Uneori, în momentele de plictiseală, navighez pe social media și inevitabil văd postări cu și despre copii. Bine, mai sunt cu câini, pisicuțe si citate motivaționale, că acestea par să fie cele mai uzitate subiecte. Pentru scopul articolului de astăzi o să le pomenesc numai pe cele cu copii și trebuie să vă zic că sunt invidios pentru că vad  pe social media numai și numai copii deosebiți. Rar mai văd și unii normali.  Toți, fără excepție, au niște calități absolut extraordinare și toți sunt care mai de care mai faini și mai dezvoltați psihic și mental, la un nivel care mă face să mă rușinez de mine și eu am 46 de ani.

 Acum 40 de ani când eram de vârsta lor nici nu puteam visa la astfel de calități, nici vorba să le și am. La vârsta preșcolară eram un copil ca toții copii și nu aveam ambiții de a deveni mare chef, expert în matematică, dansator,  nu înțelegeam ideea de dezvoltare personală,  nu conceptualizam trăiri sufletești prea complexe, nu aveam anxietăți decât poate  legate de joacă și nu eram un mare sportiv neafirmat. Nu înțelegeam ce sunt acelea capabilități dezvoltate in grădiniță, nici nu exista termenul, se zicea atunci că mucosul ăla mic știe să citească înainte de a merge în clasa întâi. Nu excelam la nici un indicator de performanță, poate pentru că nu existau. Exista bănuiala vagă că as fi inteligent, dar oricum se considera că era mult prea devreme pentru a face astfel de supoziții.  Excelam însă la bătut colegi de grădiniță și poate pentru ca trăisem primii ani la tară si eram dezvoltat fizic. Asta anula mare parte din sclipirea de inteligentă dar nu era nimeni îngrijorat, se mulțumeau să mă pună la colț.  Tot ce făceam nu era documentat fotografic in detaliu, am vreo 10 poze de când eram mic, toate instantanee alb-negru ușor neclare. Ca să zic așa nici nu mă puteam compara cu ce copii văd astăzi prezentați pe net. Toți au capabilității foarte dezvoltate de mici, vădesc diferite talente încă din grupa mică, este foarte clară inclinarea lor către gătit, sport sau limbi străine. Toți excelează la programa școlară a grădiniței, eu nici nu știam că există una. Ei, copii, vorbesc diverse limbii străine  iar primele cuvinte exprimate au fost dorințe clare si precise. Vreau sa mănânc asta, vreau să fac aia, vreau să fac asta, vreau sa mă îmbrac cu salopeta aia, etc. Am înțeles că primele mele cuvinte erau un mama de nedeslușit, sau poate un  tata, oricum nu s-au păstrat in memoria colectiva. Dorințele copiilor nu mai sunt la nivelul primar iar trăirile sufletești conceptualizate rivalizează lejer cu ale mele la 46 de ani. Olițele nici nu mai există  pentru că toți copii  știu folosi corespunzător o toaletă imediat după naștere.  Mie mi-a luat un an și multe nuiele peste fund  de la bunica( da, era acceptabil pe vremea aceea) dar am reușit.

 Practic nu mai văd copii pe social media, văd adulți de mici dimensiuni, cu preocupări de adulți, cu trăiri sufletești de adulți, cu sentimente de adulți si experiență de viată de adulți. Sunt ei mai mici, fizic vorbind,  dar nu ar trebui să te inducă in eroare acest aspect, nu sunt copii de fapt. Sunt doar adulți care încă nu au crescut la dimensiunea necesara.  Firește, pentru a nu se pierde cumva aceste caracteristici de adulți si a redevenii copii, ei sunt ținuți in puf și protejați de orice ar însemna o mică  încercare fizică sau metală. Sunt învesmântați in haine frumoase și ținuți in casa. Sunt îmbrăcați in salopete impermeabile la cea mai mică suspiciune de ploaie chiar si numai pentru a fi plimbați cu mașina. Sunt feriți de orice disconfort fizic, sunt ținuți departe de apă,  zăpadă si noroi. Daca chiar sunt lăsați afară sunt îmbrăcați ca si omulețul Michelin, plini de protecții cu burete. Au uitat demult ce înseamnă contactul cu betonul, pământul sau o îmbrânceala sănătoasă cu alții de vârsta lor. Nu li se mai spune nu e voie că asta ar deranja susceptibilitatea lor de adulți. Fără îndoială pentru a-i proteja de orice fel de angoase nu sunt lăsați să facă alegeri singuri. Ei nu mai știu ce înseamnă nu se poate, nu mai sunt în situația de a alege pentru ei sau de a se descurca de unii singuri cu lucrurile mai mici sau mai mari. In caz ca nu ar putea ar dezvolta fobii si complexe, creierașul lor ar fi pus la treaba si vrem să evităm  o astfel de situație.

