Razvan Scrie

Drumeție pe Vf. Ineu, pe cursul Lalei

Înainte de a începe voi face o precizare. Articolele de drumeție pe care le scriu uneori, nu sunt menite să vă redea fidel tot traseul de umblat cu piciorul și să vă prezinte peisajul in detaliu. Pentru aceasta trebuie să mergeți și să îl descoperiți singuri pentru voi. Scriu aceste articole mai degrabă pentru a vă da idei de excursii, pentru că, din experiența proprie, știu că este mai ușor să mergi pe trasee bătătorite, decât să inventezi permanent unele noi.

Vârful Ineu, cu cei 2271 de metri înălțime , se află în partea de nord est a munților Rodnei. Este accesibil din mai multe direcții și am mai fost pe el într-o excursie de o zi, cu pornire din Cluj, de la Alpina Blazna. Aceea a fost o drumeție la fel de lungă, dar cu diferența mare de nivel, nu foarte potrivită pentru copii. De această dată, pentru că am petrecut un weekend la Borșa, am urcat pe acest vârf din cu totul altă direcție, respectiv din nord, mergând pe cursul râului Lala, pe traseul turistic care începe la Gura Lalei, trece pe la cele două lacuri ( Lala Mare și Lala Mică) și, în final, urcă pe Vf. Ineu. Este un traseu, dacă nu mai scurt, cel puțin mai ușor, cu mai puțină urcare și astfel mai potrivit pentru o familie cu copii. Totuși trebuie ținut cont că nu este un traseu ușor și necesită o condiție fizică medie. Nu este un traseu cu care să începi mersul la munte, dar nu este nici de speriat. Re porțiuni mai tehnice de urcare și coborâre, dar cu un pic de grijă poate fi abordat.

Ca să ajungi la râul Lala, respectiv la Gura Lalei, pe șosea, din Borșa, mergi prin pasul Prislop, poarta cea mai nordică către Moldova. Sunt treizeci și ceva de kilometri de drum nu neapărat dificil, dar plin de curbe. Drumul este bine asfaltat, relativ pustiu și foarte pitoresc, dar se parcurge cu viteză mică. După ce începi să cobori pe partea cu Moldova o să dai Gura Lalei și aici va trebui să ieși de pe drumul principal. Am tot crezut ca Gura Lalei este un sat, așa că l-am identificat mai greu, mai ales ca telefonul nu are semnal prin acele zone și nu am putut accesa harta de pe el. De data aceasta ne-am dus complet nepregătiți, cu niște repere vagi în minte. Dar nu, nu este un sat, este doar locul in care râul Lala se varsă în râul Bistrița. Dacă te uiți mai atent din mașină, pe marginea drumului este un semn cu marcajul turistic, punct albastru, și timpul până la Vf. Ineu. Ajuns aici, traversezi Bistrița pe un pod din beton și intri pe drumul forestier, ignorând semnele care îți specifică clar că acest lucru este interzis. Cum sânt trei drumuri in trei direcții după ce traversezi, tu o iei pe cel perpendicular pe drumul asfaltat, cel care urmărește cursul râului Lala. Ai putea să lași mașina aici, dar atunci excursia va fi foarte lungă, iar prima parte în care vei urca pe cursul râului pe un drum forestier, foarte puțin spectaculoasă. Cel mai bine este să urci cu mașina pe drum încă 4-5 kilometri. Drumul este practicabil cu mașini mici, doar că trebuie mers încet și cu grijă. Noi nu am putut ajunge până în locul numit La Vâltoare, din cauza copacilor căzuți pe drum, de altfel nimeni altcineva nu a putut, așa că am fost nevoiți să lăsăm mașina un kilometru mai jos. O să identifici repede locul unde să lași mașina, odată pentru că toată lumea lasă mașina aici, dar și pentru ca este singurul loc mai larg de pe drum. Nu am fost atent dar cred că sunt maxim cinci kilometri de la drumul principal până la parcare. De aici până pe Vf. Ineu și înapoi sunt aproape douăzeci de kilometri, și ceva mai mult de o mie de metri diferență de nivel.

Traseul urcă pe drumul forestier o bună vreme, după care intră în pădure, pe partea stângă, pentru că, de altfel, drumul se și termină. Câtă vreme mergi pe drum urcarea nu este foarte accentuată, dar odată ajuns in pădure și după ce treci de cele două stâne ( în fapt o rulotă și o casă) urcarea devine mai accentuată. Cărarea te poartă pe lângă sau aproape de cursul răului Lala, pe care îl traversezi de mai multe ori. La un moment dat cărarea o să fie chiar pe lângă râu, porțiune care necesită mai multă atenție din cauza bolovanilor mari pe care trebuie să îți ții echilibrul. Aici am văzut și un șarpe. Este un traseu extrem de spectaculos, mai ales după ce se trece de altitudinea de 1400-1500 m, atât datorită priveliștilor cât și datorită cărării. Nu este dificilă pentru cineva cu un minim antrenament, dar va recomand pantaloni lungi și încălțăminte impermeabilă. Este un traseul cu diferența mare de altitudine și cu vegetație, drumul forestier este și el pe alocuri inundat, așa că, și dacă teoretic este o zi uscată, riști sa te uzi la picioare. Fiind încălțați cu pantofii de alergare, noi ne-am udat la picioare din cauza ierbii plină de rouă. Vremea se poate schimba și ea foarte repede ,așa că cel mai bine este să fi pregătit cu haine mai groase și neapărat cu unele impermeabile. Noi am prins o zi cu vreme instabilă si a pendulat permanent între soare și nori. Ploaia nu ne-a amenințat decât la coborâre, dar și atunci am reușit să ajungem la mașină înaintea ei. Oricum, sfatul este ca la orice drumeție montană, mai ales că urcă la peste 2000 de metri, este bine să fii pregătit pentru orice, chiar dacă asta înseamnă să cari un rucsac mai mare.

