Porcul, troaca de inox și conceptul de all-inclusive

Pe când eram copil  și mergeam verile  la bunici, am avut de-a face cu diversele animale de prin ogradă. O parte din animale aveau o utilitate imediată, vaca, găinile, o parte erau complet inutile, pisicile de exemplu, dar exista unul aparte,  care nu avea decât un singur scop, să fie îngrășat pentru Crăciun.

Porcul avea un statut special printre celelalte animale. Ce îl caracteriza în primul și în primul rând, era lăcomia agresivă. Nu cred că exista o cantitate maximală de mâncare care putea fi dată la porc într-o zi. Mai degrabă se făceau calcule câte kilograme de mâncare digerate de animal se transformau într-un kilogram de masă corporală. Iar porcul era cu adevărat  lacom. Dezgustător de lacom. Mânca absolut orice, orice rest alimentar  care rămânea prin gospodărie era aruncat în oala porcului. Nu cred, sau nu îmi amintesc, să se pună problema ca porcul să nu mănânce ceva, orice, ce avea măcar vag forma și asemănarea unui aliment.  Nu se punea problema de gust, aspect sau savoare a mâncării. Se făcea o fiertură cu de toate și se dădea, sau mai bine zis, se arunca în troaca porcului. Troaca era un vas mare de formă oarecum ovală,  făcut din beton sau lemn, suficient de rezistentă pentru a nu fi consumată împreună cu restul mâncării. Ce conta în alimentația porcului era strict cantitatea și valoarea nutrițională. Atât și nimic mai mult. Porcului oricum nu părea să îi pese. L-am văzut mâncându-și și propriile excremente, și nu de foame, cât de lăcomie. Ca și cum ar fi știut din născare că singurul lui scop în viața este să se îngrașe pentru ignat. Crescut mai mare sau mai mic, era inevitabil sacrificat, iar lăcomia lui evaluată  în cantitățile de carne, slănină, jumări  sau cârnați rezultate după tăiere. Troaca și cotețul  erau refolosite la animalul din anul următor. Cam așa se întâmplă si la hotel.

Amintirea asta mi-a trezit-o experiența avută la un hotel de patru stele, all-inclusive , din Bulgaria. Interpretarea de către mulți concetățeni de-ai noștri a acestui concept este foarte aproximativă, iar noțiunea respectivă  fără îndoială prost tradusă. Pentru ei conceptul se transformă din: totul inclus, un conceptul cu totul rezonabil, orientat spre confort, în: mănâncă cât poți, din ce poți.  Desigur o bună parte din oameni erau civilizați, români, bulgari, sau ce națiune or fi fost ei. Doar că partea asta  civilizată este mai puțin vizibilă. Ce este vizibil sunt aceia, majoritar români și bulgari, care se comportă exact ca animalul descris mai sus. Sunt desigur și unele diferențe. Cotețul a fost înlocuit între timp de un hotel confortabil. Troaca nu mai este simplu vas de lemn, ci o salbă de vase de inox, din care ești liber să iei orice dorești, în orice cantități poftești.  Nu se mai mănâncă în patru labe, stând în propria mizerie, ca respectivul animal, ci se stă comod la masă.  Nu judec oamenii care mănâncă mult de plăcere. Este dreptul lor de a fi gurmanzi și de a iubi mâncarea sau băutura. Este o alegere asumată care implică  simt gustativ sau estetic.  Problema la all-inclusive, cel la care am fost, este că mâncarea era doar ok, cum ar zice Seinfeld. Nu era extraordinară și nu avea nimic deosebit. În fapt, găseai de toate, carne, legume, fructe de mare, dar nimic cu adevărat special.  În nici un caz nu era ceva la care un gurmand ar fi zis: extraordinar, trebuie să mai iau o porție. Dar când vezi mulțimea  aceea de oameni, mai tineri sau mai bătrâni, mai grași sau mai slabi, cum se luptă să ia și să consume cât mai mult din felurile cele mai grase și mai sățioase, atunci singura comparație pe care pot să o fac este cu animalul patruped descris la început. Lăcomia agresivă și nediferențiată este calitatea  care îi aseamănă. Nu contează ce mănâncă, contează cât mănâncă. În privirea și comportamentul lor se citește disperarea de a-și umple burdihanul. La fel ca și respectivul animal, ei se reped la mâncare, se calcă în picioare și sunt în stare să ia ultima porție din fața unui copil. Poate că respectivul copil este al lot, dar chiar și aș,  să îl împingi ca să iei tu ultima ceafă de porc la grătar este inuman. Dacă ceva se termină va fi înlocuit. Poate nu chiar în acel moment, dar va fi. Nu este deloc necesar să te lupți, este destul pentru toată lumea. Nu înțeleg, nu sunt psiholog, de unde vine nevoia asta bruscă de a mânca până nu mai poți, atunci când mâncarea există din abundență. Unii dintre ei consumă deja de la micul dejun, care include multe farfurii și pahare, necesarul de calorii pe toată ziua, dacă nu și pe ziua următoare. Iar  mâncatul devine un scop în sine pentru ei. Totul se raportează la mâncat. Plaja, marea sau nisipul devin lucruri irelevante, deși la mare fiind, se presupune ca te-ai dus pentru ele. Dar nu, ei s-au dus pentru  mâncat.   Zeul tuturor grașilor este dezgustat de asemenea supuși. Nu există în ei nici o eleganță și nici un pic de  spirit de gurmand. Ei se lăcomesc la aceeași mâncare pe care o pot avea și acasă, la lucruri absolut banale.  O ceafă de porc la grătar și cartofi prăjiți poți să îți faci și acasă. Nu este necesar să mergi tocmai până în Bulgaria.  Sigur pentru noi era de ajutor această lăcomie a lor, căci peștele și salatele erau mai puțin vizate.  Iar lăcomia asta îi împinge la lucruri absurde.  Am văzut o familie de elefanți mâncând pizza căzută în piscină. Am văzut un cuplu destul de în vârstă, mi-a fost jenă să fac o poză, cu burțile sprijinite în masă, cu masa plină de farfurii umplute până la refuz, fumând în timp ce mâncau. Doua îmbucături, un fum din țigară. Ăștia erau bulgari, ce-i drept. O farfurie din aia plină de chestii grase mâncată  și îmi este rău două zile.  Un individ burtos, de-a-l nostru, cu lanț de aur și fără tricou, era mândru că el poate să mănânce tot ciolanul de porc. Chelnerul îți tăia elegant bucăți și alegea grăsimea pentru ca tu să poți să iei doar carnea macră. Individul ăsta a luat tot ciolanul de pe masă și, mândru tare , l-a ridicat în sus să ne arate cât poate să mănânce el la o masă. Zeul tuturor grașilor îi accepta ca supuși pe oamenii ăștia doar pentru că așa a fost făcută împărțeala de la început și nu mai poate să îi refuze. Dar când vezi cât mănâncă si cu câtă lăcomie, nu poți decât să te gândești ca zeul lor ar trebui să aibă  legături cu zootehnia și creșterea animalelor pentru carne. La modul în care mănâncă efectiv și la risipa alimentară pe care o fac acești oameni nici nu mă mai refer.

Fenomenul ăsta al concetățenilor noștri obsedați doar de mâncare nu l-am văzut doar la all-inclusive. Am întâlnit din ei cam peste tot. Doar că la all-inclusive, mai ales la unul accesibil din Bulgaria, ies  mai tare în evidența. De altfel, în majoritatea articolelor despre mersul la mare, mâncarea și mâncatul ocupă un loc de cinste. Parcă altceva nici nu mai există.  Noi ca familie ne ducem în principal pentru mare, plajă și relaxare. Mâncarea este în planul secund. Ne place să gustăm din felurile locale, iubesc Italia pentru asta, dar nu facem din  actul de a mânca un scop în sine. Si eu sunt gurmand, chiar dacă nu par, și așa cum am mai zis, îi înțeleg pe cei gurmanzi și nu îi judec.

Acest articol este ofensator, sunt conștient, dar nici oamenii aceia nu încercau să fie civilizați. Comparația cu patrupedul râmător a venit de la sine. Și nu din cauza faptului că cei mai mulți erau cu probleme de obezitate. Acesta este un aspect de alegere personală pe care pot să îl respect. Comparația a fost impusă de comportamentul lor.  Este adevărat că troaca este acum din inox și cotețul s-a transformat în hotel, dar lăcomia este aceeași. Lăcomia care, ca și pe râmător, îi împinge să mănânce orice, oricum și în orice cantitate. Pe râmător îl înțeleg că nu are nici o noțiune legată de nutriție, ar fi o mare problemă dacă porcul ar mânca conștient la dietă.  Doar că despre oamenii aceia se presupune că sunt educați, civilizați, și în nici un caz nu ar trebui să se comporte ca și patrupedul.  Dacă vă considerați jigniți de articol vă provoc să mă contraziceți.  

Prima căsătorie

Pe când eram la vârsta adolescenței și cu mult mai puțină experiență, cu adevărat un novice în ale vieții,  căsătoria avea pentru mine o mare importanță, fiind situată pe același palier cu nașterea și moartea. Era un eveniment obligatoriu, unic în viața,  și promitea  intrarea într-un tărâm magic al vieții domestice presupus fericite și plină de mărunte împliniri casnice. Eram condiționat  apriori că alegerea partenerei este definitorie pentru viața ta ulterioară.  O greșeală ar fi dus la nebănuite dezastre ulterioare. Firește,  căsătoria era urmată de apariția, mai devreme sau mai târziu, a copiilor în familie, iar de acolo încolo toată viața avea o desfășurare liniară și cât de cât previzibilă.  Divorțul era privit ca o situație care trebuia evitată cu orice preț, fiind considerat atât  deopotrivă  rușinos, cât și o dovadă a inabilității tale în alegerea unei partenere de încredere.  Toate aceste condiționării sociale nu îl ajutau pe atunci, și cred că nici acum, pe un tânăr adolescent aflat la început de drum în a desluși tainele dragostei și a vieții de cuplu. Se punea o mare presiune de către societate, cred că și acum este la fel,  în a face alegerile pe care era de așteptat să le faci și nu pe care ai fi vrut tu să le faci. Nu neg că toate aceste sfaturi aveau și ceva înțelepciune în ele, doar ca eliminau caracterul de aventură pe care căsătoria și viața îl are, aventuri pe acre le-am trăit din plin ani de zile mai târziu.