 Chiar îmi este rușine de mine și cred că ar trebui să reiau copilăria de la capăt ca să pot să  o schimb și să o fac mai aseptică, mai protejată si mai lipsita de sens prin infuzarea ei cu concepte de adulți. In primul si in primul rând că, odată ce am putut coborî scările blocului în mod rezonabil de sigur, dar nu pe balustradă că asta făceam numai de pe la șapte ani ( și stăteam la trei), mi-a fost indicată curtea din spate și trimis afară de unul singur, să mă descurc cum pot cu joaca și cu cine pot  ca prieteni.   Îmi amintesc locurile de joacă ca pe ceva ce in ziua de azi ar fi închis pe motiv că este periculos pentru integritatea fizica a copiilor. Toboganul de metal înalt până la etajul unu nu avea nici un fel de plasă de protecție pe lateral, doar o balustradă infimă și scări de metal. Toboganele mai înalte trebuiau căutate prin cartier si asta prilejuia adevărate expediții și da, existau unele chiar mai înalte. Erau prin parc niște chestii rotative care fără îndoiala nu trebuiau să existe după nici o normă de siguranță modernă. Dar erau distractive. Erau leagăne pe care le foloseam ca să ne dăm peste cap, performantă rară totuși, sau să sărim cât mai departe. Nici un picior sau mână  ruptă. Ne jucam pe ghena de gunoi fără jenă. Încă din clasa întâi știam cum se folosește în mod corespunzător fosforul răzuit de pe chibrit sau carbidul ( atunci se găsea) și cum se bagă două fire în priză ca să iasă scântei ( firește trebuia să știi și cum să schimbi siguranța sau să înlocuiești lița din ea). Nici un accident notabil. Nu existau protecții pentru genunchi, coate sau cap. Durea tare să pici pe beton cu bicicleta sau orice altceva, dar asta te făcea să încerci să nu pici. Era motivația să îți iasă din prima orice cascadorie.  Nu țin minte pe nimeni sa fii pățit ceva serios. Sânge și julituri din belșug, dar cam atât. Ne-am fi jucat și pe bloc dar adulții țineau ușa închisă. Ne jucam aproape cu oricine și nu făceam diferențieri bazate pe educație. Cel mai popular era un tip al cărui tată era șofer de camion pe extern. Colecția lui de machete Match box era mereu admirată. In vacanțe, când mergeam la țară, toate pericolele erau amplificate de lipsa de supraveghere, utilajele periculoase aflate la îndemână și obstacolele naturale care necesitau a fi cucerite. Dacă puteai sta în picioare și aveai măcar cinci ani, era de așteptat să poți mânui toporul, furca și fierăstrăul, precum și diverse utilaje improvizate. Era de presupus că te poți descurca cu animalele. Urcatul in copaci, cățăratul pe stânci, săritul de garduri erau activitățile preferate. Lipseam câte o zi întreagă de acasă si nimeni nu era îngrijorat.  Prima dată când mi-am spart capul am primit un pupic de la bunica, o pruna galbenă și am fost trimis să mă spăl. Prima dată când am căzut prin gheața de râu am tăcut din gură că m-ar fi trimis acasă și aș fi pierdut jocul improvizat de hochei. A doua oară nu am mai căzut că știam cât de rece poate să devină un papuc înghețat. Așa se dezvolta motivația de a fi atent la ce faci.

