o zi. Mai degrabă se făceau calcule câte kilograme de mâncare digerate de animal se transformau într-un kilogram de masă corporală. Iar porcul era cu adevărat lacom. Dezgustător de lacom. Mânca absolut orice, orice rest alimentar care rămânea prin gospodărie era aruncat în oala porcului. Nu cred, sau nu îmi amintesc, să se pună problema ca porcul să nu mănânce ceva, orice, ce avea măcar vag forma și asemănarea unui aliment. Nu se punea problema de gust, aspect sau savoare a mâncării. Se făcea o fiertură cu de toate și se dădea, sau mai bine zis, se arunca în troaca porcului. Troaca era un vas mare de formă oarecum ovală, făcut din beton sau lemn, suficient de rezistentă pentru a nu fi consumată împreună cu restul mâncării. Ce conta în alimentația porcului era strict cantitatea și valoarea nutrițională. Atât și nimic mai mult. Porcului oricum nu părea să îi pese. L-am văzut mâncându-și și propriile excremente, și nu de foame, cât de lăcomie. Ca și cum ar fi știut din născare că singurul lui scop în viața este să se îngrașe pentru ignat. Crescut mai mare sau mai mic, era inevitabil sacrificat, iar lăcomia lui evaluată în cantitățile de carne, slănină, jumări sau cârnați rezultate după tăiere. Troaca și cotețul erau refolosite la animalul din anul următor. Cam așa se întâmplă si la hotel.

Amintirea asta mi-a trezit-o experiența avută la un hotel de patru stele, all-inclusive , din Bulgaria. Interpretarea de către mulți concetățeni de-ai noștri a acestui concept este foarte aproximativă, iar noțiunea respectivă fără îndoială prost tradusă. Pentru ei conceptul se transformă din: totul inclus, un conceptul cu totul rezonabil, orientat spre confort, în: mănâncă cât poți, din ce poți. Desigur o bună parte din oameni erau civilizați, români, bulgari, sau ce națiune or fi fost ei. Doar că partea asta civilizată este mai puțin vizibilă. Ce este vizibil sunt aceia, majoritar români și bulgari, care se comportă exact ca animalul descris mai sus. Sunt desigur și unele diferențe. Cotețul a fost înlocuit între timp de un hotel confortabil. Troaca nu mai este simplu vas de lemn, ci o salbă de vase de inox, din care ești liber să iei orice dorești, în orice cantități poftești. Nu se mai mănâncă în patru labe, stând în propria mizerie, ca respectivul animal, ci se stă comod la masă. Nu judec oamenii care mănâncă mult de plăcere. Este dreptul lor de a fi gurmanzi și de a iubi mâncarea sau băutura. Este o alegere asumată care implică simt gustativ sau estetic. Problema la all-inclusive, cel la care am fost, este că mâncarea era doar ok, cum ar zice Seinfeld. Nu era extraordinară și nu avea nimic deosebit. În fapt, găseai de toate, carne, legume, fructe de mare, dar nimic cu adevărat special. În nici un caz nu era ceva la care un gurmand ar fi zis: extraordinar, trebuie să mai iau o porție. Dar când vezi mulțimea aceea de oameni, mai tineri sau mai bătrâni, mai grași sau mai slabi, cum se luptă să ia și să consume cât mai mult din felurile cele mai grase și mai sățioase, atunci singura comparație pe care pot să o fac este cu animalul patruped descris la început. Lăcomia agresivă și nediferențiată este calitatea care îi aseamănă. Nu contează ce mănâncă, contează cât mănâncă. În privirea și comportamentul lor se citește disperarea de a-și umple burdihanul. La fel ca și respectivul animal, ei se reped la mâncare, se calcă în picioare și sunt în stare să ia ultima porție din fața unui copil. Poate că respectivul copil este al lot, dar chiar și aș, să îl împingi ca să iei tu ultima ceafă de porc la grătar este inuman. Dacă ceva se termină va fi înlocuit. Poate nu chiar în acel moment, dar va fi. Nu este deloc necesar să te lupți, este destul pentru toată lumea. Nu înțeleg, nu sunt psiholog, de unde vine nevoia asta bruscă de a mânca până nu mai poți, atunci când mâncarea există din abundență. Unii dintre ei consumă deja de la micul dejun, care include multe farfurii și pahare, necesarul de calorii pe toată ziua, dacă nu și pe ziua următoare. Iar mâncatul devine un scop în sine pentru ei. Totul se raportează la mâncat. Plaja, marea sau nisipul devin lucruri irelevante, deși la mare fiind, se presupune ca te-ai dus pentru ele. Dar nu, ei s-au dus pentru mâncat. Zeul tuturor grașilor este dezgustat de asemenea supuși. Nu există în ei nici o eleganță și nici un pic de spirit de gurmand. Ei se lăcomesc la aceeași mâncare pe care o pot avea și acasă, la lucruri absolut banale. O ceafă de porc la grătar și cartofi prăjiți poți să îți faci și acasă. Nu este necesar să mergi tocmai până în Bulgaria. Sigur pentru noi era de ajutor această lăcomie a lor, căci peștele și salatele erau mai puțin vizate. Iar lăcomia asta îi împinge la lucruri absurde. Am văzut o familie de elefanți mâncând pizza căzută în piscină. Am văzut un cuplu destul de în vârstă, mi-a fost jenă să fac o poză, cu burțile sprijinite în masă, cu masa plină de farfurii umplute până la refuz, fumând în timp ce mâncau. Doua îmbucături, un fum din țigară. Ăștia erau bulgari, ce-i drept. O farfurie din aia plină de chestii grase mâncată și îmi este rău două zile. Un individ burtos, de-a-l nostru, cu lanț de aur și fără tricou, era mândru că el poate să mănânce tot ciolanul de porc. Chelnerul îți tăia elegant bucăți și alegea grăsimea pentru ca tu să poți să iei doar carnea macră. Individul ăsta a luat tot ciolanul de pe masă și, mândru tare , l-a ridicat în sus să ne arate cât poate să mănânce el la o masă. Zeul tuturor grașilor îi accepta ca supuși pe oamenii ăștia doar pentru că așa a fost făcută împărțeala de la început și nu mai poate să îi refuze. Dar când vezi cât mănâncă si cu câtă lăcomie, nu poți decât să te gândești ca zeul lor ar trebui să aibă legături cu zootehnia și creșterea animalelor pentru carne. La modul în care mănâncă efectiv și la risipa alimentară pe care o fac acești oameni nici nu mă mai refer.