Treizeci de ani mai târziu și după câteva pahare de vin, aflat la  nunta  unui prieten, l-am felicitat sincer pentru prima căsătorie.   În multe feluri prima căsătorie este unică. Nu mai poate exista încă o prima căsătorie. Pot exista multe alte  căsătorii, spațiate  temporal,  dar totul începe de la prima. Ea reprezintă momentul zero.  Chiar am vrut să iau microfonul și să țin un discurs pe această temă, dar cum majoritatea invitaților erau persoane în vârstă și cu o anumita mentalitate, exista un oarecare risc ca publicul  să nu aprecieze cuvintele mele.  Nici prietenul meu nu a părut să înțeleagă ce vreau să zic așa că m-am decis până la urmă să mă explic în scris.

Când descriu căsătoria imi vine în minte o replică din filmul Armageddon, cu Bruce Willis, în care personajul principal, aflat punctul de a fi lansat în spațiul necunoscut,  este întrebat cum se simte zburând cu o rachetă netestată, asamblată în grabă din piese de la cei mai ieftini subcontractori.  Si întrebarea era foarte potrivită, răspunsul mai puțin important. Ca să folosesc o comparație asemănătoare, eu aș vedea această aventură a căsătoriei  ca o călătorie pe un drum sinuos de munte fără să știi destinația, într-o mașină potențial luxoasă, dar netestată suficient și fără manual de utilizare, într-o zonă cu semnal intermitent la telefon, telefon care este oricum mereu în pericol de a se descarcă. Prin urmare poți ajunge oriunde, dar te poți și rătăci la fel de bine, mașina se poate strica sau poate merge bine, iar ajutor nu știi când poți să ceri și cui și dacă chiar ai nevoie. Ar putea fi o călătorie plăcută, dar la fel de repede și în egală măsură poate deveni dezastruoasă. Privită prin prisma învățăturilor tradiționale despre viața și căsătorie, respectiva călătorie se transformă numai  în motiv de enervare și stres.  Enervare pentru că nu știi unde ajungi și stres pentru că nu știi dacă iese bine. Dar dacă o privești ca pe  o aventură, așa cum încerc să vă conving și până la urmă am început să o fac și eu, atunci ajungi să te bucuri de drum și devine mai puțin important unde ajungi și cum. Sigur, nu vrei să ajungi chiar oriunde și oricum, nu vreau să sugerez așa ceva. Se poate întâmpla ca o despărțire la o intersecție să fie mai potrivită pentru amândoi.  În mod firesc, o să vrei să  iasă bine această călătorie, dar odată acceptat că  și părțile negative  sunt inevitabile, atunci te vei concentra mai puțin  pe evitarea lor și te vei putea bucura de părțile bune. Cu timpul capeți suficientă experiență cum să îți faci drumul mai plăcut, ție și partenerului, și asta va ajuta la depășirea provocărilor de pe parcurs.

Am divagat un pic pentru explica de ce cred că prima căsătorie este atât de importantă în tot acest context al aventurii.  Ea, prima căsătorie, reprezintă originea  indiscutabilă a tot ce se va întâmpla mai departe.  De acolo pornește drumul sinuos de munte și atunci primești cheile mașinii.  Telefonul îl ai dinainte, dar este vag inutil, pentru că deja am stabilit că nu funcționează și este aproape descărcat. Firește, o poți evita, poți avea copii și trai o viață liniștită și fără aceasta primă căsătorie. Poți să nu treci niciodată prin ea, dar atunci nici nu știi  ce pierzi.  Discuții domestice repetitive, certuri pentru aceleași lucruri care oricum nu au rezolvare imediată, copii care cresc și devin bombe atomice sau vulcani noroioși, momente fericite și mai puțin fericite, excursii ratate într-o măsură mai mare sau mai mică,  alte excursii care sunt  fericite,   comparații cu neamurile, cu prietenii sau cu personaje aleatoare, confortul unei vieți de cuplu calme,  disconfortul unei vieți de cuplu agitate, toate astea și multe altele sunt subsecvente primei căsătorii.  S-ar putea că te oprești aici și te mulțumești cu prima căsătorie și cu posibilii copii rezultați ca urmare a activității denumite pudic viață intimă de cuplu. Dar dacă tot ai început aventura de ce să te oprești aici? Poate că ești genul aventuros. După căsătorie poate urma, la fel de bine, și un divorț însoțit de o ceartă pe bunuri și prieteni. Mai ales referitor la prieteni, discuțiile sunt extrem de interesante și constați că de fapt ei devin monedă de șantaj  între părți fără să mai conteze vechimea și originea prieteniei.  De fapt, legal vorbind, nici nu este posibil un divorț fără o căsătorie, căsătoria trebuie să fie prima.   Dacă mai apar și copii, unul sau mai mulți, atunci aventura se complică și devine chiar mai interesantă.  Așadar se poate ca  vei relua drumul de la început, dar uneori este inevitabil. Uneori mai dai și de intersecții la care trebuie să faci alegeri care pe moment sunt dureroase, dar pe termen lung se vor dovedi corecte. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla și asta face parte din farmecul aventurii.

Eu am trecut în ultimii douăzeci de ani prin toate aceste aventuri, căsătorie, certuri, bucurii, divorț, copil. A fost o călătorie lungă și interesantă și încă nu s-a terminat.  Și toate au început firește de la acea primă căsătorie.  În cazul meu, un aspect interesant este că am făcut toate astea împreună cu aceeași persoană. Am evitat să luam autostopiști cu noi.  Autostopiștii pot fi periculoși, mai bine îi evitați. Am fost zgârciți în a împărți cu alții distracția și am ținut totul în familie.   S-au terminat aventurile? Nu aș putea să vă spun, așteptăm să vedem ce ne rezervă viitorul.  Mai avem  ceva ani de trăit  în care se pot întâmpla multe.

 Eu nu doresc să sugerez că trebuie  să procedați la fel sau că viața voastră ar trebui să fie la fel. Viața voastră ar putea sa fie complet diferită, mult mai liniștită sau mult mai agitată. Puteți trăi liniștit sau mai puțin liniștit chiar și fără o căsătorie.  Sunt multe și nenumărate variante și nu cred că există una corectă sau una greșită. Dar prima căsătorie este deosebită prin însăși unicitatea evenimentului, iar pentru aceasta participanții la ea trebuie neapărat felicitați. De acolo pornește o întreagă aventură de care nu trebuie să vă fie frică.

Poate fi un maraton ușor?

Un proverb spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, iar la maratonul alergat la Revolution Race am învățat din experiența proprie câtă înțelepciune este ascunsă în cele câteva cuvinte.  Revolution Race se cheamă așa din cauza locației de start, monumentul de la  Bobâlna. Până să particip la concurs nu am mai fost în zona respectivă, dar trebuie să vă spun că este foarte frumoasă, asemănătoare cu zona Făget din Cluj. Dacă vezi dealurile golașe de pe drumul Cluj-Dej nu ai putea bănui că dacă te îndepărtezi câțiva kilometri de la drumul principal o să dai de o zonă împădurită. Prima dată am fost acolo anul trecut la semi-maraton, m-am simțit bine și anul acesta am revenit.

Anul acesta am fost mai greu de pornit, ca să nu zic leneș, iar prima cursă mai serioasă a fost chiar maratonul alergat la  Revolution Race. Am vrut să încep seria curselor mai grele cu aceasta pentru că, teoretic, trebuia să fie relativ ușor. Ceva peste 40 de kilometri, cu 1100 de metri diferență de nivel, relief blând, domol, fără urcări bruște. În măsura în care un maraton poate fi ușor, acesta ar fi trebuit să fie. Doar că, vorba proverbului, m-am dus cu sacul și încă cu cel mai mare sac pe care l-am găsit. Nu am luat în calcul foarte mulți alți factori. Înainte de cursă am avut o săptămână mai grea la servici cu rezultatul că am luat startul, sâmbăta, gata obosit. Mi-am supraevaluat nivelul de pregătire crezând că un  maraton poate fi ușor.  Cel mai grav este  însă că am ignorat complet căldura. Cum nu am mai fost în acest an la curse desfășurate la peste 30 de grade pur și simplu mi-a scăpat să iau acest aspect în considerare.  La Sălciua, cursa de 30 de kilometri, nu a fost atât de cald, așa că am ales să ignor temperatura crezând că pot face față fără alte pregătiri.

Startul s-a dat la ora 9, înțeleg de ce, pentru a permite celor care vin de mai departe să ajungă. Doar că, pentru o cursă lungă desfășurată pe căldură nu este ideal. Pentru aceasta cursă, oarecum de pregătire, mi-am propus atât un timp de aproximativ cinci ore, dar mai ales mi-am propus să alerg urmărind ca pulsul să nu treacă de  zona verde ( pentru cine are ceas Garmin) respectiv să nu intre in zona prag lactat. Puls este un cuvânt mai nou, învățat anul acesta, de când am făcut o pasiune din urmărirea lui. Înainte îl ignoram complet și nu cu bune rezultate. Revenind la cursă, prima buclă a fost , alergată prin pădure, la umbră, așa că nu a fost evident cât de cald este. A doua buclă, ambele fiind cam de aceeași lungime,  a fost alergată în mare parte la soare și aici au început problemele.Ca o paranteză,  eu as fi inversat ordinea buclelor tocmai ca partea fără umbră să fie alergată dimineața. Ce am crezut eu că este o hidratare corespunzătoare s-a dovedit a fi insuficientă. Am ignorat și pliculețele cu electroliți pe care de obicei le pun în apă, pe principiul că nu este foarte cald, sunt prin vestă pe undeva și îmi este lene să le caut, așa că merge și fără ele. Iar dacă tot m-am simțit bine nu am luat nici gelurile, cu electroliți si ele, la intervalele programate. Rezultatul a fost că pe la kilometrul 27 am avut senzația acută că mă lovesc de un zid alergând în plină viteză. Altfel nu pot să descriu senzația avută. Brusc nimic nu a mai funcționat. Cum era o coborâre ușoară pe un drum de țară nu ar fi trebuit să am nici o problemă în a ține un ritm constant. Nici nu am avut, de altfel, pe primii doi kilometri. Apoi primul semn că este foarte cald și ceva nu este în regula  a fost când am început să nu mai transpir. Apoi pulsul a început să crească fără să cresc nivelul de efort. Pantofii de alergare s-au transformat într-o masă gelatinoasă care mai mult se lipea de drum decât amortiza. Daca Haribo ar face pantofi de alergat din material gumos de ursuleți, cam așa s-ar simți în picioare. Apoi m-am lovit de respectivul zid și a trebuit să mă opresc. În fața mea erau doi alergători  de care mă apropiam dar pe care nu i-am mai ajuns până la final. Din acest moment totul s-a transformat într-o drumeție cu scurte perioade de alergare. Eram lucid, gândeam limpede, dar organismul apăsase butonul de oprire în caz de urgența și nu a vrut să mai repornească.  Alergatul la peste 30 de grade, pe câmp deschis la culoare, fără umbră și fără vânt, seamănă suspect de bine cu rumenitul cărnii în cuptor. Au început crampele și nu am mai scăpat de ele până la final, deși am consumat abuziv diverse produse cu electroliți. Am și băut multă apă, dar deja era târziu, deshidratarea este foarte greu de recuperat în timpul unei curse. Așa am învățat că este mai ușor de prevenit . Am reușit să termin urcând ultima pantă aproape în patru labe, câte doi pași odată, și chiar nu era cine știe ce pantă. În alte condiții, nici nu aș fi băgat-o în seamă. Timpul scos nici nu mai contează, m-am bucurat că s-a terminat. Trebuie să spun că din patru concurenți la categoria de vârstă, doi au avut probleme mai mari decât mine. Ajuns acasă, am fost singur la concurs și a trebuit să conduc, m-am cântărit de curiozitate și aveam 74.8  de kilograme. În dimineața cursei am avut 79 de kilograme. Pierderea în greutate a fost de 4.2 kilograme, respectiv peste 5 la sută din masa corporală.  Tot chinul nu a fost însă în zadar pentru că am învățat unele lucruri:

