Traseul din Piatra Craiului l-am făcut în prima zi. Eram obosiți după o noapte de nesomn, cu vârsta te acomodezi mai greu la locuri noi, așa că nu voiam neapărat să facem un mare efort. Ca o consecință am plănuit un traseu relativ mai ușor.
Urma să pornim de la Fântâna lui Botorog, loc de parcare cunoscut de către drumeți, accesibil din Zărnești, să urcăm prin Șaua Zănoaga, pe marcajul galben, până la Stâna Zănoaga. De acolo urma să urmăm marcajul albastru până pe Vârful Piatra Mica (1816m) și apoi să coborâm la Cabana Curmătura ( marcaj roșu). De acolo urma să ne întoarcem la mașină prin Prăpăstiile Zărneștilor.
Ziua ne-am început-o prost, constatând că am uitat să ne luam ceva pentru micul dejun. Cafeaua, Lavazza de altfel, era oferită gratuit de către proprietar, așa că mă gândesc că putea fi și mai rău. De foame și de comoditate am făcut ceva ce nu am mai făcut demult și total atipic pentru noi. Am început prin a lua un mic dejun muncitoresc in față la un MegaImage din Bran, cu produse de patiserie și iaurt. Doar noi și muncitorii în construcții și zău că nu știu cine arăta mai obosit. Nu este foarte sănătos, dar este gustos, și trebuie să recunosc că patiseria proaspăt coaptă este foarte bună. Revenind, ca să ajungem de la Peștera, unde stăteam, la Fântâna lui Botorog ( uneori denumit izvorul, pentru că există fizic unul în acel loc) am preferat să venim prin Zărnești. Am fi putut veni și prin Măgura dar drumul este mai rău. La respectiva fântână este loc de parcare suficient. Dacă vă continuați drumul, ceva mai mult de un kilometru, o să dați de bariera care blochează accesul auto în Prăpăstii.
Noi ne-am făcut plinul cu apă de la izvor, dar sunt oricum și altele mai sus pe traseu dacă uitați și am început să urcăm. Urcarea este foarte abruptă, mai ales în partea de jos, și până către Șaua Zănoaga nu are nimic deosebit. Din acest motiv nici nu am făcut multe poze pe această porțiune. Abia când urci în altitudine mai serios, către stâna Zănoaga, o să înceapă să se deschidă priveliști spectaculoase și vei vedea creasta îngustă a Pietrei Craiului și Munții Bucegi. Odată trecuți de stână am dat de intersecția dintre marcajul galben pe care venisem și care duce la Cabana Curmătura și cel cu cerc albastru care duce către Vf. Piatra Mică. Obosiți de noaptea de nesomn și de urcuș, am abandonat de comun acord traseul original către Vf.-ul Piatra Mică și am continuat către Cabana Curmătura. Ne doream amândoi, mai mult decât orice, o cafea.
Cabana Curmătura merită o mențiune specială pentru că este o mică bucată de Austrie, dar mai sărăcăcioasă . Poate că nu este chiar așa, dar în acel moment de oboseală, pentru noi așa a părut. Este curată, îngrijită, cu un meniu simplu, dar care conține lucruri esențiale și corecte ca preț. Am luat o cafea mare care ne-a mai ridicat moralul așa că am decis să schimbăm planul și sa fim mai curajoși, chiar dacă vremea era instabilă. Practic, creasta era acoperită de nori in acel moment, dar meteoblue ne asigura că nu o să ploaie. Plini de elanul proaspăt regăsit, am urmat marcajul cu punct roșu care duce către Vf. Turnu. Cărarea devine mai dificilă tehnic, o indicație că lucrurile se schimbă și că urmează lucruri serioase. După ce ne-am despărțit de marcajul galben care ar fi dus pe Piatra Mică, nu a durat mult, și am dat de primul cablu. Cablul este pus acolo să te ajuți de el să treci porțiunile dificile. Dificil înseamnă vertical și fără puncte de prindere. Chiar și dacă ar fi puncte de sprijin, tot vertical rămâne. Cam pe aici am prins din urmă alți doi drumeți, care ne-au convins