Fenomenul ăsta al concetățenilor noștri obsedați doar de mâncare nu l-am văzut doar la all-inclusive. Am întâlnit din ei cam peste tot. Doar că la all-inclusive, mai ales la unul accesibil din Bulgaria, ies mai tare în evidența. De altfel, în majoritatea articolelor despre mersul la mare, mâncarea și mâncatul ocupă un loc de cinste. Parcă altceva nici nu mai există. Noi ca familie ne ducem în principal pentru mare, plajă și relaxare. Mâncarea este în planul secund. Ne place să gustăm din felurile locale, iubesc Italia pentru asta, dar nu facem din actul de a mânca un scop în sine. Si eu sunt gurmand, chiar dacă nu par, și așa cum am mai zis, îi înțeleg pe cei gurmanzi și nu îi judec.

Acest articol este ofensator, sunt conștient, dar nici oamenii aceia nu încercau să fie civilizați. Comparația cu patrupedul râmător a venit de la sine. Și nu din cauza faptului că cei mai mulți erau cu probleme de obezitate. Acesta este un aspect de alegere personală pe care pot să îl respect. Comparația a fost impusă de comportamentul lor. Este adevărat că troaca este acum din inox și cotețul s-a transformat în hotel, dar lăcomia este aceeași. Lăcomia care, ca și pe râmător, îi împinge să mănânce orice, oricum și în orice cantitate. Pe râmător îl înțeleg că nu are nici o noțiune legată de nutriție, ar fi o mare problemă dacă porcul ar mânca conștient la dietă. Doar că despre oamenii aceia se presupune că sunt educați, civilizați, și în nici un caz nu ar trebui să se comporte ca și patrupedul. Dacă vă considerați jigniți de articol vă provoc să mă contraziceți.

Prima căsătorie

Pe când eram la vârsta adolescenței și cu mult mai puțină experiență, cu adevărat un novice în ale vieții, căsătoria avea pentru mine o mare importanță, fiind situată pe același palier cu nașterea și moartea. Era un eveniment obligatoriu, unic în viața, și promitea intrarea într-un tărâm magic al vieții domestice presupus fericite și plină de mărunte împliniri casnice. Eram condiționat apriori că alegerea partenerei este definitorie pentru viața ta ulterioară. O greșeală ar fi dus la nebănuite dezastre ulterioare. Firește, căsătoria era urmată de apariția, mai devreme sau mai târziu, a copiilor în familie, iar de acolo încolo toată viața avea o desfășurare liniară și cât de cât previzibilă. Divorțul era privit ca o situație care trebuia evitată cu orice preț, fiind considerat atât deopotrivă rușinos, cât și o dovadă a inabilității tale în alegerea unei partenere de încredere. Toate aceste condiționării sociale nu îl ajutau pe atunci, și cred că nici acum, pe un tânăr adolescent aflat la început de drum în a desluși tainele dragostei și a vieții de cuplu. Se punea o mare presiune de către societate, cred că și acum este la fel, în a face alegerile pe care era de așteptat să le faci și nu pe care ai fi vrut tu să le faci. Nu neg că toate aceste sfaturi aveau și ceva înțelepciune în ele, doar ca eliminau caracterul de aventură pe care căsătoria și viața îl are, aventuri pe acre le-am trăit din plin ani de zile mai târziu.

Treizeci de ani mai târziu și după câteva pahare de vin, aflat la nunta unui prieten, l-am felicitat sincer pentru prima căsătorie. În multe feluri prima căsătorie este unică. Nu mai poate exista încă o prima căsătorie. Pot exista multe alte căsătorii, spațiate temporal, dar totul începe de la prima. Ea reprezintă momentul zero. Chiar am vrut să iau microfonul și să țin un discurs pe această temă, dar cum majoritatea invitaților erau persoane în vârstă și cu o anumita mentalitate, exista un oarecare risc ca publicul să nu aprecieze cuvintele mele. Nici prietenul meu nu a părut să înțeleagă ce vreau să zic așa că m-am decis până la urmă să mă explic în scris.

Când descriu căsătoria imi vine în minte o replică din filmul Armageddon, cu Bruce Willis, în care personajul principal, aflat punctul de a fi lansat în spațiul necunoscut, este întrebat cum se simte zburând cu o rachetă netestată, asamblată în grabă din piese de la cei mai ieftini subcontractori. Si întrebarea era foarte potrivită, răspunsul mai puțin important. Ca să folosesc o comparație asemănătoare, eu aș vedea această aventură a căsătoriei ca o călătorie pe un drum sinuos de munte fără să știi destinația, într-o mașină potențial luxoasă, dar netestată suficient și fără manual de utilizare, într-o zonă cu semnal intermitent la telefon, telefon care este oricum mereu în pericol de a se descarcă. Prin urmare poți ajunge oriunde, dar te poți și rătăci la fel de bine, mașina se poate strica sau poate merge bine, iar ajutor nu știi când poți să ceri și cui și dacă chiar ai nevoie. Ar putea fi o călătorie plăcută, dar la fel de repede și în egală măsură poate deveni dezastruoasă. Privită prin prisma învățăturilor tradiționale despre viața și căsătorie, respectiva călătorie se transformă numai în motiv de enervare și stres. Enervare pentru că nu știi unde ajungi și stres pentru că nu știi dacă iese bine. Dar dacă o privești ca pe o aventură, așa cum încerc să vă conving și până la urmă am început să o fac și eu, atunci ajungi să te bucuri de drum și devine mai puțin important unde ajungi și cum. Sigur, nu vrei să ajungi chiar oriunde și oricum, nu vreau să sugerez așa ceva. Se poate întâmpla ca o despărțire la o intersecție să fie mai potrivită pentru amândoi. În mod firesc, o să vrei să iasă bine această călătorie, dar odată acceptat că și părțile negative sunt inevitabile, atunci te vei concentra mai puțin pe evitarea lor și te vei putea bucura de părțile bune. Cu timpul capeți suficientă experiență cum să îți faci drumul mai plăcut, ție și partenerului, și asta va ajuta la depășirea provocărilor de pe parcurs.