  • Căldura este inamicul numărul unu pentru mine. Mai sunt și alți inamici, firește, dar pentru că pierd foarte mult lichid, adică transpir, fără pregătiri căldura mă incapacitează imediat.  Am început să am mare grijă la hidratare și am început să iau pastile cu săruri și de atunci problemele cu crampele musculare  s-au redus.
  • Planul de acasă nu se potrivește cu ce este la fața locului și sunt mulți factori care pot face ca o cursă aparent ușoară să devină foarte grea. Este necesar să ai un plan, dar în același timp trebuie să fii și suficient de flexibil încât să îl adaptezi la traseul real, la starea organismului, la condițiile meteo, etc. Uneori merită să îți mai amintești că alergi de plăcere și să știi când să reduci ritmul.
  • Alergarea trebuie judecată și după efortul depus nu numai după ritmul obținut. De fapt organismul nu știe de ritm, el știe de efort perceput.  Pe căldură, la același nivel de efort perceput, ritmul va fi mai mic. De multe ori a reduce ușor ritmul are o influență negativă asupra moralului, pentru că creierul tău va percepe încetinirea ca fiind datorată oboselii și  va genera gânduri negative. Dar dacă ne amintim din nou că alergăm de plăcere și reducerea ritmului este voluntară și cu intenția de a proteja organismul atunci vor fi numai gânduri pozitive.
  • Nimic, nici un gel ,sau altă substanță ajutătoare, nu poate înlocui antrenamentul. Dacă este vară și știi ca vei avea concursuri desfășurate pe căldură atunci este necesar să te antrenezi pe căldură. Nu există altă soluție, nu pentru mine. Fiecare este afectat diferit de căldură și necesită antrenament și prevenție diferit. Dar eu  am început să alerg la peste 30 de grade, cu hidratare corespunzătoare, și în timp m-am obișnuit. Nu pot să zic că îmi place, dar cel puțin am început să tolerez căldura și am învățat să îmi dozez ceva mai bine consumul de apă.
  • Nu există maratoane ușoare, nu la nivelul meu de pregătire. Poate că pentru sportivi profesioniști există acest termen, dar la amatori nu. Exista maratoane foarte  grele, grele și mai puțin grele. Toate au însă particula grele în caracterizare.  A fost o naivitate să pornesc cu ideea că este un maraton ușor și am avut așteptări nerealiste.
  • Coca cola, iaurt simplu  și apă minerală  rece ar trebui să fie disponibile la sosire în cantități nelimitate.  
  • Este de preferat să nu mergi singur la un maraton, chiar dacă este aproape de casă. În caz de probleme fizice sau oboseală, sau amândouă, ar fi de preferat ca altcineva să conducă mașina înapoi.

Mă mai duc la maratonul organizat la Bobâlna sau la oricare alt maraton? Firește că da. Am ceva de demonstrat, așa că la următorul maraton voi fi ceva mai pregătit. Nu regret experiența avută, la un moment dat, în cariera de alergător amator, astfel de experiențe sunt necesare pentru a învăța lucruri elementare. Oricât citești despre ele, nu au același impact ca învățate prin efortul propriu.

P.S. Știu că imaginea nu este cea mai frumoasă, dar este cea mai bună pe care o am de la respectivul concurs. Fotograful nu m-a surpins in cel mai artistic moment al meu din respectiva alergare.

De ce merg în Albena

Ultima dată am fost la noi pe litoral cu foarte mult timp în urmă. Așa de mult a fost, că nici nu îmi amintesc bine când. Impresia rămasă a fost de aglomerație, afaceri bazate pe țeapă, mizerie, prețuri nejustificate, muzică dată tare, tonete murdare peste tot, servicii care nu justifică banii dați.  La Costinești, stațiunea unde mergeam când eram tânăr, am rămas neplăcut surprins că nici nu mai există piațeta de la obelisc, acoperită fiind de dughene. Ca o consecința, am fost in Grecia, Italia sau Croația, destinații care oferă cu totul altceva deși la nivel  teoretic este tot mare și plajă, dar parcă nu își bate nimeni joc de tine ca și turist aflat în concediu și in căutare de mare, odihnă și plajă.

În ultimii doi ani  am fost la all-inclusive in Albena. Ideea de all-inclusive pe mine unul nu mă atragea. Îmi sugerează o activitate industrială planificată și cum  nu beau și nu mănânc fără măsură, nu am nici un beneficiu vizibil sau cuantificabil material.  Mie îmi plac casele individuale, pe măsura  unei familii și nu mă deranjează  faptul că nu sunt pe plajă, important este să am liniște. Așa a fost in Lefkada, Grecia, sau peninsula Istria,  Croația dar trebuie să  admit ca mersul zilnic la plajă este relativ incomod iar gătitul ușor enervant.

 Acum doi ani am decis să facem o schimbare și am ajuns la compromisul cu Albena . Cum în mod surprinzător mi-a plăcut, dovadă că am revenit, m-am gândit să vă enumăr câteva motive pentru care Albena este o destinație de luat în calcul:

  1. Albena este o locație  care a fost de la început gândită ca o stațiune, cu accentul pus pe spații largi, comoditate și accesibilitate. În consecință, hotelurile sunt la distanța unul de altul și cu multe spații verzi între ele. Cele mai multe sunt pe plajă, la propriu, fără un drum circulat de mașini care să despartă hotelul de nisip. Unde se termină nisipul este hotelul, cel mult existând o alee pietonală. Cele care sunt situate pe mica colină înverzită din spatele stațiunii sunt conectate cu plaja prin alei, scări rulante sau autobuze. Acestea sunt și mai ieftine, dar chiar și așa condițiile sunt bune și oferă și ele plajă cu șezlong gratuit.
  2. Termenul de sea-view chiar asta și înseamnă, că vezi marea. Noi am stat la etajul nouă, cu balconul având  vedere către mare și plajă. Practic se vedea toată plaja, și marea aferentă  până în Kranevo, apusul si luna. De regulă camerele care nu au vedere la mare sunt mai ieftine, dar foarte multe hoteluri au fost construite având ca scop să ofere vedere la mare la cât mai multe camere.
  3. Surprinzător, dar este liniște. Mai este câte un concert  și de regulă există la fiecare hotel mai mare animatori la piscină, dar aceștia au program de câte o oră, iar muzica abia se aude pe plajă. In rest nu există tonete cu muzică dată tare, nu există baruri cu manele, iar ascultatul muzicii în boxe pe plajă nu este foarte popular și nici bine văzut. Seara, muzica de orice fel, este permisă până la ora 11 după care este LINIȘTE. Am putut dormi cu geamul deschis ca  să auzim sunetul mării. Dimineața trebuia închis din cauza zgomotului făcut de pescărușii care se trezeau foarte devreme. Chiar și pe mare este liniște, mai rar câte o barcă care tractează o parașută sau un fel de canapea gonflabilă cu care poți să te plimbi în viteză. În rest nu se dă nimeni cu ski-jetul, cu barca sau cu orice altceva ce ar putea face gălăgie. Oricum este marcat clar până unde au voie să se apropie de mal, iar marcajul este destul de departe in larg.
  4. Plaja este curată și gratuită. Exact, mai mult de jumătate din plajă este gratuită, scrie mare pe ea FREE ZONE. Există salvamari, dar altfel poți să te instalezi acolo liniștit fără să îți ceară nimeni nici o taxă. Uneori există chiar și toalete.  Plaja are 5.5 kilometri lungime cu tot cu Kranevo și având o ușoară formă de semicerc este vizibilă în lungimea ei din aproape orice punct. Intrarea în mare este lină, este potrivită pentru copii, dar mai puțin pentru înotători.
  5. Fiind o zonă ceva mai scumpă nu este plin de ghiolbanii tradiționali români. Da, din păcate asta este expresia, tradiționali români, dar aici nu se aplică. In iulie, majoritari erau românii și bulgarii. Cum era un hotel mediu spre sus ca preț, dar care avea și camere mai ieftine, componența clienților era destul de diversă, după cum  și gradul de educație și civilizație este foarte diferit, dar totuși ghiolbanii adevărați erau suficient de puțini încât să iasă în evidență spre marea mea distracție.
  6. Mâncarea este rezonabilă, nimic spectaculos, dar nici nu poți să zici că este rea. Este adevărat că în mare parte românii și bulgarii confundă termenul de all-inclusive cu cel de bea și mănâncă până nu mai poți, dar sunt si clienți ponderați. Interesant este că, cu cât era provenit mai de către vest clientul, cu atât era mai mică și mai plină de salată era farfuria. Da, poveștile pe care le auziți despre lăcomia românilor la all-inclusive sunt adevărate. Extrema  lăcomie a fost la un cuplu de bulgari, burtoși de stăteau la jumătate de metru de masă și care aveau minim cinci farfurii pline ochi în față. Nu pot descrie scena in cuvinte, trebuie să va imaginați că doamna mai trăgea din țigară , mai baga mâna in vreo farfurie, și nu era nici una cu salată. Românii sunt de multe ori  lacomi la mâncare, obezi și fără simțul măsurii. Risipa este la ea acasă, deși sunt afișe peste tot cu nu lua mai mult decât ai nevoie. Pe mese rămâne de multe ori mâncare neconsumată după principiul, am plătit, pot să iau cât vreau.  Dar, dacă poți să ignori aceste specimene atunci vei descoperi că mâncarea este rezonabilă, cu multe legume și pește. La hotelul nostru dulciurile erau mizerabile și acesta a fost un lucru foarte bun, pentru că nu am mâncat. Partea bună este că la pește și legume nu se prea înghesuie lumea așa că nu trebuie să stai la nici o coadă. Vinul oferit, vărsat și bulgăresc, era destul de bun, iar în rest nu știu cum sunt băuturile,  pentru că nu am consumat mai nimic altceva.