După vreo șapte kilometri primul din obiective de care o să dai este lacul Lala Mare. Aici începe deja să se simtă și golul alpin și vegetația devine din ce in ce mai mică ca înălțime. Noi am poposit la lacul Lala Mică aflat la douăzeci de minute și vreo cincizeci de metri diferență de nivel mai sus. Daca crezi ca te-ai săturat de urcat, lacul poate deveni punctul terminus al călătoriei fără nici o problemă. Priveliștea este frumoasă, clasică de munții Rodnei, noi am mai prins chiar și rododendroni înfloriți. Vf Ineu se vede acum deasupra ta, practic lacul este chiar sub vârf, nu mai este mult de urcat ca și distanța, dar ca și altitudine mai sunt peste 350 de metri. Dacă continui, și eu zic este păcat să nu o faci, o să ajungi la Șaua Ineuțului, aflată la 2060 de metri altitudine. De la lacul Lala Mică mai ales, tot traseul se află sub ochii tăi si este foarte greu să greșești, dar asta înseamnă și că știi exact cât mai este de urcat. Odată ajuns în șa, ai de ales între a urca pe Vf. Ineu sau pe Vf. Ineuț, aflat la o altitudine ceva mai mică. Acum ai ajuns pe creasta Rodnei cu adevărat și de aici ți-se deschid și priveliștile către partead e sud. Până aici noi am avut noroc de vremea, dar odată cu trecerea altitudinii de 2000 de metri vremea a început să se schimbe. Către Pietrosul Rodnei era vizibil ca plouă și era destul de evident că vine către noi. Am ajuns pe Vf. Ineu pe ceața și ploaie, așa că nu ne-am putut bucura de priveliști. După sesiunea obligatorie de poze, am luat-o repejor la vale pentru a nu fi surprinși de ploaie la o altitudine atât de mare. Nu a mai fost cazul, odată ajunși din nou sub vârf, la lac, vremea a devenit frumoasă și vârful s-a curățat de nori. Este frustrant, dar fiind la munte și la altitudini mari, te poți aștepta la astfel de surprize. Noi am luat-o ca pe o invitație de a mai urca din nou pe Vf. Ineu. Drumul de întoarcere la mașină a durat mai puțin, cum era de așteptat, pentru că este tot timpul la vale. Dacă către vârf am avut nevoie de ceva peste trei ore să ne întoarcem am avut nevoie numai de două.

Ca să ne întoarcem la Cluj am ales un traseu mai complicat și am trecut prin pasul Rotunda, de unde am ajuns in Șanț ( satul). Pe hartă părea drumul cel mai scurt, doar că nu este asfaltat și sunt 15-16 kilometri de drum forestier, mai bun sau mai rău, care se vor parcurge cu viteză extrem de mică. Ca și timp total este probabil mai avantajoasă întoarcerea prin Borșa. Este o excursie dificil de făcut într-o zi, cu plecare din Cluj, așa că vă recomand să dormiți măcar noaptea dinainte undeva aproape de intrarea in traseu. Noi am stat în Borșa la Panoramic Rezidence, pensiune/hotel, pe care o recomand. Nu este foarte ieftin, dar veți rămâne plăcut impresionați de condițiile oferite, mai rar întâlnite pe la noi. Vă recomand însă să întrebați explicit dacă este sau nu vreo petrecere programată acolo, pe Booking, pentru ca ei să fie nevoiți să răspundă oficial cu da sau nu. Am mai scris despre asta, dar petrecerile făcute în dauna vecinilor sunt o plagă a turismului nostru. Nu a fost nici o petrecere, panorama din apartamentul închiriat a fost fantastică, sauna cu lemne pitorească, iar curățenia impecabilă. Ca o paranteză, un alt lucru recomandabil în zona Borșa, este să aveți bani numerar la voi dacă doriți să mâncați la restaurant.

Drumeție pe Vf. Rosu, în Munții Rodnei

Din seria excursiilor de o zi, cu plecare din Cluj, astăzi vă propun o altă drumeție la munte. Locul ales este în partea de sud a Munților Rodnei, cu plecare pe traseu din zona Alpina Blazna și având ca punct final Vf. Roșu. Este un traseu accesibil și pentru părinți, dar și pentru copii de peste 8-9 ani, deprinși cu efortul fizic.

Excursia în sine este ceva mai lungă in primul rând pentru că sunt 160 de kilometri de condus până la Alpina Blazna ( și 160 înapoi) , ultimii șapte fiind pe un drum pietruit, cu multe serpentine, care urcă din satul Șanț ( există, nu e banc, așa se cheamă el) la cabana turistică de la baza pârtiei. Din Cluj drumul durează trei ore, si este de fapt drumul clasic pe care se merge la Borșa, doar că în Salva faci dreapta către Năsăud și apoi către Șanț. Trebuie avut mare grijă la condus, porțiunea până la Dej este periculoasă din cauza vitezei mari și a modului haotic în care se circulă. De la Beclean încolo drumul devine virajat și pitoresc, doar că respectarea regulilor de circulație este de multe ori opțională ( mai ales seara după ce sătenii au apucat să meargă pe la numeroasele cârciumi). Drumul merită făcut chiar și ca o plimbarea în sine, pentru că este extrem de spectaculos. Peisajul este montan, se merge mult pe cursul Someșului Mare, iar satele sunt relativ îngrijite. Un aspect care nu trebuie să vă șocheze, deși ar putea, este legat de mărimea și culorile caselor din respectivele sate dintre Beclean și Șanț. Sunt mari, de la foarte mari la inutil de mari pentru un sat, de multe ori ocupă tot frontul la stradă și toată curtea loturilor mici, de munte, a fostelor gospodării țărănești. Sunt făcute așa doar pentru a arăta că, proprietarilor, de mult plecați prin alte țări, le merge bine. Culorile variază de la un clasic alb până la verde, roz sau ce le-a mai trecut prin cap proprietarilor, singura regulă fiind că nu există nici o regulă. Arhitectura lor nu este spectaculoasă, sunt mari cuburi de cărămidă cu geamuri meschine din termopan, izolate cu polistiren vopsit in culori de papagal sud-american. Am considerat necesar să menționez acest aspect, pentru că mă șochează de fiecare dată cum se poate construit atât de haotic doar pentru a potolii ambițiile inutile.

Odată ajunși în Șanț veți începe urcarea pe serpentine către Bazna Alpină. Drumul este bun, pietruit dar că, dacă au fost câteva zile fără ploaie, atunci devine extrem de prăfos. Este un praf fin care intră peste tot. Puteți lăsa mașina la cabana Bazna Alpină, pe drum, sau puteți continua pe serpentine către cabana Diana. Drumul devine mai prost după complexul Bazna Alpina, dar este practicabil cam cu orice mașină. Noi am lăsat mașinile cu un kilometru înainte de cabana Diana ( îi zice așa, dar nu este ce vă așteptați), la ruinele unei foste exploatări forestiere sau miniere, la altitudinea de 1250 de metri. Mașinile fiind pline de praf a trebui să le curățam un pic și să avem grijă cu închisul și deschisul ușilor, pentru a nu băga tot praful înăuntru. Puteți merge și până la cabana Diana , există loc de parcare suficient, iar de acolo dați direct de traseul turistic marcat cu cruce albastră care urcă pe pârtie. Dacă lăsați mașina mai jos, la Alpina, probabil că mai aveți 150 de metri diferență de nivel de urcat suplimentar pe pârtie până la respectiva cabana Diana, depinde de voi cât efort doriți să faceți. Eu vă recomand să mergeți până sus cu mașina, este mai ușor de parcat, mai puțin praf și de aici încep peisajele cu adevărat spectaculoase.