Am divagat un pic pentru explica de ce cred că prima căsătorie este atât de importantă în tot acest context al aventurii. Ea, prima căsătorie, reprezintă originea indiscutabilă a tot ce se va întâmpla mai departe. De acolo pornește drumul sinuos de munte și atunci primești cheile mașinii. Telefonul îl ai dinainte, dar este vag inutil, pentru că deja am stabilit că nu funcționează și este aproape descărcat. Firește, o poți evita, poți avea copii și trai o viață liniștită și fără aceasta primă căsătorie. Poți să nu treci niciodată prin ea, dar atunci nici nu știi ce pierzi. Discuții domestice repetitive, certuri pentru aceleași lucruri care oricum nu au rezolvare imediată, copii care cresc și devin bombe atomice sau vulcani noroioși, momente fericite și mai puțin fericite, excursii ratate într-o măsură mai mare sau mai mică, alte excursii care sunt fericite, comparații cu neamurile, cu prietenii sau cu personaje aleatoare, confortul unei vieți de cuplu calme, disconfortul unei vieți de cuplu agitate, toate astea și multe altele sunt subsecvente primei căsătorii. S-ar putea că te oprești aici și te mulțumești cu prima căsătorie și cu posibilii copii rezultați ca urmare a activității denumite pudic viață intimă de cuplu. Dar dacă tot ai început aventura de ce să te oprești aici? Poate că ești genul aventuros. După căsătorie poate urma, la fel de bine, și un divorț însoțit de o ceartă pe bunuri și prieteni. Mai ales referitor la prieteni, discuțiile sunt extrem de interesante și constați că de fapt ei devin monedă de șantaj între părți fără să mai conteze vechimea și originea prieteniei. De fapt, legal vorbind, nici nu este posibil un divorț fără o căsătorie, căsătoria trebuie să fie prima. Dacă mai apar și copii, unul sau mai mulți, atunci aventura se complică și devine chiar mai interesantă. Așadar se poate ca vei relua drumul de la început, dar uneori este inevitabil. Uneori mai dai și de intersecții la care trebuie să faci alegeri care pe moment sunt dureroase, dar pe termen lung se vor dovedi corecte. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla și asta face parte din farmecul aventurii.

Eu am trecut în ultimii douăzeci de ani prin toate aceste aventuri, căsătorie, certuri, bucurii, divorț, copil. A fost o călătorie lungă și interesantă și încă nu s-a terminat. Și toate au început firește de la acea primă căsătorie. În cazul meu, un aspect interesant este că am făcut toate astea împreună cu aceeași persoană. Am evitat să luam autostopiști cu noi. Autostopiștii pot fi periculoși, mai bine îi evitați. Am fost zgârciți în a împărți cu alții distracția și am ținut totul în familie. S-au terminat aventurile? Nu aș putea să vă spun, așteptăm să vedem ce ne rezervă viitorul. Mai avem ceva ani de trăit în care se pot întâmpla multe.

Eu nu doresc să sugerez că trebuie să procedați la fel sau că viața voastră ar trebui să fie la fel. Viața voastră ar putea sa fie complet diferită, mult mai liniștită sau mult mai agitată. Puteți trăi liniștit sau mai puțin liniștit chiar și fără o căsătorie. Sunt multe și nenumărate variante și nu cred că există una corectă sau una greșită. Dar prima căsătorie este deosebită prin însăși unicitatea evenimentului, iar pentru aceasta participanții la ea trebuie neapărat felicitați. De acolo pornește o întreagă aventură de care nu trebuie să vă fie frică.

Poate fi un maraton ușor?

Un proverb spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, iar la maratonul alergat la Revolution Race am învățat din experiența proprie câtă înțelepciune este ascunsă în cele câteva cuvinte. Revolution Race se cheamă așa din cauza locației de start, monumentul de la Bobâlna. Până să particip la concurs nu am mai fost în zona respectivă, dar trebuie să vă spun că este foarte frumoasă, asemănătoare cu zona Făget din Cluj. Dacă vezi dealurile golașe de pe drumul Cluj-Dej nu ai putea bănui că dacă te îndepărtezi câțiva kilometri de la drumul principal o să dai de o zonă împădurită. Prima dată am fost acolo anul trecut la semi-maraton, m-am simțit bine și anul acesta am revenit.

Anul acesta am fost mai greu de pornit, ca să nu zic leneș, iar prima cursă mai serioasă a fost chiar maratonul alergat la Revolution Race. Am vrut să încep seria curselor mai grele cu aceasta pentru că, teoretic, trebuia să fie relativ ușor. Ceva peste 40 de kilometri, cu 1100 de metri diferență de nivel, relief blând, domol, fără urcări bruște. În măsura în care un maraton poate fi ușor, acesta ar fi trebuit să fie. Doar că, vorba proverbului, m-am dus cu sacul și încă cu cel mai mare sac pe care l-am găsit. Nu am luat în calcul foarte mulți alți factori. Înainte de cursă am avut o săptămână mai grea la servici cu rezultatul că am luat startul, sâmbăta, gata obosit. Mi-am supraevaluat nivelul de pregătire crezând că un maraton poate fi ușor. Cel mai grav este însă că am ignorat complet căldura. Cum nu am mai fost în acest an la curse desfășurate la peste 30 de grade pur și simplu mi-a scăpat să iau acest aspect în considerare. La Sălciua, cursa de 30 de kilometri, nu a fost atât de cald, așa că am ales să ignor temperatura crezând că pot face față fără alte pregătiri.