Ce vă recomand și ce nu îmi place:

  1. Faceți rezervarea din timp pentru a avea un preț mic și luați cel mai scump hotel pe care vi-l permiteți. Vă recomand neapărat o cameră cu sea-view  la unul din hotelurile de pe plajă, pentru sentimentul că ești la mare, dar dacă nu, este foarte bun și un hotel pe colină.
  2. Vă recomand un hotel all-inclusive. Sunt puține locuri unde puteți lua masa de amiază și sunt destul de scumpe. Este ai practic să aveți mesele asigurate.
  3. Mergeți și cu bani cash la voi, ideal ar fi să schimbați leva la bancă înainte de a pleca. Cursul oferit de casele de schimb acolo este aproape dublu decât oficial. Sunt atm-uri unde cursul este mai bun, dar nu peste tot. Pentru a evita o țeapă este mai bine să fii pregătit. Totuși este bine de știut că multe locuri de prin bazar acceptă lei.
  4. Nu poți plăti cu cardul peste tot și trebuie  ținut cont de acest aspect. Economia la negru înflorește și la ei și din această cauză evită să aibă Pos-uri pe la diverse unități comerciale. Inclusiv la capul Kaliakra, locație turistică, biletul se putea plăti numai cash.
  5. Au și ei strada-bazar, dacă sunteți interesați. Daca nu, ignorați-o, este undeva in spatele hotelurilor și nu deranjează. Este practică pentru micile cadouri de luat înapoi.
  6. Mergeți pe malul mării până in Balcic. Este un fost drum de beton, practicabil cu piciorul. O scurtă porțiune după Albena este surpată și drumul redus la o cărare, dar în rest este intact.  Eu îl foloseam frecvent în alergările zilnice.
  7. În funcție de zona unde este hotelul parcarea este fie zece, fie douăzeci de leva. La noi a fost douăzeci de leva, așa că am mutat mașina pur și simplu în parcarea de zece leva.
  8. O altă chestiune enervantă este lupta pentru șezlonguri cât mai aproape de mare. Primele două rânduri sunt cu bani ( 21 de leva) tocmai pentru a evita rezervarea lor cu prosoape dimineața. Din aceasta cauză sunt veșnic goale. Lupta începe de la rândul trei. Cum mă scol devreme din obișnuință, încep serviciul la șase, eram mai mereu câștigător.

Nu pot să zic că Albena este locația perfectă, departe de asta, Grecia sau Croația sunt mult mai spectaculoase, dar este un loc potrivit dacă cauți liniște și comoditate. Albena oferă un compromis bun între banii pe care îi plătești și ce  servicii primești pentru ei. Dacă cauți liniște atunci Albena este destinația de ales. Dacă vrei gălăgie și animație atunci este mai bine  să încerci în altă parte. Ca și o curiozitate, plaja are cinci kilometri și jumătate în lungime, cu tot cu Kranevo. Știu, pentru că am parcurs-o în alergare.

Drumeție  pe Vf. Ineu, pe cursul Lalei

Înainte de a începe voi face o precizare.  Articolele de drumeție pe care le scriu uneori, nu sunt menite să vă redea fidel tot traseul de umblat cu piciorul și să vă prezinte peisajul in detaliu. Pentru aceasta trebuie să mergeți și să îl descoperiți singuri pentru voi. Scriu aceste articole mai degrabă pentru a vă da idei de excursii, pentru că, din experiența proprie, știu că este mai ușor să mergi pe trasee bătătorite, decât să inventezi permanent unele noi.

Vârful Ineu, cu cei 2271  de metri înălțime , se află în partea de nord est a munților Rodnei. Este accesibil din mai multe direcții și am mai fost pe el  într-o excursie de o zi, cu pornire din Cluj,  de la Alpina Blazna. Aceea a fost o drumeție la fel de lungă, dar  cu diferența mare de nivel, nu foarte potrivită pentru copii.  De această dată, pentru că am petrecut un weekend la Borșa,  am urcat pe acest vârf din cu totul altă direcție,  respectiv din nord,  mergând pe cursul râului Lala, pe traseul turistic care începe la Gura Lalei, trece pe la cele două lacuri ( Lala Mare și Lala Mică) și, în final, urcă pe Vf. Ineu. Este un traseu, dacă nu mai scurt, cel puțin mai ușor, cu mai puțină urcare și astfel mai potrivit pentru o familie cu copii. Totuși trebuie ținut cont că nu este un traseu ușor și necesită o condiție fizică medie. Nu este un traseu cu care să începi mersul la munte, dar nu este nici de speriat. Re porțiuni mai tehnice de urcare și coborâre, dar cu un pic de grijă poate fi abordat.

Ca să ajungi la râul Lala, respectiv la Gura Lalei, pe șosea, din Borșa, mergi prin pasul Prislop, poarta cea mai nordică către Moldova. Sunt treizeci și ceva de kilometri de drum nu neapărat dificil, dar plin de curbe.  Drumul este bine asfaltat, relativ pustiu și foarte pitoresc, dar se parcurge cu viteză mică. După ce începi să cobori pe partea cu Moldova o să dai  Gura Lalei și aici  va trebui să ieși de pe drumul principal. Am tot crezut ca Gura Lalei este un sat, așa că l-am identificat mai greu, mai ales ca telefonul nu are semnal prin acele zone și nu am putut accesa harta de pe el. De data aceasta ne-am dus complet nepregătiți, cu niște repere vagi în minte. Dar nu, nu este un sat, este doar locul in care râul Lala se varsă în râul Bistrița. Dacă te uiți mai atent din mașină, pe marginea drumului este un semn cu marcajul turistic, punct albastru, și timpul până la Vf. Ineu. Ajuns aici, traversezi Bistrița pe un pod  din beton și intri pe drumul forestier, ignorând semnele care îți specifică clar că acest lucru este interzis.  Cum sânt trei drumuri in trei direcții după ce traversezi, tu o iei pe cel perpendicular pe drumul asfaltat, cel care urmărește cursul râului Lala.  Ai putea să lași mașina aici, dar atunci excursia va fi foarte lungă, iar prima parte în care vei urca pe cursul râului pe un drum forestier, foarte puțin spectaculoasă.  Cel mai bine este să urci cu mașina pe drum încă 4-5 kilometri. Drumul este practicabil cu mașini mici, doar că trebuie mers încet și cu grijă. Noi nu am putut ajunge până în locul numit La Vâltoare, din cauza copacilor căzuți pe drum, de altfel nimeni altcineva nu a putut, așa că am fost nevoiți să lăsăm mașina un kilometru mai jos.  O să identifici repede locul unde să lași mașina, odată pentru că toată lumea lasă mașina aici, dar și pentru ca este singurul loc mai larg de pe drum. Nu am fost atent dar cred că sunt maxim cinci kilometri de la drumul principal până la parcare.  De aici până pe Vf. Ineu și înapoi sunt aproape douăzeci de kilometri, și ceva mai mult de o mie de metri diferență de nivel.

Traseul urcă pe drumul forestier o bună vreme, după care intră în pădure, pe partea stângă, pentru că, de altfel, drumul se și termină. Câtă vreme mergi pe drum urcarea nu este foarte accentuată, dar odată ajuns in pădure și după ce treci de cele două stâne ( în fapt o rulotă și o casă) urcarea devine mai accentuată.  Cărarea te poartă pe lângă sau aproape de cursul răului Lala, pe care îl traversezi de mai multe ori. La un moment dat cărarea o să fie chiar pe lângă râu, porțiune care necesită mai multă atenție din cauza bolovanilor mari pe care trebuie să îți ții echilibrul.  Aici am văzut și un șarpe. Este un traseu extrem de spectaculos, mai ales după ce se trece de altitudinea de  1400-1500 m, atât datorită priveliștilor cât și datorită cărării. Nu este dificilă pentru cineva cu un minim antrenament, dar va recomand pantaloni lungi și încălțăminte impermeabilă. Este un traseul cu diferența mare de altitudine și cu vegetație, drumul forestier este și el pe alocuri inundat, așa că, și dacă teoretic este o zi uscată, riști sa te uzi la picioare. Fiind încălțați cu pantofii de alergare,  noi ne-am udat la picioare din cauza ierbii plină de rouă. Vremea se poate schimba și ea foarte repede ,așa că cel mai bine este să fi pregătit cu haine mai groase și neapărat cu unele impermeabile. Noi am prins o zi cu vreme instabilă si a pendulat permanent între soare și nori. Ploaia nu ne-a amenințat decât la coborâre, dar și atunci am reușit să ajungem la mașină înaintea ei. Oricum, sfatul este ca la orice drumeție montană, mai ales că urcă la peste 2000 de metri, este bine să fii pregătit pentru orice, chiar dacă asta înseamnă să cari un rucsac mai mare.