Dar ne lipseau și lucruri. Nu aveam capabilități. Poate pentru că nu știam ce sunt alea. Dacă am fi știut am fi avut.  Nu dezvoltam aptitudini mai speciale de la trei ani. Poate pentru că eram cu toții la fel.  Niște animale mici, gălăgioase și murdare care vor crește și vor deveni oameni. Nu ne preocupa dezvoltarea noastră personală. Eram prea mici și prea fericiți ca să ne gândim la viitor. Nu știam ce e aia programă școlară la grădiniță. Facem noi niște lucruri acolo, dar nu era foarte sigur ce anume. Coloram și ne jucam cu cuburi. Nu aveam preferințe speciale la mâncare, poate pentru că nimeni nu avea timp de asta. Cănd primeam papanași la grădiniță era sărbătoare. Nu era copii faini pentru că nu se inventase cuvântul. Să apari la joacă ( sau sport, sau scoală) adus de mama si de tata era rușine mare. Erai considerat un papa-lapte. Tot așa erai considerat dacă plângeai de la orice căzătură. O rană mai mică sau mai mare era privită cu bravitate copilărească și respect infantil și probabil că se vorbea de ea preț de un sfert de oră. Dacă te smiorcăiai mai mult erai, din nou,   papă-lapte. Era de așteptat de la tine să te descurci singur in grupul din curtea blocului și în nici un caz nu puteai invoca pe mama și pe tata. La fel, era de așteptat să poți gestiona singur un refuz. Alți copii puteau să refuze sa te primească in joaca lor și era considerat normal. Dacă aveam fobii atunci le țineam pentru noi, din același motiv de a nu fii papă lapte.  Faptul ca ne jucam cu mingea in curtea școlii nu ne transforma în sportivi de performanța. Existau mici sportivi de performanță dar aceștia chiar făceau sport. Nu aveam conceptul de siguranță și protecție personală. Și dacă mai aveam noi unele dubii că este riscant ce facem, posibilitatea de a fi papă-lapte le spulbera in regim de urgență. Dacă este până acolo, nici părinții nu aveau astfel de concepte și uite că am supraviețuit toți. Într-un cuvânt nu eram mici super copii, poate și pentru că nu era nici cine să ne proclame și nici necesitatea de a ne proclama genialitate precoce. Eram copii ca și orice copii care făceau lucruri pe care se presupune că le fac copii. Nu aveam tablete si telefoane. Curios este  că știam jocuri de jucat afară și nu aveam nevoie de gadgeturi. Nu  avem mii de poze cu fiecare zi a copilăriei și trăim sănătoși  și fără ele. Nu știa nimeni ce facem zi de zi în afara cercului redus din jur și era foarte bine și așa. Părinții nu aveau nevoie de aprobarea colectivă (like-ul din ziua de azi ) pentru orice acțiune a noastră și uite că se putea trăi chiar foarte bine. Am fost fericiți, sănătoși și foarte voioși.

Eu unul nu îmi pun copilul pe social media. Nu dau date despre el, nu pun decât rar poze cu el, nu îi dezvălui rezultatele la învățătură oricui ar vrea să le vadă.  Nu fac competiție cu alții care copil este mai tare ( expresie rămasă din copilărie). Nu spun tuturor dacă are sau nu probleme.  Evit să îl expun din diverse considerente, dar în primul rând pentru că țin la intimitate. Dar cel mai important este că încerc să îi ofer o copilărie așa cum ar trebui să aibă toți copii, o copilărie de copil-copil  care se joacă si descoperă și nu o copilărie de copil-adult transformat în obiect de expoziție.  Tot ce pot să vă sfătuiesc este să faceți la fel. Nu am glumit când am zis că aș vrea să reiau copilăria, atâta doar că nu aș schimba absolut nimic din ea.  Recunosc că în realitate mai sunt și alții ca și mine, doar că aceștia nu prea sunt vizibili pe social media și așa ar trebui să și fie. În realitate titlul ar fi trebuit să fie: Nu vreau să văd copii normali pe social media.