Startul s-a dat la ora 9, înțeleg de ce, pentru a permite celor care vin de mai departe să ajungă. Doar că, pentru o cursă lungă desfășurată pe căldură nu este ideal. Pentru aceasta cursă, oarecum de pregătire, mi-am propus atât un timp de aproximativ cinci ore, dar mai ales mi-am propus să alerg urmărind ca pulsul să nu treacă de zona verde ( pentru cine are ceas Garmin) respectiv să nu intre in zona prag lactat. Puls este un cuvânt mai nou, învățat anul acesta, de când am făcut o pasiune din urmărirea lui. Înainte îl ignoram complet și nu cu bune rezultate. Revenind la cursă, prima buclă a fost , alergată prin pădure, la umbră, așa că nu a fost evident cât de cald este. A doua buclă, ambele fiind cam de aceeași lungime, a fost alergată în mare parte la soare și aici au început problemele.Ca o paranteză, eu as fi inversat ordinea buclelor tocmai ca partea fără umbră să fie alergată dimineața. Ce am crezut eu că este o hidratare corespunzătoare s-a dovedit a fi insuficientă. Am ignorat și pliculețele cu electroliți pe care de obicei le pun în apă, pe principiul că nu este foarte cald, sunt prin vestă pe undeva și îmi este lene să le caut, așa că merge și fără ele. Iar dacă tot m-am simțit bine nu am luat nici gelurile, cu electroliți si ele, la intervalele programate. Rezultatul a fost că pe la kilometrul 27 am avut senzația acută că mă lovesc de un zid alergând în plină viteză. Altfel nu pot să descriu senzația avută. Brusc nimic nu a mai funcționat. Cum era o coborâre ușoară pe un drum de țară nu ar fi trebuit să am nici o problemă în a ține un ritm constant. Nici nu am avut, de altfel, pe primii doi kilometri. Apoi primul semn că este foarte cald și ceva nu este în regula a fost când am început să nu mai transpir. Apoi pulsul a început să crească fără să cresc nivelul de efort. Pantofii de alergare s-au transformat într-o masă gelatinoasă care mai mult se lipea de drum decât amortiza. Daca Haribo ar face pantofi de alergat din material gumos de ursuleți, cam așa s-ar simți în picioare. Apoi m-am lovit de respectivul zid și a trebuit să mă opresc. În fața mea erau doi alergători de care mă apropiam dar pe care nu i-am mai ajuns până la final. Din acest moment totul s-a transformat într-o drumeție cu scurte perioade de alergare. Eram lucid, gândeam limpede, dar organismul apăsase butonul de oprire în caz de urgența și nu a vrut să mai repornească. Alergatul la peste 30 de grade, pe câmp deschis la culoare, fără umbră și fără vânt, seamănă suspect de bine cu rumenitul cărnii în cuptor. Au început crampele și nu am mai scăpat de ele până la final, deși am consumat abuziv diverse produse cu electroliți. Am și băut multă apă, dar deja era târziu, deshidratarea este foarte greu de recuperat în timpul unei curse. Așa am învățat că este mai ușor de prevenit . Am reușit să termin urcând ultima pantă aproape în patru labe, câte doi pași odată, și chiar nu era cine știe ce pantă. În alte condiții, nici nu aș fi băgat-o în seamă. Timpul scos nici nu mai contează, m-am bucurat că s-a terminat. Trebuie să spun că din patru concurenți la categoria de vârstă, doi au avut probleme mai mari decât mine. Ajuns acasă, am fost singur la concurs și a trebuit să conduc, m-am cântărit de curiozitate și aveam 74.8 de kilograme. În dimineața cursei am avut 79 de kilograme. Pierderea în greutate a fost de 4.2 kilograme, respectiv peste 5 la sută din masa corporală. Tot chinul nu a fost însă în zadar pentru că am învățat unele lucruri:

Căldura este inamicul numărul unu pentru mine. Mai sunt și alți inamici, firește, dar pentru că pierd foarte mult lichid, adică transpir, fără pregătiri căldura mă incapacitează imediat. Am început să am mare grijă la hidratare și am început să iau pastile cu săruri și de atunci problemele cu crampele musculare s-au redus.
Planul de acasă nu se potrivește cu ce este la fața locului și sunt mulți factori care pot face ca o cursă aparent ușoară să devină foarte grea. Este necesar să ai un plan, dar în același timp trebuie să fii și suficient de flexibil încât să îl adaptezi la traseul real, la starea organismului, la condițiile meteo, etc. Uneori merită să îți mai amintești că alergi de plăcere și să știi când să reduci ritmul.
Alergarea trebuie judecată și după efortul depus nu numai după ritmul obținut. De fapt organismul nu știe de ritm, el știe de efort perceput. Pe căldură, la același nivel de efort perceput, ritmul va fi mai mic. De multe ori a reduce ușor ritmul are o influență negativă asupra moralului, pentru că creierul tău va percepe încetinirea ca fiind datorată oboselii și va genera gânduri negative. Dar dacă ne amintim din nou că alergăm de plăcere și reducerea ritmului este voluntară și cu intenția de a proteja organismul atunci vor fi numai gânduri pozitive.
Nimic, nici un gel ,sau altă substanță ajutătoare, nu poate înlocui antrenamentul. Dacă este vară și știi ca vei avea concursuri desfășurate pe căldură atunci este necesar să te antrenezi pe căldură. Nu există altă soluție, nu pentru mine. Fiecare este afectat diferit de căldură și necesită antrenament și prevenție diferit. Dar eu am început să alerg la peste 30 de grade, cu hidratare corespunzătoare, și în timp m-am obișnuit. Nu pot să zic că îmi place, dar cel puțin am început să tolerez căldura și am învățat să îmi dozez ceva mai bine consumul de apă.
Nu există maratoane ușoare, nu la nivelul meu de pregătire. Poate că pentru sportivi profesioniști există acest termen, dar la amatori nu. Exista maratoane foarte grele, grele și mai puțin grele. Toate au însă particula grele în caracterizare. A fost o naivitate să pornesc cu ideea că este un maraton ușor și am avut așteptări nerealiste.
Coca cola, iaurt simplu și apă minerală rece ar trebui să fie disponibile la sosire în cantități nelimitate.
Este de preferat să nu mergi singur la un maraton, chiar dacă este aproape de casă. În caz de probleme fizice sau oboseală, sau amândouă, ar fi de preferat ca altcineva să conducă mașina înapoi.

Mă mai duc la maratonul organizat la Bobâlna sau la oricare alt maraton? Firește că da. Am ceva de demonstrat, așa că la următorul maraton voi fi ceva mai pregătit. Nu regret experiența avută, la un moment dat, în cariera de alergător amator, astfel de experiențe sunt necesare pentru a învăța lucruri elementare. Oricât citești despre ele, nu au același impact ca învățate prin efortul propriu.

P.S. Știu că imaginea nu este cea mai frumoasă, dar este cea mai bună pe care o am de la respectivul concurs. Fotograful nu m-a surpins in cel mai artistic moment al meu din respectiva alergare.

De ce merg în Albena

Ultima dată am fost la noi pe litoral cu foarte mult timp în urmă. Așa de mult a fost, că nici nu îmi amintesc bine când. Impresia rămasă a fost de aglomerație, afaceri bazate pe țeapă, mizerie, prețuri nejustificate, muzică dată tare, tonete murdare peste tot, servicii care nu justifică banii dați. La Costinești, stațiunea unde mergeam când eram tânăr, am rămas neplăcut surprins că nici nu mai există piațeta de la obelisc, acoperită fiind de dughene. Ca o consecința, am fost in Grecia, Italia sau Croația, destinații care oferă cu totul altceva deși la nivel teoretic este tot mare și plajă, dar parcă nu își bate nimeni joc de tine ca și turist aflat în concediu și in căutare de mare, odihnă și plajă.