Iunie este sezonul rododendronilor în Rodnei și trebuie să mărturisesc că, deși am mai fost de câteva ori în zonă, nu s-a nimerit până acum să fie în sezonul lor de înflorire. De data aceasta însă am avut noroc și au mai fost câțiva înfloriți. Traseul merge pe creastă, nu ai cum să greșești, este foarte simplu de găsit și urmărit pentru că este în fața ta tot timpul. Primul vârf este Cobăsel (1835 metri), urmat de Vf. Roșu (2115 metri) și la o adică poate continua pe Ineuț (2222 metri) și Ineu (2279 metri). Traseul este permanent în urcare la dus și permanent în coborâre la întors. Cu această ocazie am aflat că respectivul vârf se cheamă Roșu din cauza culorii și abundenței florilor de rododendron. Noi am scurtat un pic traseul, dar este o variantă foarte abruptă, și am urcat pieptiș de la fost exploatare direct sub Vf. Cobășel, dar pe la cabana Diana traseul este ceva mai accesibil. De întors ne-am întors pe traseul turistic, la cabana Diana și apoi pe drum înapoi până la fosta exploatare. Au fost 14 kilometri cu 900 de metri diferență de nivel. Nu este foarte mult, dar nici puțin pentru copii de 10-12 ani. Este un traseu foarte este spectaculos din cauză că este permanent pe creasta deschisă, nu este împădurit deloc și dacă vremea este bună ai vizibilitate completă de jur-împrejur.

Vă recomand să aveți grijă la următoarele aspecte. Nu sunt izvoare pe traseu, așa că trebuie să luați apă cu voi din belșug. Diferența de altitudine este mare și se trece de 2000 de metri, așa că vă puteți aștepta la schimbări rapide de condiții atmosferice. Fiți pregătiți cu haine mai groase și pelerine de ploaie. Sub Vf. Roșu am găsit zăpadă, spre distracția copiilor și a noastră, dar asta vă spune cam ce temperaturi pot fi pe munte vara. Atenție la expunerea la soare, este obligatoriu să purtați ceva pe cap și să folosiți o cremă solară. Nu porniți foarte târziu pe traseu pentru a nu vă prinde noaptea cu copiii pe munte. Noi am luat mâncare cu nou și am poposit chiar sub Vf. Roșu. Întoarcerea este mult mai ușoară pentru că este numai la vale, cu foarte mici pante de urcat, spre bucuria copiilor a căror voce s-a făcut simțită din nou.

Dacă doriți o excursie mai lungă puteți merge până pe Vf. Ineu. Pentru un traseul până pe Vf. Ineu și înapoi la Alpina Blazna luați în calcul 22 de kilometri cu 1800 de metri diferența de nivel. L-am făcut și pe acela, dar fără copii, pentru că este greu și necesită o bună condiție fizică.

Drumul de întoarcere la Cluj a fost mai puțin spectaculos. Chiar cum cobori serpentinele și o iei la dreapta la drumul principal asfaltat, la doi-trei kilometri, o să dai de o spălătorie cu fise. Noi am ratat-o pe prima, dar în următorul sat, Rodna, am găsit alta, identică. Spălătoriile cu fise par să fie foarte populare în zonă. Au fost zece lei bine cheltuiți pentru că am spălat mașina și am scăpat de problema prafului de pe ea care intra înăuntru sau se lua pe noi. Am mai oprit la o înghețata in Rodna, o plăcere meritată de copii după efortul făcut. Ca repere temporare am plecat din Cluj pe la ora 8.30 și am ajuns la Alpina Blazna pe la 11.30. Ne-am întors la mașini pe la 6 și am fost înapoi în Cluj la 9.30.

Zeul grașilor în templul său

Zeul grașilor se relaxa în templul său. Templul său putea avea multe forme, dar în respectivul moment era sub înfățișarea unuia din locurile lui preferate, food-court-ul de la mall. Nu că ar conta prea tare care mall si care food-court, erau toate la fel. Imensele săli de mese destinate consumului industrial de mâncare. Darul ubicuității îi permitea să fie în toate în același timp, dar zeul prefera să le ia pe rând. Asta îl făcea să simtă mai bine zelul adulatorilor săi și să îi mai alunge plictiseala zilnică.

Zeul era ușor neliniștit dar și mulțumit, ambele sentimente încercându-l în același timp. Urmărise cu ceva vreme în urmă un concurs de biciclete desfășurat pe șosea, redat pe unul din canalele care se termină în sport. Zeul nu avea cu adevărat nevoie de un aparat fizic pentru a face asta, dar îi plăcea să copieze obiceiurile supușilor săi. În consecință trândăvea la televizor o mare parte din zi. Curiozitatea îl făcuse să privească acel canal care dădea sport. Cuvântul sport era interzis de dogmă și tocmai de aceea privitul activității interzise era mai voluptoasă. Zeul savura senzația de neliniște dată. Vederea a atâtor oameni slabi adunați la un loc, care făceau efort fizic, era împotriva a tot ce iubea el. Dar zeului îi plăcea, in secret, să se neliniștească pentru ca apoi să se consoleze privindu-și supușii cum îl adulează. Era una din micile bucurii pe care le avea. Să fii atotștiutor era foarte dificil, căci atunci când știi totul, prezentul este lipsit de farmec. Zeul se amuza și el cum putea. Sigur, a pretinde că faci sport era acceptat de dogmă, dar din rațiuni estetice zeul evita să-și privească supușii chinuindu-se, roșii la față și transpirați. Pur și simplu îi crea repulsie, căci nu erau nici plăcut de privit și nici interesanți. Supușii săi nu erau destinați niciunei activități fizice intense, alta decât cea care implica introducerea de hrană prin esofag.