 După vreo șapte kilometri primul din obiective de care o să dai este lacul Lala Mare. Aici începe deja să se simtă și golul alpin și vegetația devine din ce in ce mai mică ca înălțime. Noi am poposit la lacul Lala Mică aflat la douăzeci  de minute și vreo cincizeci de metri diferență de nivel mai sus.   Daca crezi ca te-ai săturat de urcat, lacul poate deveni punctul terminus al călătoriei fără nici o problemă.  Priveliștea este frumoasă, clasică de munții Rodnei, noi am mai prins  chiar și rododendroni înfloriți. Vf Ineu se vede acum deasupra ta, practic lacul este chiar sub vârf, nu mai este mult de urcat ca și distanța, dar ca și altitudine mai sunt  peste 350 de metri.  Dacă continui, și eu zic este păcat să nu o faci, o să ajungi la Șaua Ineuțului, aflată la 2060 de metri altitudine. De la lacul Lala Mică mai ales, tot traseul se află sub ochii tăi si este foarte greu să greșești, dar asta înseamnă și că știi exact cât mai este de urcat. Odată ajuns în șa, ai de ales între a urca pe Vf. Ineu sau pe Vf. Ineuț, aflat la o altitudine ceva mai mică.  Acum ai ajuns pe creasta Rodnei cu adevărat și  de aici ți-se deschid și priveliștile către partead e sud. Până aici noi am avut noroc de vremea, dar odată cu trecerea altitudinii de 2000 de metri vremea a început să se schimbe.  Către Pietrosul Rodnei era vizibil ca plouă și era destul de evident că vine către noi. Am ajuns pe Vf. Ineu pe ceața și ploaie, așa că nu ne-am putut bucura de priveliști. După sesiunea obligatorie de poze, am luat-o repejor la vale pentru a nu fi surprinși de ploaie la o altitudine atât de mare.  Nu a mai fost cazul,  odată ajunși din nou sub vârf, la lac, vremea a devenit frumoasă și vârful s-a curățat de nori.  Este frustrant, dar fiind la munte  și la altitudini mari, te poți aștepta la astfel de surprize. Noi am luat-o ca pe o invitație de a mai urca din nou pe Vf. Ineu. Drumul de întoarcere la mașină a durat mai puțin, cum era de așteptat, pentru că este tot timpul la vale. Dacă către vârf am avut nevoie de ceva peste trei ore să ne întoarcem am avut nevoie numai de două.

Ca să ne întoarcem la Cluj am ales un traseu mai complicat și am trecut prin pasul Rotunda, de unde  am ajuns in Șanț ( satul). Pe hartă părea drumul cel mai scurt, doar că nu este asfaltat și sunt 15-16 kilometri de drum forestier, mai bun sau mai rău, care se vor parcurge cu viteză extrem de mică. Ca și timp total este probabil mai avantajoasă întoarcerea prin Borșa.  Este o excursie dificil de făcut într-o zi, cu plecare din Cluj, așa că vă recomand să dormiți măcar noaptea dinainte undeva aproape de intrarea in traseu. Noi am stat în Borșa la Panoramic Rezidence, pensiune/hotel, pe care o recomand. Nu este foarte ieftin, dar veți rămâne plăcut impresionați de condițiile oferite, mai rar întâlnite pe la noi. Vă recomand însă să întrebați explicit dacă este sau nu vreo petrecere programată acolo, pe Booking, pentru ca ei să fie nevoiți să răspundă oficial cu da sau nu. Am mai scris despre asta, dar petrecerile făcute în dauna vecinilor sunt o plagă a turismului nostru. Nu a fost nici o petrecere, panorama din apartamentul închiriat a fost  fantastică, sauna cu lemne pitorească, iar curățenia impecabilă. Ca o paranteză, un alt lucru recomandabil în zona  Borșa, este să aveți bani numerar la voi dacă doriți să mâncați la restaurant.

Drumeție  pe Vf. Rosu, în Munții Rodnei

Din seria  excursiilor de o zi, cu plecare din Cluj, astăzi vă propun o altă drumeție la munte.  Locul ales este în partea de  sud a Munților Rodnei, cu plecare pe traseu din zona Alpina Blazna și având ca punct final Vf. Roșu.  Este un traseu accesibil și pentru părinți, dar și pentru copii de peste 8-9 ani, deprinși cu efortul fizic.

 Excursia în sine  este  ceva mai lungă in primul rând pentru că sunt  160 de kilometri de condus până la Alpina Blazna ( și 160 înapoi) , ultimii șapte fiind pe un drum pietruit, cu multe serpentine, care urcă din satul Șanț ( există, nu e banc,  așa se cheamă el) la cabana turistică de la baza pârtiei. Din Cluj drumul durează trei ore, si este de fapt drumul clasic pe care se merge la Borșa, doar că în Salva faci dreapta către Năsăud și apoi către Șanț.  Trebuie avut mare grijă la condus, porțiunea până la Dej este periculoasă din cauza vitezei mari și a modului haotic în care se circulă.  De la Beclean încolo drumul devine virajat și pitoresc, doar că respectarea regulilor de circulație este de multe ori opțională ( mai ales seara după ce sătenii au apucat să meargă  pe la numeroasele cârciumi). Drumul merită făcut chiar și ca o plimbarea în sine, pentru că este extrem de spectaculos. Peisajul este montan, se merge mult pe cursul Someșului Mare, iar satele sunt relativ îngrijite. Un aspect care nu trebuie să vă șocheze, deși ar putea,  este legat de mărimea și culorile caselor din respectivele sate dintre Beclean și Șanț. Sunt mari, de la foarte mari la inutil de mari pentru un  sat,  de multe ori ocupă tot frontul la stradă și toată curtea loturilor mici, de munte, a fostelor gospodării țărănești.  Sunt făcute așa doar pentru a arăta că, proprietarilor, de mult plecați prin alte țări, le merge bine. Culorile variază de la un clasic alb până la verde, roz sau ce le-a mai trecut prin cap proprietarilor, singura regulă fiind că nu există nici o regulă. Arhitectura lor nu este spectaculoasă, sunt mari cuburi de cărămidă cu geamuri meschine din termopan, izolate cu polistiren vopsit in culori de papagal sud-american. Am considerat necesar să menționez acest aspect, pentru că mă șochează de fiecare dată cum se poate construit atât de haotic doar pentru a potolii ambițiile inutile.

Odată ajunși în Șanț veți începe urcarea pe serpentine către Bazna Alpină. Drumul este bun, pietruit dar că,  dacă au fost câteva zile fără ploaie, atunci devine extrem de prăfos.  Este un praf fin care intră peste tot. Puteți lăsa mașina la cabana Bazna Alpină, pe drum, sau puteți continua pe serpentine către cabana Diana. Drumul devine mai prost după complexul Bazna Alpina, dar este practicabil cam cu orice mașină. Noi am lăsat mașinile cu un kilometru  înainte de cabana Diana ( îi zice așa, dar nu este ce vă așteptați), la ruinele unei foste exploatări forestiere sau miniere, la altitudinea de 1250 de metri. Mașinile fiind pline de praf a trebui să le curățam un pic și să avem grijă cu închisul  și deschisul ușilor, pentru a nu băga tot praful înăuntru.  Puteți merge și până la cabana Diana , există loc de parcare suficient, iar de acolo dați direct  de traseul turistic marcat cu cruce albastră care urcă pe pârtie. Dacă lăsați mașina mai jos, la Alpina, probabil că mai   aveți 150  de metri diferență de nivel  de urcat suplimentar pe pârtie până la respectiva cabana Diana, depinde de voi cât efort doriți să faceți.  Eu vă recomand să mergeți până sus cu mașina, este mai ușor de parcat, mai puțin praf și de aici încep peisajele cu adevărat  spectaculoase.

Iunie este sezonul rododendronilor în Rodnei și trebuie să mărturisesc că, deși am mai fost de câteva ori în zonă, nu s-a nimerit până acum să fie în sezonul lor de înflorire.  De data aceasta însă am avut noroc și au mai fost  câțiva înfloriți.  Traseul merge pe creastă, nu ai cum să greșești, este foarte simplu de găsit și urmărit pentru că este în fața ta tot timpul.  Primul vârf este Cobăsel (1835 metri), urmat de  Vf. Roșu (2115 metri) și la o adică poate continua pe Ineuț (2222 metri)  și Ineu (2279 metri).  Traseul este  permanent în urcare la dus și permanent în coborâre la întors.  Cu această ocazie am aflat că respectivul vârf se cheamă Roșu din cauza culorii și abundenței florilor de rododendron. Noi am scurtat un pic traseul, dar este o variantă foarte abruptă,  și am urcat pieptiș de la fost exploatare direct sub Vf. Cobășel, dar pe la cabana Diana traseul este ceva mai accesibil. De întors ne-am întors pe traseul turistic,  la cabana Diana și apoi pe drum înapoi  până la fosta exploatare. Au fost 14 kilometri cu 900 de metri diferență de nivel. Nu este foarte mult, dar nici puțin pentru copii de 10-12 ani. Este un traseu foarte este spectaculos din cauză că este permanent pe  creasta deschisă, nu este împădurit deloc și dacă vremea este bună ai vizibilitate completă  de jur-împrejur.

 Vă recomand să aveți grijă la următoarele aspecte. Nu sunt izvoare pe traseu, așa că trebuie să luați apă cu voi din belșug. Diferența de altitudine este mare și  se trece de 2000 de metri, așa că vă puteți aștepta la schimbări rapide de condiții atmosferice. Fiți pregătiți cu haine mai groase și pelerine de ploaie. Sub Vf. Roșu am găsit zăpadă, spre distracția copiilor și a noastră, dar asta vă spune cam ce temperaturi pot fi pe munte vara. Atenție la expunerea la soare, este obligatoriu să purtați ceva pe cap și să folosiți o cremă solară.  Nu porniți foarte târziu pe traseu pentru a nu vă prinde noaptea cu copiii pe munte. Noi am luat mâncare cu nou și am poposit chiar sub Vf. Roșu. Întoarcerea este mult mai ușoară pentru că este numai la vale, cu  foarte mici pante de urcat, spre bucuria copiilor a căror voce s-a făcut simțită din nou.

Dacă doriți o excursie mai lungă puteți merge până pe Vf. Ineu. Pentru un traseul până pe Vf. Ineu și înapoi la Alpina Blazna luați în calcul 22 de kilometri cu 1800 de metri diferența de nivel. L-am făcut și pe acela, dar fără copii, pentru că este greu și necesită o bună condiție fizică.

Drumul de întoarcere la Cluj a fost mai puțin spectaculos. Chiar cum cobori serpentinele și o iei la dreapta la drumul principal asfaltat, la doi-trei kilometri,  o să dai de o spălătorie cu fise. Noi am ratat-o pe prima, dar în următorul sat, Rodna,  am găsit alta, identică. Spălătoriile cu fise par să fie foarte populare în zonă.  Au fost zece lei bine cheltuiți pentru că am spălat mașina și am scăpat de problema prafului de pe ea care intra înăuntru sau se lua pe noi.   Am mai oprit la o înghețata in Rodna, o plăcere meritată de copii după efortul făcut. Ca repere temporare am plecat din Cluj pe la ora 8.30  și am ajuns la Alpina Blazna  pe la 11.30. Ne-am întors la mașini pe la 6 și am fost înapoi în Cluj la 9.30.  