În ultimii doi ani am fost la all-inclusive in Albena. Ideea de all-inclusive pe mine unul nu mă atragea. Îmi sugerează o activitate industrială planificată și cum nu beau și nu mănânc fără măsură, nu am nici un beneficiu vizibil sau cuantificabil material. Mie îmi plac casele individuale, pe măsura unei familii și nu mă deranjează faptul că nu sunt pe plajă, important este să am liniște. Așa a fost in Lefkada, Grecia, sau peninsula Istria, Croația dar trebuie să admit ca mersul zilnic la plajă este relativ incomod iar gătitul ușor enervant.

Acum doi ani am decis să facem o schimbare și am ajuns la compromisul cu Albena . Cum în mod surprinzător mi-a plăcut, dovadă că am revenit, m-am gândit să vă enumăr câteva motive pentru care Albena este o destinație de luat în calcul:

Albena este o locație care a fost de la început gândită ca o stațiune, cu accentul pus pe spații largi, comoditate și accesibilitate. În consecință, hotelurile sunt la distanța unul de altul și cu multe spații verzi între ele. Cele mai multe sunt pe plajă, la propriu, fără un drum circulat de mașini care să despartă hotelul de nisip. Unde se termină nisipul este hotelul, cel mult existând o alee pietonală. Cele care sunt situate pe mica colină înverzită din spatele stațiunii sunt conectate cu plaja prin alei, scări rulante sau autobuze. Acestea sunt și mai ieftine, dar chiar și așa condițiile sunt bune și oferă și ele plajă cu șezlong gratuit.
Termenul de sea-view chiar asta și înseamnă, că vezi marea. Noi am stat la etajul nouă, cu balconul având vedere către mare și plajă. Practic se vedea toată plaja, și marea aferentă până în Kranevo, apusul si luna. De regulă camerele care nu au vedere la mare sunt mai ieftine, dar foarte multe hoteluri au fost construite având ca scop să ofere vedere la mare la cât mai multe camere.
Surprinzător, dar este liniște. Mai este câte un concert și de regulă există la fiecare hotel mai mare animatori la piscină, dar aceștia au program de câte o oră, iar muzica abia se aude pe plajă. In rest nu există tonete cu muzică dată tare, nu există baruri cu manele, iar ascultatul muzicii în boxe pe plajă nu este foarte popular și nici bine văzut. Seara, muzica de orice fel, este permisă până la ora 11 după care este LINIȘTE. Am putut dormi cu geamul deschis ca să auzim sunetul mării. Dimineața trebuia închis din cauza zgomotului făcut de pescărușii care se trezeau foarte devreme. Chiar și pe mare este liniște, mai rar câte o barcă care tractează o parașută sau un fel de canapea gonflabilă cu care poți să te plimbi în viteză. În rest nu se dă nimeni cu ski-jetul, cu barca sau cu orice altceva ce ar putea face gălăgie. Oricum este marcat clar până unde au voie să se apropie de mal, iar marcajul este destul de departe in larg.
Plaja este curată și gratuită. Exact, mai mult de jumătate din plajă este gratuită, scrie mare pe ea FREE ZONE. Există salvamari, dar altfel poți să te instalezi acolo liniștit fără să îți ceară nimeni nici o taxă. Uneori există chiar și toalete. Plaja are 5.5 kilometri lungime cu tot cu Kranevo și având o ușoară formă de semicerc este vizibilă în lungimea ei din aproape orice punct. Intrarea în mare este lină, este potrivită pentru copii, dar mai puțin pentru înotători.
Fiind o zonă ceva mai scumpă nu este plin de ghiolbanii tradiționali români. Da, din păcate asta este expresia, tradiționali români, dar aici nu se aplică. In iulie, majoritari erau românii și bulgarii. Cum era un hotel mediu spre sus ca preț, dar care avea și camere mai ieftine, componența clienților era destul de diversă, după cum și gradul de educație și civilizație este foarte diferit, dar totuși ghiolbanii adevărați erau suficient de puțini încât să iasă în evidență spre marea mea distracție.
Mâncarea este rezonabilă, nimic spectaculos, dar nici nu poți să zici că este rea. Este adevărat că în mare parte românii și bulgarii confundă termenul de all-inclusive cu cel de bea și mănâncă până nu mai poți, dar sunt si clienți ponderați. Interesant este că, cu cât era provenit mai de către vest clientul, cu atât era mai mică și mai plină de salată era farfuria. Da, poveștile pe care le auziți despre lăcomia românilor la all-inclusive sunt adevărate. Extrema lăcomie a fost la un cuplu de bulgari, burtoși de stăteau la jumătate de metru de masă și care aveau minim cinci farfurii pline ochi în față. Nu pot descrie scena in cuvinte, trebuie să va imaginați că doamna mai trăgea din țigară , mai baga mâna in vreo farfurie, și nu era nici una cu salată. Românii sunt de multe ori lacomi la mâncare, obezi și fără simțul măsurii. Risipa este la ea acasă, deși sunt afișe peste tot cu nu lua mai mult decât ai nevoie. Pe mese rămâne de multe ori mâncare neconsumată după principiul, am plătit, pot să iau cât vreau. Dar, dacă poți să ignori aceste specimene atunci vei descoperi că mâncarea este rezonabilă, cu multe legume și pește. La hotelul nostru dulciurile erau mizerabile și acesta a fost un lucru foarte bun, pentru că nu am mâncat. Partea bună este că la pește și legume nu se prea înghesuie lumea așa că nu trebuie să stai la nici o coadă. Vinul oferit, vărsat și bulgăresc, era destul de bun, iar în rest nu știu cum sunt băuturile, pentru că nu am consumat mai nimic altceva.