Zeul își roti privirea prin imensa sală de masă. Ar fi putut să privească de sus tot ce se petrecea, dar asta ar fi însemnat să se priveze de toți stimulii atât de pământeni pentru care venise: mirosuri de prăjeli, plescăituri, sorbituri, gaze scoase prin diverse părți ale corpului, tăvi trântite, îmbulzeală ( era ora de trafic maxim), mai multe plescăituri, fețe hulpave, nerăbdare, foame, senzație de sațietate, stomacuri umplute până la refuz, etc. Toate acele sunete, mirosuri si senzații care îi făceau plăcere zeului. Fire elegantă și cu suflet de estet, zeul prefera cuvântul a mânca pentru a descrie acțiunile supușilor, deși în realitate știa și el ca ar fi trebuit să folosească un termen mai puțin elegant. Dificultatea zeului era că, dacă voia să experimenteze fizic toate aceste senzații , atunci trebuia să ia o forma umană oarecare. Zeul alegea înfățișări comune care îl ajutau să se integreze mai bine: o mamă grasă cu doi copii la fel de dolofani, un adolescent cu burta curgând de sub tricoul prea scurt, un ghiolban transpirat și buhăit de grăsime, o tânără obeză mai mult dezbrăcată de hainele strâmte de pe ea, un copil preșcolar mai degrabă rotund, etc. Supușii săi aveau multe forme și înfățișări, și variate ocupații, dar ,ai toți aveau această caracteristică comună a excesului de grăsime.

Zeul avea de unde alege. Pe moment alese sa fie un adolescent dolofan, pufos și molatec. Se amuză construind o mică istorie în spatele înfățișării. Existența unei istorii făcea experiența mai interesantă. Copil neglijat de părinți, cu disponibilități financiare medii, fără un program regulat de somn, școală sau mâncat. Având ceva bani la dispoziție era obișnuit să mănânce mult și de pe unde apucă, căzut demult în capcana consumului de zahăr, a carbohidraților și a mâncărurilor prăjite. Îmbrăcat prost și în haine negre și strâmte, căci părinții ocupați nu se preocupă prea mult de înfățișarea lui. Hainele strâmte subliniază absența de la orele de sport și lipsa oricărei forme de mișcare fizică. Silueta este de clepsidră, cu umeri înguști, spate curbat și abdomen voluminos scos în față. Limbajul lui era relativ civilizat căci provenea de la o scoală bună, de centru. Limbajul colegilor din jur era ceva mai discutabil, iar felul tuturor de-a mânca era grăbit, hulpav si pe ansamblu dezgustător. Un adolescent singur ar fi părut ciudat așa că zeul se înconjură de alți adolescenți, presupuși colegi de clasă. Înfățișarea de adolescent avea și avantajul curiozității nerușinate, care îi permitea zeului să își rotească privirea în jur fără să stârnească nici o mirare.

Sub forma lui fizică zeul făcea conversație cu colegii din jur, nu avea de ales, doar preluase un trup omenesc, chiar și temporar. În realitate se răsfăța cu tot ce se întâmpla în jurul lui. Cel mai mare răsfăț pentru el, după plăcerea de a mânca și bea , era să se scufunde deplin în zelul adoratorilor săi. Se îmbăia cu zel, se arunca în zel, se amețea cu zel. La nivelul metafizic, spiritual, de zeu, erau posibile toate aceste acțiuni. Râvna de a mânca acea mâncare mai mult falsă și lăcomia lor prost direcționată îi produceau fiori de plăcere. În imensa sală de mese, templul gratificat temporar cu prezența zeului, totul era așa cum trebuie să fie. Cozile cele mai mari erau la mâncarea prăjită, pe bază de faină, zahăr și plină de grăsimi. Carbohidrații în exces și zahărul atrăgeau supușii ca mierea muștele. Sfârâiala băii de ulei plină cu cartofi prăjiți și mirosul de grătar încins acoperit cu carne grasă trimiteau pusee de fericire in trupul chinuit, de adolescent, al zeului. Era mândru de adoratorii săi. Zelul lor era admirabil și lăcomia deosebită. Nu existau rețineri de nici un fel, mâncarea era îndesată în jos pe esofag mai repede decât putea fi mestecată. Felul în care se călcau pe picioare pentru a prinde un loc mai în fața la porția de mâncare , modul în care se înghesuiau și cum se repezeau apoi să prindă loc la masă, toate aveau ceva animalic și instinctiv. Mâncau cu degetele, căci tacâmurile i-ar fi încetinit și nici nu aveau de multe ori obișnuința folosirii lor. Lingeau ambalajele unsuroase în speranța că a mai rămas vreo bucățică grasă lipită de ele. Si apoi dulciurile, multele dulciuri care nu conțineau decât zahăr și ingrediente complet artificiale. Un adevărat festin al culorilor ne-naturale și al chimiei alimentare. Veneau cu mic cu mare, cu colegii, cu iubiții, cu copii. Își transmiteau adorația către zeu pe linie genetică, pe baza de prietenie, pe bază de iubire, o răspândeau în jur cum și pe unde puteau. Zeul era în extaz. Supușii să se închinau la piedestalul său ridicat din zahăr și carbohidrați.

Zeul era aproape sătul, dar nu chiar de tot. Mâncase o porție mare de hamburger cu cartofi prăjiți și un suc imens și foarte dulce. Era un fan al meniurilor mari, cât mai mari. De altfel era și foarte ieftin să transformi un meniu normal într-unul mare. Dar parcă nu era destul. Sigur, pe undeva zeul era conștient că in termen de calorii meniul consumat era mai mult decât suficient și că era și o masă complet dezechilibrată. Zeul stăpânea termeni de nutriție, doar că ignora aceste aspecte. Important era că pentru stomacul imens al adolescentului obișnuit să mănânce mult și prost era insuficient. Organismul îi mai cerea mâncare, era obișnuit să își primească porția de zahar la final de masă. De cele mai multe ori decizia de a se opri din mâncat era luată de stomac. Zeul își roti privirea și localiză stabilimentul cu cele mai ieftine prăjituri. Si-ar fi permis și unele mai scumpe, dar cele ieftine erau cele mai mari, cele mai pline de zahăr și cele mai apetisante. Aveau culori cum nu vedeai în natură. Creierul zeului în trup de adolescent era disperat după senzația de plăcere dată de consumul de zahăr. Zeul știa cât de greu este de controlat această senzație, toți supușii săi aveau probleme cu controlul ei. Justificările lor erau diferite, dar rezultatul același, consumul de zahăr era pe o pantă ascendentă. Zeul își reprimă aceste gânduri, se ridică cu greu, ținând-se de masă și își cumpără cea mai mare prăjitură pe care o găsi. Nu îl interesa ce conține, important era că arăta ca si cum ar avea ciocolată prin ea. Dacă adolescentul ar fi fost un cunoscător ar fi știut că era cea mai ieftină ciocolată și că frișca de deasupra era vegetală. Era un mister cum conținutul de zahăr putea fi atât de ridicat că nimic în natură nu putea fi așa de dulce. Odată îndesat și desertul peste meniul mare în stomac, trupul de adolescent al zeului era satisfăcut. Senzația de bine și de sațietate se instala. Stomacul transmitea semnale că este plin.Trupul devenea moleșit de la cantitatea mare de mâncare îngurgitată, dar cumva, paradoxal, devenea și foarte activ de la cantitatea mare de zahăr. Erau senzații contradictorii care îi creau o stare de disconfort mental zeului. Știa că timpul să plece este aproape.