 Zeul grașilor în templul său

Zeul grașilor se relaxa în templul său. Templul său putea avea multe forme, dar în respectivul moment era sub înfățișarea unuia din locurile lui preferate, food-court-ul de la  mall. Nu că ar conta prea tare care mall si care food-court, erau toate  la fel. Imensele săli de mese destinate consumului industrial de mâncare. Darul ubicuității îi permitea să fie în toate în același timp, dar zeul prefera să le ia pe rând. Asta îl făcea să simtă mai bine zelul adulatorilor săi și să îi mai alunge plictiseala zilnică.

Zeul era ușor neliniștit dar și mulțumit, ambele sentimente încercându-l în același timp. Urmărise cu ceva vreme în urmă un concurs de biciclete desfășurat pe șosea, redat pe unul din canalele care se termină în sport. Zeul nu avea cu adevărat nevoie de un aparat fizic pentru a face asta, dar îi plăcea să copieze obiceiurile supușilor săi.  În consecință trândăvea la televizor o mare parte din zi. Curiozitatea îl făcuse să privească acel canal care dădea sport. Cuvântul sport era interzis de dogmă și tocmai de aceea privitul activității interzise era mai voluptoasă. Zeul savura  senzația de neliniște dată. Vederea a atâtor oameni slabi adunați la un loc, care făceau efort fizic, era împotriva a tot ce iubea el. Dar zeului îi plăcea, in secret, să se neliniștească pentru ca apoi să se consoleze privindu-și supușii cum îl adulează. Era una din micile bucurii pe care le avea. Să fii atotștiutor era foarte dificil, căci atunci când știi totul, prezentul este lipsit de farmec. Zeul se amuza și el cum putea. Sigur, a pretinde că faci sport era acceptat de dogmă, dar din rațiuni estetice zeul evita să-și privească supușii chinuindu-se, roșii la față și transpirați. Pur și simplu îi crea repulsie, căci nu erau nici plăcut de privit și nici interesanți.  Supușii săi nu erau destinați niciunei activități fizice intense, alta decât cea care implica introducerea de hrană prin esofag.

Zeul își roti privirea prin imensa sală de masă.  Ar fi putut să privească de sus tot ce se petrecea, dar asta ar fi însemnat să se priveze de toți stimulii atât de pământeni pentru care venise: mirosuri de prăjeli, plescăituri,  sorbituri, gaze scoase prin diverse părți ale corpului, tăvi trântite, îmbulzeală ( era ora de trafic maxim), mai multe plescăituri, fețe hulpave, nerăbdare, foame, senzație de sațietate, stomacuri umplute până la refuz, etc. Toate acele sunete, mirosuri si senzații care îi făceau plăcere zeului. Fire elegantă și cu suflet de estet, zeul prefera cuvântul a mânca pentru a descrie acțiunile supușilor, deși în realitate știa și el ca ar fi trebuit să folosească un termen mai puțin elegant. Dificultatea zeului era că, dacă voia să experimenteze fizic toate aceste senzații , atunci trebuia să ia o forma umană oarecare. Zeul alegea înfățișări comune care îl ajutau să se integreze mai bine: o mamă grasă cu doi copii la fel de dolofani, un adolescent  cu burta curgând de sub tricoul prea scurt, un ghiolban transpirat și buhăit de grăsime, o tânără obeză mai mult dezbrăcată de hainele strâmte de pe ea, un copil preșcolar mai degrabă rotund, etc. Supușii săi aveau multe forme și înfățișări, și variate ocupații, dar ,ai toți aveau această caracteristică comună a excesului de grăsime.

Zeul avea de unde alege. Pe moment alese sa fie  un adolescent dolofan, pufos și molatec. Se amuză construind o mică istorie în spatele înfățișării. Existența unei istorii făcea experiența mai interesantă. Copil neglijat de părinți, cu disponibilități financiare medii, fără un program regulat de somn, școală sau mâncat. Având ceva bani la dispoziție era  obișnuit să mănânce mult și de pe unde apucă, căzut demult în capcana consumului de zahăr, a carbohidraților și a mâncărurilor prăjite. Îmbrăcat prost și în haine negre și strâmte, căci părinții ocupați nu se preocupă prea mult de înfățișarea lui. Hainele strâmte subliniază absența de la orele de sport și lipsa oricărei forme de mișcare fizică. Silueta este de clepsidră, cu umeri înguști, spate curbat și abdomen voluminos scos în față.  Limbajul lui era relativ civilizat căci provenea de la o scoală bună, de centru. Limbajul colegilor din jur era ceva mai discutabil, iar felul tuturor de-a mânca  era grăbit, hulpav si pe ansamblu dezgustător.  Un adolescent singur ar fi părut ciudat așa că zeul se înconjură de alți adolescenți, presupuși colegi de clasă. Înfățișarea de adolescent avea și avantajul curiozității nerușinate, care îi permitea zeului să își rotească privirea în jur fără să stârnească nici o mirare.

Sub forma lui fizică zeul făcea conversație cu colegii din jur,  nu avea de ales, doar preluase un trup omenesc, chiar și temporar. În realitate se răsfăța  cu tot ce se întâmpla în jurul lui. Cel mai mare răsfăț pentru el, după plăcerea de a mânca și bea , era să se scufunde deplin în zelul adoratorilor săi. Se îmbăia cu zel, se arunca în zel, se amețea cu zel. La nivelul metafizic, spiritual, de zeu, erau posibile toate aceste acțiuni.  Râvna de a mânca acea mâncare mai mult falsă și lăcomia lor prost direcționată îi produceau fiori de plăcere. În imensa sală de mese, templul gratificat  temporar cu prezența zeului, totul era așa cum trebuie să fie. Cozile cele mai mari erau la mâncarea prăjită, pe bază de faină, zahăr și plină de grăsimi. Carbohidrații în exces și zahărul atrăgeau supușii ca mierea muștele. Sfârâiala băii de ulei  plină cu cartofi prăjiți și mirosul de grătar încins acoperit cu  carne grasă trimiteau pusee de fericire in trupul chinuit, de adolescent, al zeului.  Era mândru de adoratorii săi.  Zelul lor era admirabil și lăcomia deosebită. Nu existau rețineri de nici un fel, mâncarea era îndesată în jos pe esofag mai repede decât putea fi mestecată. Felul în care se călcau pe picioare pentru a prinde un loc mai în fața la porția de mâncare , modul  în care se înghesuiau și cum se repezeau apoi să prindă loc la masă, toate aveau ceva animalic și instinctiv.  Mâncau cu degetele, căci tacâmurile i-ar fi încetinit și nici nu aveau de multe ori obișnuința folosirii lor. Lingeau ambalajele unsuroase în speranța că a mai rămas vreo bucățică grasă lipită de ele. Si apoi dulciurile, multele dulciuri care nu conțineau decât zahăr și ingrediente complet artificiale. Un adevărat festin al culorilor ne-naturale și al chimiei alimentare. Veneau cu mic cu mare, cu colegii, cu iubiții, cu copii. Își transmiteau adorația către zeu pe linie genetică, pe baza de prietenie,  pe bază de iubire, o răspândeau în jur cum și pe unde puteau. Zeul era în extaz. Supușii să se închinau la piedestalul său ridicat din zahăr și carbohidrați.

 Zeul era aproape sătul, dar nu chiar de tot. Mâncase o porție mare de hamburger cu cartofi prăjiți și un suc imens și foarte dulce. Era un fan al meniurilor mari, cât mai mari.  De altfel era și foarte ieftin să transformi un meniu normal într-unul mare. Dar parcă nu era destul. Sigur, pe undeva zeul era conștient că  in termen de calorii meniul  consumat era mai mult decât suficient și că  era și o masă complet dezechilibrată. Zeul stăpânea termeni de nutriție, doar că ignora aceste aspecte. Important era că pentru stomacul imens al adolescentului obișnuit să mănânce mult și prost era insuficient. Organismul îi mai cerea mâncare, era obișnuit să își primească porția de zahar la final de masă. De cele mai multe ori decizia de a se opri din mâncat  era luată de stomac. Zeul își roti privirea și localiză stabilimentul cu cele mai ieftine prăjituri.  Si-ar fi permis și unele mai scumpe, dar cele ieftine erau cele mai mari, cele mai pline de zahăr și cele mai apetisante.  Aveau culori cum nu vedeai  în natură. Creierul zeului în trup de adolescent era disperat după senzația de plăcere dată de consumul de zahăr. Zeul știa cât de greu este de controlat această senzație, toți supușii săi aveau probleme cu controlul ei. Justificările lor erau diferite, dar rezultatul același, consumul de zahăr era pe o pantă ascendentă. Zeul își reprimă aceste gânduri, se ridică cu greu, ținând-se de masă și își cumpără cea mai mare prăjitură pe care o găsi. Nu îl interesa ce conține, important era că arăta ca si cum ar avea ciocolată prin ea. Dacă adolescentul  ar fi fost un cunoscător ar fi știut că era cea mai ieftină ciocolată și că frișca de deasupra era vegetală. Era un mister cum conținutul de zahăr putea fi atât de ridicat că nimic în natură nu putea fi așa de dulce. Odată îndesat și desertul peste meniul mare în stomac, trupul de adolescent al zeului era satisfăcut. Senzația de bine și de sațietate se instala. Stomacul transmitea semnale că este plin.Trupul devenea moleșit de la cantitatea mare de mâncare îngurgitată, dar cumva, paradoxal, devenea și foarte activ de la cantitatea mare de zahăr. Erau senzații contradictorii care îi creau o stare de disconfort mental zeului. Știa că timpul să plece este aproape.

Zeul mai aruncă o ultimă privire prin templul său și tresări. Într-un capăt, timid, își făcuseră apariția apostolii mâncării sănătoase.  Zeul știa multe limbi, dar avea o afinitate pentru români, căci zelul lor era remarcabil. Așa că nu avea dificultăți să citească reclamele diverselor stabilimente. Zeul detesta mâncarea sănătoasă, era cel mai mare inamic al dogmei sale, categoric mai mare decât sportul. Folosea și el termenul de mâncare sănătoasă și îl permitea, dar numai din rațiuni de marketing, pentru etichetarea în mod pervers a unei mâncări care altfel era la fel ca toate celelalte iubite de supușii săi.  Constatase că eticheta de mâncare sănătoasă îi atrăgea și mai mul.  Făcea mâncarea mai dezirabilă pentru că dădea senzația de grijă fața de organism. Dar în acel colț,  îndepărtat și nu prea populat, mâncarea chiar era sănătoasă, echilibrată caloric și gătită corespunzător, fără prăjeli. Zeul nu refuza o astfel  de mâncare, era un gurmand sofisticat, doar că o refuza supușilor săi. Ar fi putut fi ispitiți să îi părăsească religia.  Mai aruncă o privire și se liniști. Mult prea puțină lume cumpăra din acele locații. Mult prea puțin interes era arătat pentru supe, ciorbe, salate sau fripturi fără ulei. Templul său nu era în pericol. Prăjelile, mai ales delicioșii cartofi prăjiți, carbohidrații și zahărul era in continuare cele mai populare alegeri, pietre de temelie a templului.  Sigur, zeul nu avea un templu propriu-zis al lui, știuse asta de la început,  cât mai degrabă o mulțime de încăperi destinate mâncatului, mai mici sau mai mari.  În astfel de locuri era el adorat și își manifestau supușii fervoarea.