Ce vă recomand și ce nu îmi place:

Faceți rezervarea din timp pentru a avea un preț mic și luați cel mai scump hotel pe care vi-l permiteți. Vă recomand neapărat o cameră cu sea-view la unul din hotelurile de pe plajă, pentru sentimentul că ești la mare, dar dacă nu, este foarte bun și un hotel pe colină.
Vă recomand un hotel all-inclusive. Sunt puține locuri unde puteți lua masa de amiază și sunt destul de scumpe. Este ai practic să aveți mesele asigurate.
Mergeți și cu bani cash la voi, ideal ar fi să schimbați leva la bancă înainte de a pleca. Cursul oferit de casele de schimb acolo este aproape dublu decât oficial. Sunt atm-uri unde cursul este mai bun, dar nu peste tot. Pentru a evita o țeapă este mai bine să fii pregătit. Totuși este bine de știut că multe locuri de prin bazar acceptă lei.
Nu poți plăti cu cardul peste tot și trebuie ținut cont de acest aspect. Economia la negru înflorește și la ei și din această cauză evită să aibă Pos-uri pe la diverse unități comerciale. Inclusiv la capul Kaliakra, locație turistică, biletul se putea plăti numai cash.
Au și ei strada-bazar, dacă sunteți interesați. Daca nu, ignorați-o, este undeva in spatele hotelurilor și nu deranjează. Este practică pentru micile cadouri de luat înapoi.
Mergeți pe malul mării până in Balcic. Este un fost drum de beton, practicabil cu piciorul. O scurtă porțiune după Albena este surpată și drumul redus la o cărare, dar în rest este intact. Eu îl foloseam frecvent în alergările zilnice.
În funcție de zona unde este hotelul parcarea este fie zece, fie douăzeci de leva. La noi a fost douăzeci de leva, așa că am mutat mașina pur și simplu în parcarea de zece leva.
O altă chestiune enervantă este lupta pentru șezlonguri cât mai aproape de mare. Primele două rânduri sunt cu bani ( 21 de leva) tocmai pentru a evita rezervarea lor cu prosoape dimineața. Din aceasta cauză sunt veșnic goale. Lupta începe de la rândul trei. Cum mă scol devreme din obișnuință, încep serviciul la șase, eram mai mereu câștigător.

Nu pot să zic că Albena este locația perfectă, departe de asta, Grecia sau Croația sunt mult mai spectaculoase, dar este un loc potrivit dacă cauți liniște și comoditate. Albena oferă un compromis bun între banii pe care îi plătești și ce servicii primești pentru ei. Dacă cauți liniște atunci Albena este destinația de ales. Dacă vrei gălăgie și animație atunci este mai bine să încerci în altă parte. Ca și o curiozitate, plaja are cinci kilometri și jumătate în lungime, cu tot cu Kranevo. Știu, pentru că am parcurs-o în alergare.

Drumeție pe Vf. Ineu, pe cursul Lalei

Înainte de a începe voi face o precizare. Articolele de drumeție pe care le scriu uneori, nu sunt menite să vă redea fidel tot traseul de umblat cu piciorul și să vă prezinte peisajul in detaliu. Pentru aceasta trebuie să mergeți și să îl descoperiți singuri pentru voi. Scriu aceste articole mai degrabă pentru a vă da idei de excursii, pentru că, din experiența proprie, știu că este mai ușor să mergi pe trasee bătătorite, decât să inventezi permanent unele noi.

Vârful Ineu, cu cei 2271 de metri înălțime , se află în partea de nord est a munților Rodnei. Este accesibil din mai multe direcții și am mai fost pe el într-o excursie de o zi, cu pornire din Cluj, de la Alpina Blazna. Aceea a fost o drumeție la fel de lungă, dar cu diferența mare de nivel, nu foarte potrivită pentru copii. De această dată, pentru că am petrecut un weekend la Borșa, am urcat pe acest vârf din cu totul altă direcție, respectiv din nord, mergând pe cursul râului Lala, pe traseul turistic care începe la Gura Lalei, trece pe la cele două lacuri ( Lala Mare și Lala Mică) și, în final, urcă pe Vf. Ineu. Este un traseu, dacă nu mai scurt, cel puțin mai ușor, cu mai puțină urcare și astfel mai potrivit pentru o familie cu copii. Totuși trebuie ținut cont că nu este un traseu ușor și necesită o condiție fizică medie. Nu este un traseu cu care să începi mersul la munte, dar nu este nici de speriat. Re porțiuni mai tehnice de urcare și coborâre, dar cu un pic de grijă poate fi abordat.

Ca să ajungi la râul Lala, respectiv la Gura Lalei, pe șosea, din Borșa, mergi prin pasul Prislop, poarta cea mai nordică către Moldova. Sunt treizeci și ceva de kilometri de drum nu neapărat dificil, dar plin de curbe. Drumul este bine asfaltat, relativ pustiu și foarte pitoresc, dar se parcurge cu viteză mică. După ce începi să cobori pe partea cu Moldova o să dai Gura Lalei și aici va trebui să ieși de pe drumul principal. Am tot crezut ca Gura Lalei este un sat, așa că l-am identificat mai greu, mai ales ca telefonul nu are semnal prin acele zone și nu am putut accesa harta de pe el. De data aceasta ne-am dus complet nepregătiți, cu niște repere vagi în minte. Dar nu, nu este un sat, este doar locul in care râul Lala se varsă în râul Bistrița. Dacă te uiți mai atent din mașină, pe marginea drumului este un semn cu marcajul turistic, punct albastru, și timpul până la Vf. Ineu. Ajuns aici, traversezi Bistrița pe un pod din beton și intri pe drumul forestier, ignorând semnele care îți specifică clar că acest lucru este interzis. Cum sânt trei drumuri in trei direcții după ce traversezi, tu o iei pe cel perpendicular pe drumul asfaltat, cel care urmărește cursul râului Lala. Ai putea să lași mașina aici, dar atunci excursia va fi foarte lungă, iar prima parte în care vei urca pe cursul râului pe un drum forestier, foarte puțin spectaculoasă. Cel mai bine este să urci cu mașina pe drum încă 4-5 kilometri. Drumul este practicabil cu mașini mici, doar că trebuie mers încet și cu grijă. Noi nu am putut ajunge până în locul numit La Vâltoare, din cauza copacilor căzuți pe drum, de altfel nimeni altcineva nu a putut, așa că am fost nevoiți să lăsăm mașina un kilometru mai jos. O să identifici repede locul unde să lași mașina, odată pentru că toată lumea lasă mașina aici, dar și pentru ca este singurul loc mai larg de pe drum. Nu am fost atent dar cred că sunt maxim cinci kilometri de la drumul principal până la parcare. De aici până pe Vf. Ineu și înapoi sunt aproape douăzeci de kilometri, și ceva mai mult de o mie de metri diferență de nivel.