Zeul mai aruncă o ultimă privire prin templul său și tresări. Într-un capăt, timid, își făcuseră apariția apostolii mâncării sănătoase. Zeul știa multe limbi, dar avea o afinitate pentru români, căci zelul lor era remarcabil. Așa că nu avea dificultăți să citească reclamele diverselor stabilimente. Zeul detesta mâncarea sănătoasă, era cel mai mare inamic al dogmei sale, categoric mai mare decât sportul. Folosea și el termenul de mâncare sănătoasă și îl permitea, dar numai din rațiuni de marketing, pentru etichetarea în mod pervers a unei mâncări care altfel era la fel ca toate celelalte iubite de supușii săi. Constatase că eticheta de mâncare sănătoasă îi atrăgea și mai mul. Făcea mâncarea mai dezirabilă pentru că dădea senzația de grijă fața de organism. Dar în acel colț, îndepărtat și nu prea populat, mâncarea chiar era sănătoasă, echilibrată caloric și gătită corespunzător, fără prăjeli. Zeul nu refuza o astfel de mâncare, era un gurmand sofisticat, doar că o refuza supușilor săi. Ar fi putut fi ispitiți să îi părăsească religia. Mai aruncă o privire și se liniști. Mult prea puțină lume cumpăra din acele locații. Mult prea puțin interes era arătat pentru supe, ciorbe, salate sau fripturi fără ulei. Templul său nu era în pericol. Prăjelile, mai ales delicioșii cartofi prăjiți, carbohidrații și zahărul era in continuare cele mai populare alegeri, pietre de temelie a templului. Sigur, zeul nu avea un templu propriu-zis al lui, știuse asta de la început, cât mai degrabă o mulțime de încăperi destinate mâncatului, mai mici sau mai mari. În astfel de locuri era el adorat și își manifestau supușii fervoarea.

Zeul mai aruncă o ultimă privire prin imensa încăpere și plecă la fel de discret cum venise. Părăsi trupul adolescentului pentru a reveni la forma lui spirituală. Timpul petrecut in food-court fusese cu folos, se convinse că zelul supușilor era in continuare puternic. Adolescentul însă nu simți absolut nimic, pentru el timpul curgea înainte exact la fel. Râse la glumele grosolane ale colegilor să, admiră colăceii expuși ai junei din fața lui și se hotărî să mai ia un desert. Invită și juna cu el la coadă, ca parte a unui ritual de curtare de sorginte alimentară. Mai avea încă ceva bani și își putea permite să îi facă cinste și ei cu o prăjitură. Mâncatul era un subiect potrivit pentru a porni o conversație și o plăcere comună care ar fi putut porni o idilă adolescentină.

Tu la ce te gândești când alergi?

Am citit mai multe articole care îți sugerau la ce să te gândești când alergi și cum toate mergeau pe ideea de mindfulness si dezvoltare personală, m-am gândit să vă spun și versiunea mea, mult mai realistă. Articolele citite te învățau cum să te gândești la cât de norocos ești cu ce ai realizat, cât de minunat ești și cât de extraordinar ești. Aceste articole au, după mine, o notă de falsitate pentru că în realitate un procent mic din gânduri sunt direcționate pe astfel de teme, nu pot să zic că ele nu există, dar în timpul alergării mă gândesc la cu totul alte lucruri, mult mai triviale și care nu sună la fel de bine expuse pe social media.

La alergările lungi nici măcar nu mai am energia mentală să vizualizez concepte atât de profunde și înălțătoare spiritual despre cât de minunat sau extraordinar sunt. Este un efort mental mult prea mare. Dezvoltarea spirituală în acele momente are loc la nivele mult mai simple, mai banale. Mai pe la începuturile alergării eram atât de obosit la alergările lungi încât uitam să beau apă sau să mănânc, asta ca să vă faceți o idee despre oboseală în sporturile de anduranță. De atunci am mai progresat cu câte ceva și sunt în stare sa pun la un loc idei relativ simple, de exemplu pot să îmi calculez timpul necesar în funcție de distanța si diferența de nivel rămasă. Pentru mine alergarea pe distante lungi, vorbim de peste 20 de kilometri, încă necesită aproape toată puterea de concentrare disponibilă. Partea care rămâne nefolosită se ocupă de gânduri mult mai simple și mult mai lumești, dar care pentru mine ,cel puțin, sunt și mult mai motivaționale.

Dacă ar fi să clasific respectivele gânduri le-aș ordona in două categorii: triviale și legate de alergat. Cele legate de alergat sunt din categoria celor obișnuite pentru alergători. Îmi calculez in minte distanța parcursă, ritmul și altele de acest gen. Sunt atent la hidratare și nutriție, adică să beau apă și să mănânc ceva. Sunt lucruri tehnice la care bănuiesc că se gândesc toți alergătorii. Unele, precum hidratarea și nutriția îți intră în reflex odată cu experiența așa că le pot numi numai pe jumătate gânduri. Mă mai susțin, este adevărat, cu îndemnuri mobilizatoare: hai că poți, ai mai făcut asta, ai aproape 50 de ani și uite de ce ești fizic în stare. Cam asta ar fi însă partea de mobilizare mentală, atât de slăvită de apostolii dezvoltării personale. Nimic mai sofisticat nu se concretizează ca și gând iar dacă chiar se întâmplă nu ține foarte mult. Nici nu are cum să țină foarte mult, după ceva kilometri aptitudinea de a gândi coerent este similară cu cea dată de consumul de alcool, adică în scădere.