să mergem mai departe, pentru că altfel ne cam bătea gândul să renunțăm. Motivele erau mai multe, vremea instabilă, norii de pe creastă, distanța de parcurs pe creastă până la Padina Popii, și chiar primul cablu de care am dat. Acesta urcă o porțiune verticală de câțiva metri și dispare după muchie, fără a oferi nici o indicație a ce urmează mai departe. Sigur, pe hartă am văzut ca urcarea devine foarte abruptă, dar cam atât. Stând acolo, în fața cablului, nu poți să presupui nimic, așa că este un moment psihologic important, sau mergi mai departe, sau te întorci. Unu dintre cei doi mai fusese pe traseu, așa că ne-a lămurit că este cea mai rea porțiune, de fapt a doua cea mai grea și că urcarea devine ceva mai ușoară și mai asemănătoare cu o cărare. A fost imboldul de care aveam nevoie ca să continuăm. Tot ce pot să spun este că aceasta porțiune de urcare până aproape de Vf. Turnu nu este pentru cei fricoși sau cu rău de înălțime (eu unul am așa ceva). Tot urcând am realizat brusc că dacă plouă, așa cum amenința vremea, este aproape imposibil să faci traseul la vale, așa că orice ar fi, trebuie să continuăm.
Vf. Turnu (1914 m) este primul dintre cele care alcătuiesc creasta Pietrei Craiului si cel mai nordic. Priveliștea de aici este fantastică, fiind de aproape 360 grade. Creasta este foarte îngustă, dar practicabilă dacă ai grijă, cel puțin pe porțiunea parcursă de noi. Cea mai mare problemă era vântul puternic, care bătea din vest ( de către Făgăraș ca și punct de reper). Atunci când nu erai ferit de creastă trebuia să ai grijă să nu te dezechilibrezi sau să nu scoți lucruri din buzunare. Priveliștile merită din plin efortul, dar nu am putut să ne bucurăm mult de ele din cauza vremii instabile, care ne tot împingea de la spate să coborâm la altitudini mai mic. Am continuat pe creastă până la Padina Popii, cred ca este mai puțin de un kilometru, de unde am coborât la Cabana Curmătura pe marcajul cu linie albastră. Nu poți greși, pentru că alt marcaj de coborâre nu mai este, afară de cel cu punct roșu care marchează creasta. Coborârea este abruptă, cu mult grohotiș, cu priveliști superbe către Bucegi și cu binevenita Cabana Curmătura ca punct final. De data aceasta ne-am delectat cu ciorbă de legume și sandwich-urile de acasă. La propriu de acasă pentru că erau aduse de la Cluj.
Întoarcerea la mașină am făcut-o prin Prăpăstiile Zărneștilor. Practic mergi printre doi pereți de piatră. Formațiunea ar merita o descriere mai lungă, este foarte spectaculoasă, doar că noi eram obosiți și singurul gând era să ajungem la mașină mai repede. Am făcut totuși poze și ne-am oprit să admirăm natura. De la Cabana Curmătura până la Prăpăstii am mers direct pe drum, dar nu vă recomand pentru că sunt 4-5 kilometri extrem de plictisitori, comparativ cu partea de creastă a traseului. Există un traseu mai scurt care coboară mai direct către Prăpăstii. Prăpăstiile pot fi vizitate și numai pentru o scurtă de plimbare pe jos, bariera care blochează accesul fiind la ceva mai mult de un kilometru, pe drum relativ plat.
Toată tura ne-a luat o zi întreagă, am mers cam douăzeci de kilometri cu peste 1200 metri diferență de nivel și nu a fost ușor, iar noi suntem obișnuiți cu efortul fizic. Dacă doriți o tura mai scurtă, atunci puteți urca numai până la Cabana Curmătura și reveni prin Prăpăstii, chiar și așa fiind destul de mult de mers.
Regret că nu am făcut mai multe poze, dar eram obosit. În încheiere vă las o poză însoțită de un avertisment: oricât de sete îți este, nu bea apă de acolo chiar dacă pare foarte la îndemânâ.
Razvan Scrie 