Traseul urcă pe drumul forestier o bună vreme, după care intră în pădure, pe partea stângă, pentru că, de altfel, drumul se și termină. Câtă vreme mergi pe drum urcarea nu este foarte accentuată, dar odată ajuns in pădure și după ce treci de cele două stâne ( în fapt o rulotă și o casă) urcarea devine mai accentuată. Cărarea te poartă pe lângă sau aproape de cursul răului Lala, pe care îl traversezi de mai multe ori. La un moment dat cărarea o să fie chiar pe lângă râu, porțiune care necesită mai multă atenție din cauza bolovanilor mari pe care trebuie să îți ții echilibrul. Aici am văzut și un șarpe. Este un traseu extrem de spectaculos, mai ales după ce se trece de altitudinea de 1400-1500 m, atât datorită priveliștilor cât și datorită cărării. Nu este dificilă pentru cineva cu un minim antrenament, dar va recomand pantaloni lungi și încălțăminte impermeabilă. Este un traseul cu diferența mare de altitudine și cu vegetație, drumul forestier este și el pe alocuri inundat, așa că, și dacă teoretic este o zi uscată, riști sa te uzi la picioare. Fiind încălțați cu pantofii de alergare, noi ne-am udat la picioare din cauza ierbii plină de rouă. Vremea se poate schimba și ea foarte repede ,așa că cel mai bine este să fi pregătit cu haine mai groase și neapărat cu unele impermeabile. Noi am prins o zi cu vreme instabilă si a pendulat permanent între soare și nori. Ploaia nu ne-a amenințat decât la coborâre, dar și atunci am reușit să ajungem la mașină înaintea ei. Oricum, sfatul este ca la orice drumeție montană, mai ales că urcă la peste 2000 de metri, este bine să fii pregătit pentru orice, chiar dacă asta înseamnă să cari un rucsac mai mare.

După vreo șapte kilometri primul din obiective de care o să dai este lacul Lala Mare. Aici începe deja să se simtă și golul alpin și vegetația devine din ce in ce mai mică ca înălțime. Noi am poposit la lacul Lala Mică aflat la douăzeci de minute și vreo cincizeci de metri diferență de nivel mai sus. Daca crezi ca te-ai săturat de urcat, lacul poate deveni punctul terminus al călătoriei fără nici o problemă. Priveliștea este frumoasă, clasică de munții Rodnei, noi am mai prins chiar și rododendroni înfloriți. Vf Ineu se vede acum deasupra ta, practic lacul este chiar sub vârf, nu mai este mult de urcat ca și distanța, dar ca și altitudine mai sunt peste 350 de metri. Dacă continui, și eu zic este păcat să nu o faci, o să ajungi la Șaua Ineuțului, aflată la 2060 de metri altitudine. De la lacul Lala Mică mai ales, tot traseul se află sub ochii tăi si este foarte greu să greșești, dar asta înseamnă și că știi exact cât mai este de urcat. Odată ajuns în șa, ai de ales între a urca pe Vf. Ineu sau pe Vf. Ineuț, aflat la o altitudine ceva mai mică. Acum ai ajuns pe creasta Rodnei cu adevărat și de aici ți-se deschid și priveliștile către partead e sud. Până aici noi am avut noroc de vremea, dar odată cu trecerea altitudinii de 2000 de metri vremea a început să se schimbe. Către Pietrosul Rodnei era vizibil ca plouă și era destul de evident că vine către noi. Am ajuns pe Vf. Ineu pe ceața și ploaie, așa că nu ne-am putut bucura de priveliști. După sesiunea obligatorie de poze, am luat-o repejor la vale pentru a nu fi surprinși de ploaie la o altitudine atât de mare. Nu a mai fost cazul, odată ajunși din nou sub vârf, la lac, vremea a devenit frumoasă și vârful s-a curățat de nori. Este frustrant, dar fiind la munte și la altitudini mari, te poți aștepta la astfel de surprize. Noi am luat-o ca pe o invitație de a mai urca din nou pe Vf. Ineu. Drumul de întoarcere la mașină a durat mai puțin, cum era de așteptat, pentru că este tot timpul la vale. Dacă către vârf am avut nevoie de ceva peste trei ore să ne întoarcem am avut nevoie numai de două.

Ca să ne întoarcem la Cluj am ales un traseu mai complicat și am trecut prin pasul Rotunda, de unde am ajuns in Șanț ( satul). Pe hartă părea drumul cel mai scurt, doar că nu este asfaltat și sunt 15-16 kilometri de drum forestier, mai bun sau mai rău, care se vor parcurge cu viteză extrem de mică. Ca și timp total este probabil mai avantajoasă întoarcerea prin Borșa. Este o excursie dificil de făcut într-o zi, cu plecare din Cluj, așa că vă recomand să dormiți măcar noaptea dinainte undeva aproape de intrarea in traseu. Noi am stat în Borșa la Panoramic Rezidence, pensiune/hotel, pe care o recomand. Nu este foarte ieftin, dar veți rămâne plăcut impresionați de condițiile oferite, mai rar întâlnite pe la noi. Vă recomand însă să întrebați explicit dacă este sau nu vreo petrecere programată acolo, pe Booking, pentru ca ei să fie nevoiți să răspundă oficial cu da sau nu. Am mai scris despre asta, dar petrecerile făcute în dauna vecinilor sunt o plagă a turismului nostru. Nu a fost nici o petrecere, panorama din apartamentul închiriat a fost fantastică, sauna cu lemne pitorească, iar curățenia impecabilă. Ca o paranteză, un alt lucru recomandabil în zona Borșa, este să aveți bani numerar la voi dacă doriți să mâncați la restaurant.

Drumeție pe Vf. Rosu, în Munții Rodnei

Din seria excursiilor de o zi, cu plecare din Cluj, astăzi vă propun o altă drumeție la munte. Locul ales este în partea de sud a Munților Rodnei, cu plecare pe traseu din zona Alpina Blazna și având ca punct final Vf. Roșu. Este un traseu accesibil și pentru părinți, dar și pentru copii de peste 8-9 ani, deprinși cu efortul fizic.