Gândurile triviale sunt însă cu mult, mult mai interesante și infinit mai ușor de vizualizat. In principiu am trei subiecte la care mă gândesc: mâncare, băutură și femei. Sunt subiectele la care bănuiesc că se gândește orice mascul sănătos fizic și metal. Poate că nu toți consumă alcool așa că unii nu au aceasta temă de meditație. Ocazional îmi mai trec și diverse gânduri pasiv-agresive prin cap, date de afinitatea mea deosebita pentru călăreții motorizați care pătrund pe traseele turistice din păduri sau pentru câinii de turmă. Cum practic alergatul din pură plăcere și pentru a scăpa de energia negativă o să ignor aceste gânduri, dar este bine de știut că ele există. Pentru cazul puțin probabil că s-ar și concretiza, la alergările solo, lungi și prin zone pustii car după mine un spray cu piper. Revenind, experiența m-a învățat să nu ignor capacitatea formidabilă a nevoilor de bază de a te motiva. Perspectiva de a te îndopa cu o pizza întreagă după o alergare lungă îți dă, vorba reclamei la celebra băutură, aripi. Chiar dacă nu o să mănânc toată pizza aia după alergat pentru ca mi-ar fi rău din cauza efortului făcut, dar simplul fapt că deficitul caloric mi-ar permite așa ceva, îmi ridică starea de spirit. De regulă este pizza care îmi bântuie imaginația, dar poate fi orice altceva, o prăjitură, un grătar, ceva gras, nesănătos și gustos. În general îmi controlez, chiar dacă aproximativ, caloriile consumate, așa că în timpul alergării îmi las liberă fantezia să își imagineze ce aș consuma după efort. În realitate, de cele mai multe ori, până acasă fantasmele se transformă miraculos în brânză slabă de vaci cu iaurt și fructe iar prăjitura mult visată se metamorfozează în ciocolată neagră de la Lidl , dar ignorăm de dragul articolului acest aspect. Uneori rămân la pizza, comandată pentru că este mai simplu, iar în acest caz vinul roșu vine ca un complement absolut necesar. Bine, la o adică, merge și la brânza de vaci. De fapt merge la absolut orice, chiar și însoțit de un ceai. Sentimentul de vină se estompează, oricum la câte calorii are pizza, cele din vin oricum nu mai contează. Pe măsură ce alergarea devine mai lungă, volumul de mâncare crește și paharele de vin se înmulțesc. Ultimele gânduri, cele legate de femei sunt strict platonice și în mare parte retorice, dar sunt inevitabile. Aceste gânduri nu sunt destinate a fi materializate, precum cele despre mâncare, ele sunt mai degrabă admirativ-narcisiste, au ca scop trecerea timpului în mod plăcut, și sunt destinate creșterii moralului greu afectat de alergare. Dacă este un concurs inevitabil te mai uiți ce fete iau startul, dacă sunt de fapt drăguțe, dacă nu le-ai mai văzut pentru că ar putea fi tot alea pe care le cunoști deja. Dacă este sa alerg cu cineva în paralel mărturisesc că aș prefera o prezență feminină chiar si transpirată, unui vlăjgan categoric transpirat. Dacă prezența aia feminină mai este și drăguța și aleargă în haine mulate în fața ta, ritmul alergării îți crește instinctiv, garantat, fără să vrei.

O să închei prin a spune că, in mod firesc, suntem diferiți și fiecare este motivat de alte lucruri. Sigur că, nici pe mine nu mă motivează numai gândurile strict triviale, plăcerea de a alerga joacă și ea un rol important. Uneori, din dorința de a părea cât mai interesanți pe social media, exagerăm și ne este frică sau jenă să recunoaștem mult mai prozaica realitate. Mie nu îmi este, eu recunosc că în timpul alergării mă motivez cu lucruri absolut banale. Nu cred că asta mă face un alergător mai slab sau mai puțin frecventabil. Este pur si simplu o realitate. Poate pe alții îi motivează alte gânduri, dar eu unul nu am întâlnit încă pe nimeni care să se gândească la lucruri precum cele din articolele pe care le ironizez. Dar pe de altă parte mai am lume de cunoscut, așa că nu se știe niciodată.

Ești patron, îți iei concediu când vrei ?

Am tot auzit repetată această afirmație: ești patron, îți iei concediu când vrei, de obicei cu o doză de invidie, așa că aș dori să vă lămuresc de ce este un mit și cât neadevăr conține.

De regulă, această frază îmi este adresată de persoane angajate, dar mai niciodată de alți patroni. Pentru mine, termenul acesta de patron are o conotație negativă, legată de anii 90, de fraude fiscale și de ghiolbani cu mașini scumpe, așa că prefer să folosesc termenul de proprietar al firme, sau, mai bine, de antreprenor. Când zici antreprenor te gândești la un proprietar de firmă, cu spirit de inițiativă, așa că probabil este cel mai potrivit termen.

Ipostaza de proprietar al firmei nu trebuie confundată cu cea de angajat al firmei. Este o lungă discuție pe care o voi atinge doar tangențial, dar multă lume confundă a fi proprietar cu a face ce vrei. În realitate nu este așa, nu dacă îți dorești ca firma să meargă bine. Dacă ar fi să ignor faptul că dețin o parte din firmă, atunci, în ipostaza de angajat, eu mă văd ca un director de firmă a cărui principală sarcina este de a organiza și crește afacerea în mod profitabil, în beneficiul proprietarilor. Ca și angajat, am anumite responsabilități și sarcini de serviciu, la fel ca oricine altcineva. Elementul de implicare personală care derivă din calitatea de proprietar, îl las departe pentru că mă poate împiedica să văd situația în mod obiectiv. Eu niciodată nu consider firma ca fiind moșia mea personală, iar finanțele firmei sunt, așa cum le zice și denumirea, ale firmei. Din experiență, pot să spun că cei mai mulți antreprenori așa procedează, trag o linie clară de separație între cele două calități. În consecință, voi lăsa deoparte elementul personal din aceasta discuție și faptul că modul în care merge firma mă afectează mai mult decât pe un angajat, indiferent de funcția lui, care nu este și proprietar al ei.