Zeul  mai aruncă o ultimă privire prin imensa încăpere și plecă la fel de discret cum venise. Părăsi trupul adolescentului pentru a reveni la forma lui spirituală.  Timpul petrecut in food-court fusese cu folos, se convinse că zelul supușilor era in continuare puternic. Adolescentul însă nu simți absolut nimic, pentru el timpul curgea înainte exact la fel. Râse la glumele grosolane ale colegilor să, admiră colăceii expuși ai junei din fața lui și  se hotărî să mai ia un desert. Invită și juna cu el la coadă, ca parte a unui ritual de curtare de sorginte alimentară. Mai avea  încă  ceva bani și își putea permite să îi facă cinste  și ei cu o prăjitură. Mâncatul era un subiect potrivit pentru a porni o conversație și o plăcere comună care ar fi putut porni o idilă adolescentină.

Tu la ce te gândești când alergi?

Am citit mai multe articole care îți sugerau la ce să te gândești când alergi  și cum toate mergeau pe ideea de mindfulness si dezvoltare personală, m-am gândit să vă spun și versiunea mea, mult mai realistă. Articolele citite te învățau cum să te gândești la cât de norocos ești cu ce ai realizat,  cât de minunat ești și cât de extraordinar ești. Aceste articole au,  după mine,  o notă de falsitate pentru că în realitate un procent mic din gânduri sunt direcționate pe astfel de teme, nu pot să zic că  ele nu există, dar în timpul alergării mă gândesc la cu totul alte lucruri, mult mai triviale și care nu sună la fel de bine expuse pe social media.

La alergările lungi nici măcar nu mai am energia mentală să vizualizez concepte atât de profunde și înălțătoare spiritual despre cât de minunat sau extraordinar sunt. Este un efort mental mult prea mare.  Dezvoltarea spirituală în acele momente are loc la nivele mult mai simple, mai banale. Mai pe la începuturile alergării eram atât de obosit la alergările lungi încât uitam să beau apă sau să mănânc, asta ca să vă faceți o idee despre oboseală  în sporturile de anduranță. De atunci am mai progresat cu câte  ceva și sunt în stare sa pun la un loc idei relativ simple, de exemplu pot să îmi calculez timpul necesar  în funcție de distanța si diferența de nivel rămasă. Pentru mine alergarea pe distante lungi, vorbim de peste 20 de kilometri, încă necesită  aproape toată puterea de concentrare disponibilă. Partea care rămâne nefolosită se ocupă de gânduri mult mai simple și mult mai lumești, dar care pentru mine ,cel puțin, sunt și  mult mai motivaționale.

Dacă ar fi să clasific respectivele gânduri le-aș ordona in două categorii: triviale și legate de alergat. Cele legate de alergat sunt din categoria celor obișnuite pentru alergători. Îmi calculez in minte distanța parcursă, ritmul și altele de acest gen. Sunt atent la hidratare și nutriție, adică să beau apă și să mănânc ceva.   Sunt lucruri tehnice la care bănuiesc că se gândesc toți alergătorii.  Unele, precum hidratarea și nutriția îți intră în reflex odată cu experiența așa că le pot numi numai pe jumătate gânduri.  Mă mai susțin, este adevărat, cu îndemnuri mobilizatoare: hai că poți, ai mai făcut asta, ai aproape 50 de ani și uite de ce ești fizic în stare. Cam asta ar fi  însă partea de mobilizare mentală, atât de slăvită de apostolii dezvoltării personale. Nimic mai sofisticat nu se concretizează ca și gând iar dacă chiar se întâmplă nu ține foarte mult. Nici nu are cum să țină foarte mult, după ceva kilometri aptitudinea de a gândi coerent este similară cu cea dată de consumul de alcool, adică în scădere.

Gândurile triviale sunt însă cu mult, mult mai interesante și infinit mai ușor de vizualizat. In principiu am trei subiecte la care mă gândesc: mâncare, băutură și femei. Sunt subiectele la care bănuiesc că se gândește orice mascul sănătos fizic și metal. Poate că nu toți consumă alcool așa că unii nu au aceasta temă de meditație. Ocazional îmi mai trec și diverse gânduri pasiv-agresive prin cap, date de afinitatea mea deosebita pentru călăreții motorizați care pătrund pe traseele turistice din păduri sau pentru câinii de turmă.  Cum practic alergatul din pură plăcere și pentru a scăpa de energia negativă o să ignor aceste gânduri, dar este bine de știut că ele există. Pentru cazul puțin probabil că s-ar și concretiza, la alergările solo, lungi și prin zone pustii car după mine un spray cu piper. Revenind, experiența m-a învățat să nu ignor capacitatea formidabilă a nevoilor de bază de a te motiva.   Perspectiva de a te îndopa cu o pizza întreagă după o alergare lungă îți dă, vorba reclamei la celebra băutură, aripi. Chiar dacă nu o să mănânc toată pizza aia după alergat pentru ca mi-ar fi rău din cauza efortului făcut, dar simplul fapt că deficitul caloric mi-ar permite așa ceva, îmi ridică starea de spirit. De regulă este pizza care îmi bântuie imaginația, dar poate fi orice altceva, o prăjitură, un grătar, ceva gras, nesănătos și  gustos. În general îmi controlez, chiar dacă aproximativ, caloriile consumate, așa că în timpul alergării îmi las liberă fantezia să își imagineze  ce aș consuma după efort. În realitate, de cele mai multe ori, până acasă fantasmele se transformă miraculos în brânză slabă de vaci cu iaurt și fructe iar prăjitura mult visată se metamorfozează în ciocolată neagră de la Lidl , dar ignorăm de dragul articolului acest aspect. Uneori rămân la pizza, comandată pentru că este mai simplu, iar în acest caz vinul roșu vine ca un complement absolut necesar. Bine, la o adică, merge și la brânza de vaci. De fapt merge la absolut orice, chiar și însoțit de un ceai.  Sentimentul de vină se estompează, oricum la câte calorii are pizza,  cele din vin oricum nu mai contează. Pe măsură ce alergarea devine mai lungă, volumul de mâncare crește și paharele de vin se înmulțesc. Ultimele gânduri, cele legate de femei sunt strict platonice și în mare parte retorice, dar sunt inevitabile.  Aceste gânduri nu sunt destinate a fi materializate, precum cele despre mâncare, ele  sunt mai degrabă admirativ-narcisiste,  au ca scop trecerea timpului în mod plăcut, și sunt destinate creșterii moralului greu afectat de alergare.   Dacă este un concurs inevitabil te mai uiți ce fete iau startul, dacă sunt de fapt drăguțe, dacă nu le-ai mai văzut pentru că ar putea fi tot alea pe care le cunoști deja. Dacă este sa alerg cu cineva în paralel mărturisesc  că aș prefera o prezență feminină chiar si transpirată, unui vlăjgan categoric transpirat. Dacă prezența aia feminină mai este și drăguța și aleargă în haine mulate în fața ta, ritmul alergării îți crește instinctiv, garantat, fără să vrei.

O să închei prin a spune că, in mod firesc, suntem diferiți și  fiecare este motivat de alte lucruri. Sigur că, nici pe mine nu mă motivează numai gândurile strict triviale, plăcerea de a alerga joacă și ea un rol important. Uneori,  din dorința de a  părea cât mai interesanți pe social media, exagerăm și ne este frică sau jenă să recunoaștem mult mai prozaica realitate.  Mie nu îmi este, eu recunosc că în timpul alergării mă motivez cu lucruri absolut banale.  Nu cred că asta mă face un alergător mai slab sau mai puțin frecventabil. Este pur si simplu o realitate. Poate pe alții îi motivează alte gânduri, dar eu unul nu am întâlnit încă pe nimeni care să se gândească la lucruri  precum cele din articolele pe care le ironizez. Dar pe de altă parte mai am lume de cunoscut, așa că nu se știe niciodată.

Ești patron, îți iei concediu când vrei ?

Am tot auzit repetată  această afirmație: ești patron, îți iei concediu când vrei, de obicei cu o doză de invidie, așa că aș dori să  vă lămuresc de ce este un mit și cât neadevăr conține.

De regulă, această frază îmi este adresată  de persoane angajate, dar mai niciodată de alți patroni. Pentru mine, termenul acesta de patron are o conotație  negativă,  legată de anii 90, de fraude fiscale și de ghiolbani cu mașini scumpe, așa că prefer să folosesc termenul de proprietar al firme, sau, mai bine, de antreprenor. Când zici antreprenor te gândești la un proprietar de firmă, cu spirit de inițiativă, așa că probabil este cel mai potrivit termen.

 Ipostaza  de proprietar al firmei nu trebuie confundată cu cea de angajat al firmei. Este o lungă discuție pe care o voi atinge doar tangențial, dar multă lume confundă a fi proprietar cu a face ce vrei. În realitate nu este așa, nu dacă îți dorești ca firma să meargă bine. Dacă ar fi să ignor faptul că dețin o parte din firmă, atunci, în ipostaza de angajat, eu mă văd ca un director de firmă a cărui principală sarcina este de a organiza și crește afacerea în mod profitabil, în beneficiul proprietarilor. Ca și angajat, am anumite responsabilități și sarcini de serviciu, la fel ca oricine altcineva. Elementul de implicare personală care derivă din calitatea de proprietar, îl las departe pentru că mă poate împiedica să văd situația în mod obiectiv. Eu niciodată nu consider firma ca fiind moșia mea personală, iar finanțele firmei sunt, așa cum le zice și denumirea,  ale firmei. Din experiență, pot să spun că cei mai mulți antreprenori așa procedează, trag o linie clară de separație între cele două calități. În consecință, voi lăsa deoparte elementul personal din aceasta discuție și faptul că modul în care merge firma mă afectează mai mult decât pe un angajat, indiferent de funcția lui, care nu este și proprietar al ei.