Excursia în sine este ceva mai lungă in primul rând pentru că sunt 160 de kilometri de condus până la Alpina Blazna ( și 160 înapoi) , ultimii șapte fiind pe un drum pietruit, cu multe serpentine, care urcă din satul Șanț ( există, nu e banc, așa se cheamă el) la cabana turistică de la baza pârtiei. Din Cluj drumul durează trei ore, si este de fapt drumul clasic pe care se merge la Borșa, doar că în Salva faci dreapta către Năsăud și apoi către Șanț. Trebuie avut mare grijă la condus, porțiunea până la Dej este periculoasă din cauza vitezei mari și a modului haotic în care se circulă. De la Beclean încolo drumul devine virajat și pitoresc, doar că respectarea regulilor de circulație este de multe ori opțională ( mai ales seara după ce sătenii au apucat să meargă pe la numeroasele cârciumi). Drumul merită făcut chiar și ca o plimbarea în sine, pentru că este extrem de spectaculos. Peisajul este montan, se merge mult pe cursul Someșului Mare, iar satele sunt relativ îngrijite. Un aspect care nu trebuie să vă șocheze, deși ar putea, este legat de mărimea și culorile caselor din respectivele sate dintre Beclean și Șanț. Sunt mari, de la foarte mari la inutil de mari pentru un sat, de multe ori ocupă tot frontul la stradă și toată curtea loturilor mici, de munte, a fostelor gospodării țărănești. Sunt făcute așa doar pentru a arăta că, proprietarilor, de mult plecați prin alte țări, le merge bine. Culorile variază de la un clasic alb până la verde, roz sau ce le-a mai trecut prin cap proprietarilor, singura regulă fiind că nu există nici o regulă. Arhitectura lor nu este spectaculoasă, sunt mari cuburi de cărămidă cu geamuri meschine din termopan, izolate cu polistiren vopsit in culori de papagal sud-american. Am considerat necesar să menționez acest aspect, pentru că mă șochează de fiecare dată cum se poate construit atât de haotic doar pentru a potolii ambițiile inutile.

Odată ajunși în Șanț veți începe urcarea pe serpentine către Bazna Alpină. Drumul este bun, pietruit dar că, dacă au fost câteva zile fără ploaie, atunci devine extrem de prăfos. Este un praf fin care intră peste tot. Puteți lăsa mașina la cabana Bazna Alpină, pe drum, sau puteți continua pe serpentine către cabana Diana. Drumul devine mai prost după complexul Bazna Alpina, dar este practicabil cam cu orice mașină. Noi am lăsat mașinile cu un kilometru înainte de cabana Diana ( îi zice așa, dar nu este ce vă așteptați), la ruinele unei foste exploatări forestiere sau miniere, la altitudinea de 1250 de metri. Mașinile fiind pline de praf a trebui să le curățam un pic și să avem grijă cu închisul și deschisul ușilor, pentru a nu băga tot praful înăuntru. Puteți merge și până la cabana Diana , există loc de parcare suficient, iar de acolo dați direct de traseul turistic marcat cu cruce albastră care urcă pe pârtie. Dacă lăsați mașina mai jos, la Alpina, probabil că mai aveți 150 de metri diferență de nivel de urcat suplimentar pe pârtie până la respectiva cabana Diana, depinde de voi cât efort doriți să faceți. Eu vă recomand să mergeți până sus cu mașina, este mai ușor de parcat, mai puțin praf și de aici încep peisajele cu adevărat spectaculoase.

Iunie este sezonul rododendronilor în Rodnei și trebuie să mărturisesc că, deși am mai fost de câteva ori în zonă, nu s-a nimerit până acum să fie în sezonul lor de înflorire. De data aceasta însă am avut noroc și au mai fost câțiva înfloriți. Traseul merge pe creastă, nu ai cum să greșești, este foarte simplu de găsit și urmărit pentru că este în fața ta tot timpul. Primul vârf este Cobăsel (1835 metri), urmat de Vf. Roșu (2115 metri) și la o adică poate continua pe Ineuț (2222 metri) și Ineu (2279 metri). Traseul este permanent în urcare la dus și permanent în coborâre la întors. Cu această ocazie am aflat că respectivul vârf se cheamă Roșu din cauza culorii și abundenței florilor de rododendron. Noi am scurtat un pic traseul, dar este o variantă foarte abruptă, și am urcat pieptiș de la fost exploatare direct sub Vf. Cobășel, dar pe la cabana Diana traseul este ceva mai accesibil. De întors ne-am întors pe traseul turistic, la cabana Diana și apoi pe drum înapoi până la fosta exploatare. Au fost 14 kilometri cu 900 de metri diferență de nivel. Nu este foarte mult, dar nici puțin pentru copii de 10-12 ani. Este un traseu foarte este spectaculos din cauză că este permanent pe creasta deschisă, nu este împădurit deloc și dacă vremea este bună ai vizibilitate completă de jur-împrejur.

Vă recomand să aveți grijă la următoarele aspecte. Nu sunt izvoare pe traseu, așa că trebuie să luați apă cu voi din belșug. Diferența de altitudine este mare și se trece de 2000 de metri, așa că vă puteți aștepta la schimbări rapide de condiții atmosferice. Fiți pregătiți cu haine mai groase și pelerine de ploaie. Sub Vf. Roșu am găsit zăpadă, spre distracția copiilor și a noastră, dar asta vă spune cam ce temperaturi pot fi pe munte vara. Atenție la expunerea la soare, este obligatoriu să purtați ceva pe cap și să folosiți o cremă solară. Nu porniți foarte târziu pe traseu pentru a nu vă prinde noaptea cu copiii pe munte. Noi am luat mâncare cu nou și am poposit chiar sub Vf. Roșu. Întoarcerea este mult mai ușoară pentru că este numai la vale, cu foarte mici pante de urcat, spre bucuria copiilor a căror voce s-a făcut simțită din nou.

Dacă doriți o excursie mai lungă puteți merge până pe Vf. Ineu. Pentru un traseul până pe Vf. Ineu și înapoi la Alpina Blazna luați în calcul 22 de kilometri cu 1800 de metri diferența de nivel. L-am făcut și pe acela, dar fără copii, pentru că este greu și necesită o bună condiție fizică.

Drumul de întoarcere la Cluj a fost mai puțin spectaculos. Chiar cum cobori serpentinele și o iei la dreapta la drumul principal asfaltat, la doi-trei kilometri, o să dai de o spălătorie cu fise. Noi am ratat-o pe prima, dar în următorul sat, Rodna, am găsit alta, identică. Spălătoriile cu fise par să fie foarte populare în zonă. Au fost zece lei bine cheltuiți pentru că am spălat mașina și am scăpat de problema prafului de pe ea care intra înăuntru sau se lua pe noi. Am mai oprit la o înghețata in Rodna, o plăcere meritată de copii după efortul făcut. Ca repere temporare am plecat din Cluj pe la ora 8.30 și am ajuns la Alpina Blazna pe la 11.30. Ne-am întors la mașini pe la 6 și am fost înapoi în Cluj la 9.30.