De ce am făcut această digresiune? Pentru a va face să înțelegeți că atunci când vorbim de concediu, mă adresez calității mele de angajat al respectivei firme și, în consecința, și concediu meu trebuie programat în funcție de concediile colegilor, de volumul de lucru și de cum pot să îmi deleg responsabilitățile. Poate că sunt unele firme mari , unde proprietarul, în calitatea lui de angajat, nu mai ia decizii zilnice, iar lanțul de comandă poate suplini absența neașteptată a lui. Acolo sintagma din titlu poate că funcționează. În cazul unei firme mici, cu puțini angajați, așa cum este a mea, absența se va observa imediat, mai ales că eu iau decizii legate de activitatea zilnică și contribui fizic la aceasta activitate. Acest termen „contribui fizic” înseamnă, în cazul meu, de cele mai multe ori, că ajut bucătarii, dar, uneori mai suplinesc și alte persoane care lipsesc sau preiau anumite sarcini care trebuie făcute. Ca un adevărat antreprenor ce sunt, proprietar al unei firme cu puțin personal, am și calitatea mai puțin glorioasă de om bun la toate. Ce vreau să zic este că am o activitate de rutină zilnică și care nu poate fi alterată pentru că așa doresc eu în ziua respectivă. Mai mult, aria mea de responsabilitate este foarte diversă si complexă. Dacă doresc să lipsesc, atunci trebuie să programez anumite lucruri, să deleg responsabilități, să desemnez persoane care îmi preiau atribuțiile. Practic, la fel ca oricine altcineva, și eu trebuie să fac o cerere de concediu care trebuie aprobată. Fiind o firmă mică, nu există un lanț de comandă și personal de execuție care să suplinească absența mea aleatorie și neașteptată. Firma se bazează pe deciziile zilnice pe care le iau in calitatea mea de coordonator și pe munca fizică pe care o fac. Nu este deloc în interesul firmei pe care o dezvolt să lipsesc neașteptat. Nu pot pur și simplu să plec și să îl las pe șeful meu să se descurce, pentru că nu mai am un șef la care să îi pasez responsabilitatea.

Un alt aspect este dat de puterea exemplului pe care îl ofer. Într-o firma mică, cu puțini oameni, atitudinea față de muncă a șefului ( cel mai probabil și antreprenor) se va transmite și celorlalți angajați. Dacă eu arăt că nu îmi pasă de firmă, atunci nu pot avea pretenția nici de la angajați să le pese. Dacă eu lipsesc pe bază de „ așa am chef”, atunci și ei vor face la fel. Dacă mie îmi pasă, nu este o garanție că și lor le va pasă, dar cel puțin dau un exemplu pozitiv. Eu lipsesc foarte rar de la muncă. Făcând abstracție de calitatea de proprietar, aș putea zice că sunt un angajat model. Daca eu le arăt că se poate lipsi de la muncă, după bunul plac, atunci angajații o vor lua ca pe o invitație. Exemplu meu personal este foarte important si impune atitudinea fața de muncă.

Aș putea să lipsesc bazat pe o decizie de moment? Sigur că da. Am oameni pe care mă bazez să îmi suplinească absența? Am, la modul rezonabil. Ar fi o idee bună să lipsesc bazat pe factorul subiectiv: așa am eu chef? Nu prea, spre chiar deloc. Prima dată când aș face-o probabil că nu se va observa, dar dacă devine un comportament repetitiv, afacerea va avea de suferit. Dacă afacerea are de suferit, atunci tot eu, dar în calitatea mea de antreprenor de aceasta dată, voi avea de suferit.

Revenind la afirmația din titlul articolului, dacă o transformăm în întrebarea: ești antreprenor, îți iei concediu când vrei? Răspunsul este nu, categoric nu îmi iau concediu când vreau. Nu dacă vreau ca firma sau afacerea să meargă bine, pe termen lung. Trebuie să fac o cerere, pe care tot eu o și aprob, este adevărat, dar ținând cont de toate considerentele mai sus expuse. Nu neg că am anumite avantaje, în principal eu fiind primul care îmi programez concediul sau câte o zi liberă, dar, în rest și concediul meu este condiționat de tot felul de factori, la fel ca pentru orice alt angajat.

Mic truc de supraviețuire mentală

De ceva vreme am dobândit obiceiul de a-i considera pe cei pe care nu îi cunosc ca fiind apriori mitocani. Nu am un alt fel mai elegant de a împacheta ideea. Sunt perfect conștient de toată maculatura cu dezvoltarea mentală și curentul cu pozitivismul care vă spune complet altceva, și vă tot îndeamnă la lucruri care pun accent pe a accepta și a fi permisiv, dar asta nu înseamnă că sunt de acord.

Dimpotrivă, dată fiind societatea in care trăim, cred că a fi pozitiv și a tot încerca să le găsești celorlalți scuze pentru comportament este atât pierdere de vreme, cât și consum de neuroni, timpul și energie proprie. În plus, nu are nici o justificare să te tot simți tu vinovat sau să te enervezi pentru comportamentul altuia. Nu este comportamentul tău așa că de ce să te tot gândești ce puteai face diferit pentru ca omul să nu se comporte ca un ghiolban ( aka mitocan) cu tine. Nu are rost să te enervezi când mai toate interacțiunile tale zilnice au o notă puternică de golănie și nesimțire. Nu ești tu vinovat că vânzătoarea de la magazin nu are nici măcar șapte ani de acasă și îți vorbește ca unui hoț prins cu buzunarele pline. Nu ești vinovat nici pentru șoferii nesimțiți. Nu trebuie să înghiți nici colegul de serviciu pentru care grosolănia este spirit fin. Nu trebuie tolerat nici clientul care cred că același spirit fin mitocănesc trebuie neapărat exprimat prin jigniri. Nu l-ai educat tu pe adolescentul care crede că este foarte cool să înjure în romgleză pe autobuz. Nu trebuie să îl accepți pe nici un necunoscut care se comportă în afara normelor generale de bun simț și care nu te respectă la nivel de persoană educată.

Va atrag atenția că din păcate trăim într-o societate românească in care numărul de mitocani ne strivește, analfabetismul funcțional face ravagii și educația este absolut precară, dacă nu inexistentă. Bunul simț lipsește în mare parte, iar dacă cumva există limitele lui au fost redefinite. Rușinea de a te comporta urât este necunoscută, iar mitocănia este considerată virtute. Înainte de a-mă contrazice, faceți o excursie la orice mall și vă veți convinge. Dacă vreți să fiți pozitivi cu astfel de oameni, eu nu vă opresc. Este complet lipsit de sens dar desigur că puteți încerca. Doar că o să vă consumați energia degeaba și nu o să obțineți nici un rezultat. Iar frustrările vor fi ale voastre.