 De ce am făcut această digresiune? Pentru a va face să înțelegeți că atunci când vorbim de concediu, mă adresez calității mele de angajat al respectivei firme și, în consecința, și concediu meu trebuie programat în funcție de concediile colegilor, de volumul de lucru și de cum pot să îmi deleg responsabilitățile. Poate că sunt unele firme mari , unde proprietarul, în calitatea lui de angajat, nu mai ia decizii zilnice, iar  lanțul de comandă poate suplini absența neașteptată a lui. Acolo sintagma din titlu poate că funcționează.  În cazul unei firme mici, cu puțini angajați, așa cum este a mea, absența se va observa imediat, mai ales că eu iau decizii legate de activitatea zilnică și contribui fizic la aceasta activitate.  Acest termen „contribui  fizic” înseamnă, în cazul meu,  de cele mai multe ori, că ajut bucătarii, dar, uneori mai suplinesc și alte persoane care lipsesc sau preiau anumite sarcini care trebuie făcute. Ca un adevărat antreprenor ce sunt,  proprietar al unei firme cu puțin personal, am și calitatea mai puțin glorioasă de om bun la toate. Ce vreau să zic este că am o activitate de rutină zilnică și care nu poate fi alterată pentru că așa doresc eu în ziua respectivă.  Mai mult, aria mea de responsabilitate este foarte diversă si complexă. Dacă doresc să lipsesc, atunci trebuie să programez anumite lucruri, să deleg responsabilități, să desemnez persoane care îmi preiau atribuțiile. Practic, la fel ca oricine altcineva, și eu trebuie să fac o cerere de concediu care trebuie aprobată. Fiind o firmă mică, nu există un lanț de comandă  și   personal de execuție care să suplinească absența mea aleatorie și neașteptată. Firma se bazează pe deciziile zilnice pe care le iau in calitatea mea de coordonator și pe munca fizică pe care o fac. Nu este  deloc în interesul firmei pe care o dezvolt să lipsesc neașteptat.  Nu pot pur și simplu să plec și să îl las pe șeful meu să se descurce, pentru că nu mai am un șef la care să îi pasez responsabilitatea.

Un alt aspect este dat de puterea exemplului pe care îl ofer. Într-o firma mică, cu puțini oameni, atitudinea față de muncă  a șefului ( cel mai probabil și antreprenor) se va transmite și celorlalți angajați. Dacă eu arăt că nu îmi pasă de firmă, atunci nu pot avea pretenția nici de la angajați să le pese. Dacă eu lipsesc pe bază de „ așa am chef”, atunci și ei vor face la fel. Dacă mie îmi pasă, nu este o garanție că și lor le va pasă, dar cel puțin dau un exemplu pozitiv. Eu lipsesc foarte rar de la muncă. Făcând abstracție de calitatea de proprietar, aș putea zice că sunt un angajat model.  Daca eu le arăt că se poate lipsi de la muncă, după bunul plac, atunci angajații o vor lua ca pe o invitație. Exemplu meu personal este foarte important si impune atitudinea fața de muncă.

Aș putea să lipsesc bazat pe o decizie de moment? Sigur că da. Am oameni pe care mă bazez să îmi suplinească absența? Am, la modul  rezonabil. Ar fi o idee bună să lipsesc bazat pe factorul subiectiv: așa am eu chef? Nu prea, spre chiar deloc. Prima dată când aș face-o probabil că nu se va observa, dar dacă devine un comportament repetitiv, afacerea va avea de suferit. Dacă afacerea are de suferit, atunci tot eu, dar în calitatea mea de antreprenor de aceasta dată, voi avea de suferit.

Revenind la afirmația din titlul articolului, dacă o transformăm în întrebarea: ești antreprenor, îți iei concediu când vrei? Răspunsul este nu, categoric  nu îmi iau concediu când vreau. Nu dacă vreau ca firma sau afacerea să meargă bine, pe termen lung. Trebuie să fac o cerere, pe care tot eu o și aprob, este adevărat, dar ținând cont de toate considerentele  mai sus expuse. Nu neg că am anumite avantaje, în  principal  eu fiind primul care îmi programez concediul sau câte o zi liberă, dar, în rest și concediul meu este condiționat de tot felul de factori, la fel ca pentru orice alt angajat.

Mic truc de supraviețuire mentală

De ceva vreme am dobândit obiceiul de a-i considera pe cei pe care nu îi cunosc ca fiind apriori mitocani. Nu am un alt fel mai elegant de a împacheta ideea. Sunt perfect conștient de toată maculatura cu dezvoltarea mentală și  curentul cu pozitivismul care vă spune complet altceva, și vă tot îndeamnă la lucruri care pun accent pe  a accepta și a fi permisiv, dar asta nu înseamnă că sunt  de acord.

Dimpotrivă, dată fiind societatea in care trăim, cred că a fi pozitiv și a tot încerca să le găsești celorlalți scuze  pentru comportament este atât pierdere de vreme, cât și consum de neuroni, timpul și energie proprie.  În plus, nu are nici o  justificare să te tot simți tu vinovat sau să te enervezi pentru comportamentul altuia.  Nu este comportamentul tău așa că de ce să te tot gândești ce puteai face diferit pentru ca omul să nu se comporte ca un ghiolban ( aka mitocan) cu tine. Nu are rost să te enervezi când mai toate interacțiunile  tale zilnice  au o notă puternică de golănie și nesimțire. Nu ești tu vinovat că vânzătoarea de la magazin nu are nici măcar șapte ani de acasă și îți vorbește ca unui hoț prins cu buzunarele pline. Nu ești vinovat nici pentru șoferii nesimțiți.  Nu trebuie să înghiți nici colegul de serviciu pentru care grosolănia este spirit fin.  Nu trebuie tolerat nici clientul care cred că același spirit fin mitocănesc trebuie neapărat exprimat prin jigniri.  Nu l-ai educat tu pe adolescentul care crede că este foarte cool să înjure în romgleză pe autobuz. Nu trebuie să îl accepți pe nici un necunoscut care se comportă în afara normelor generale de bun simț și care nu te respectă la nivel de persoană educată.

Va atrag atenția că din păcate  trăim într-o societate românească in care numărul de mitocani ne strivește, analfabetismul funcțional face ravagii și  educația este absolut precară, dacă nu inexistentă. Bunul simț lipsește în mare parte, iar dacă cumva  există limitele lui au fost redefinite. Rușinea de a te comporta  urât este necunoscută, iar  mitocănia este considerată virtute. Înainte de a-mă contrazice, faceți o excursie la orice mall și vă veți convinge.  Dacă vreți să fiți pozitivi cu astfel de oameni, eu nu vă opresc.   Este complet lipsit de sens dar desigur că puteți încerca. Doar că o să vă consumați energia degeaba și nu o să obțineți nici un rezultat. Iar frustrările vor fi ale voastre.

În schimb vă sfătuiesc să apelați la micul meu truc. Considerați că toți cei din jurul vostru, firește cei pe care nu îi cunoașteți,  sunt mitocani. Nu vă creați așteptări care nu pot fi îndeplinite. Așteptările exagerate au neplăcuta tendință de a crea frustrări, iar frustrările consumă energie. Sunt conștient că sfatul meu denotă aroganță și superioritate, dar nu de acolo a pornit necesitatea lui.  Oricum vorbim de raportarea la niște oameni care sunt mitocani așa superioritatea este un sentiment firesc. Mă consider o persoană normală, cu o educație normală și posesor al unui puternic  bun simț, format in cei șapte ani de acasă, care se încadrează și el în limitele normalității. Consider că sunt beneficiar al unui grad de cultură care este de așteptat din partea unui absolvent de facultate, deși  fiind inginer de meserie, cultura mea este mai degrabă in domeniul științelor exacte decât în a celor umane. Nu am nici un motiv sa fiu arogant, dar am început sa mimez aroganța pentru protecția mea mentală. Pentru mine neuronii mei sunt foarte de preț. Așa că de ce nu, fie ca toți necunoscuții să fie considerați mitocani până la proba contrarie. Prezumția de nevinovăție nu se aplică pentru ei. Sfatul meu are două avantaje.

Primul este că nu te mai consumi nervos. Da, cel sau cea cu care ai interacționat, indiferent din ce motiv, s-a comportat de-o nesimțire strigătoare la cer. Dar era de așteptat. Nimic nu te mai enervează, nimic nu te mai surprinde. În loc să te consumi tu pentru ei, lasă-i pe ei să se consume nervos pentru tine. Nu te băga în mitocănia lor si ține-te departe și nu copia  comportamentul lor.  Lasă-i perplecși, ai reacții pe care ei nu le înțeleg. Șoferului care te agresează in trafic spune-i drum bun. Vânzătoare-i care vorbește urât urează-i o zi frumoasă. Curierului spune-i mulțumesc frumos. Sunt genul de gesturi pe care oamenii aceștia nu le înțeleg pentru că ei se așteaptă ca la mitocănie să răspunzi cu mitocănie sau cu enervare. Dar cum tu nici nu te așteptai la altceva de la persoana respectivă, ai libertatea de a răspunde cum dorești. Important este să nu te mai enervezi și să nu te mai frustrezi tu din cauza lor.  Amintește-ți că nu ești responsabil pentru comportamentul lor.

Al doilea avantaj este ca vei fi plăcut surprins să constați că mai sunt și alte persoane educate și cu bun simț. Nu multe, fapt regretabil, nu majoritare în orice caz, dar mai sunt, nu ești tu singurul. Și aici se vede de fapt falsitatea arogantei mele.  Eu știu de fapt că aceste persoane există, dar vreau să fiu surprins când le întâlnesc pe acestea. Ziua mea, in loc să fie plină de surprize neplăcute care să mă încarce cu energie negativă, va conține mai puține surprize, dar plăcute și pline de energie pozitivă.  Micile momente în care constat că mai pot avea interacțiuni civilizate, indiferent de sexul, culoarea, educația sau poziția socială a celui cu care interacționez, îmi dau speranța că se poate avea totuși o viața civilizată.

Micul meu truc nu schimbă în esență nimic din societatea în care trăim. Schimbă doar modul in care o percepem.  De când îl aplic, eu unul mă simt mai puțin frustrat.  Chiar am puterea  mentală de a face un top al mitocanilor pe ziua respectivă. Este un exercițiu distractiv mai ales când stai în trafic. Dacă pozitiviștii și apostolii integrării  vor să încerce  fraternizarea cu mitocanii, sunt invitații mei. Nici nu mă gândesc să îi împiedic. Eu unul pot să găsesc și alte metode de a-mi consuma energia mentală.