În schimb vă sfătuiesc să apelați la micul meu truc. Considerați că toți cei din jurul vostru, firește cei pe care nu îi cunoașteți, sunt mitocani. Nu vă creați așteptări care nu pot fi îndeplinite. Așteptările exagerate au neplăcuta tendință de a crea frustrări, iar frustrările consumă energie. Sunt conștient că sfatul meu denotă aroganță și superioritate, dar nu de acolo a pornit necesitatea lui. Oricum vorbim de raportarea la niște oameni care sunt mitocani așa superioritatea este un sentiment firesc. Mă consider o persoană normală, cu o educație normală și posesor al unui puternic bun simț, format in cei șapte ani de acasă, care se încadrează și el în limitele normalității. Consider că sunt beneficiar al unui grad de cultură care este de așteptat din partea unui absolvent de facultate, deși fiind inginer de meserie, cultura mea este mai degrabă in domeniul științelor exacte decât în a celor umane. Nu am nici un motiv sa fiu arogant, dar am început sa mimez aroganța pentru protecția mea mentală. Pentru mine neuronii mei sunt foarte de preț. Așa că de ce nu, fie ca toți necunoscuții să fie considerați mitocani până la proba contrarie. Prezumția de nevinovăție nu se aplică pentru ei. Sfatul meu are două avantaje.

Primul este că nu te mai consumi nervos. Da, cel sau cea cu care ai interacționat, indiferent din ce motiv, s-a comportat de-o nesimțire strigătoare la cer. Dar era de așteptat. Nimic nu te mai enervează, nimic nu te mai surprinde. În loc să te consumi tu pentru ei, lasă-i pe ei să se consume nervos pentru tine. Nu te băga în mitocănia lor si ține-te departe și nu copia comportamentul lor. Lasă-i perplecși, ai reacții pe care ei nu le înțeleg. Șoferului care te agresează in trafic spune-i drum bun. Vânzătoare-i care vorbește urât urează-i o zi frumoasă. Curierului spune-i mulțumesc frumos. Sunt genul de gesturi pe care oamenii aceștia nu le înțeleg pentru că ei se așteaptă ca la mitocănie să răspunzi cu mitocănie sau cu enervare. Dar cum tu nici nu te așteptai la altceva de la persoana respectivă, ai libertatea de a răspunde cum dorești. Important este să nu te mai enervezi și să nu te mai frustrezi tu din cauza lor. Amintește-ți că nu ești responsabil pentru comportamentul lor.

Al doilea avantaj este ca vei fi plăcut surprins să constați că mai sunt și alte persoane educate și cu bun simț. Nu multe, fapt regretabil, nu majoritare în orice caz, dar mai sunt, nu ești tu singurul. Și aici se vede de fapt falsitatea arogantei mele. Eu știu de fapt că aceste persoane există, dar vreau să fiu surprins când le întâlnesc pe acestea. Ziua mea, in loc să fie plină de surprize neplăcute care să mă încarce cu energie negativă, va conține mai puține surprize, dar plăcute și pline de energie pozitivă. Micile momente în care constat că mai pot avea interacțiuni civilizate, indiferent de sexul, culoarea, educația sau poziția socială a celui cu care interacționez, îmi dau speranța că se poate avea totuși o viața civilizată.

Micul meu truc nu schimbă în esență nimic din societatea în care trăim. Schimbă doar modul in care o percepem. De când îl aplic, eu unul mă simt mai puțin frustrat. Chiar am puterea mentală de a face un top al mitocanilor pe ziua respectivă. Este un exercițiu distractiv mai ales când stai în trafic. Dacă pozitiviștii și apostolii integrării vor să încerce fraternizarea cu mitocanii, sunt invitații mei. Nici nu mă gândesc să îi împiedic. Eu unul pot să găsesc și alte metode de a-mi consuma energia mentală.

Lupta pierdută cu mitocanii

Un fapt banal, cotidian, la care altfel nu i-aș fi dat atenție. Plătesc parcarea și merg să ies cu mașina pe la bariera dotată cu cameră video. Doar că aceasta nu îmi citește numărul, așa că fac câteva manevre față – spate pentru a repoziționa mașina, în încercarea de a rezolva problema. Banalitatea se oprește însă aici. Mașina din spate începe să mă claxoneze frenetic. Înaintează, astfel încât nu mai pot face manevre de repoziționare. Șoferul se dă jos și vine furtunos în drept cu geamul meu. Deschid geamul să văd ce vrea. Începe prin a zice „Ce faci băi?”. Îl scutesc de a mai vorbi și îl întreb direct „Zi drept că voiai să mă faci prost!”. Omul surprins zice un firav „Păi da.” Îi răspund pe înțelesul lui: „Așa sunt eu, mai prost, îmi place să mă dau cu mașina prin fața barierei…” Vă scutesc de restul dialogului, ireal oricum , pentru că nu este important. Relevant este că omul nu m-a întrebat, în primul rând, dacă am o problemă și dacă mă poate ajuta. Instinctul lui, de mitocan, l-a determinat, în primul și primul rând, să vină să mă facă prost, fără să mă cunoască și fără să știe ce se întâmpla.

Este doar una din interacțiunile zilnice pe care le am cu armata tot mai mare a mitocanilor. Pentru scopul articolului, am tot căutat un sinonim potrivit care să descrie o persoană lipsită de bun simț, needucată, cu comportări grosolane, de o inteligență discutabilă și nu am găsit un cuvânt potrivit care să însumeze aceste atribute. Am găsit mitocan, cu referite la comportamentul deranjant, am găsit dobitoc, cu referire la inteligența, dar ar mai fi și alte atribute ale acestor oameni: needucați, aroganți în prostia lor, vocali, deși nu au nimic de spus, mincinoși și veșnic în căutarea unui chilipir. Totuși, deoarece comportamentul lor mă deranjează cel mai mult, am rămas la mitocani. Unii mai folosesc și termenul de ghiolbani, îl accept și pe acela.

Vorbesc de acei oameni care intră în procentul mare de analfabeți funcționali, pe care îl avem pe plan național. Sunt aceia care au stat la cozile imense de la benzină numai ca să cumpere mai scump decât a fost a doua zi, informați fiind de vreo postare fără fundament de pe social media. Oameni care nu sunt în stare să judece cu proprii neuroni, astfel că se lasă atrași în variate și infinite teorii ale conspirației, pentru ca mai apoi să le apere cu o fervoare aproape religioasă. Sunt indivizii care te împing și te calcă în picioare pentru un minor beneficiu, oricare ar fi el. Te calcă în picioare oricum, în orice ocazie, pentru ei este un gest social acceptat. Sunt indivizii care nu au mai deschis o carte de când au terminat școala. Sunt cei care nu au mai citit un ziar serios de mulți ani, asta dacă l-au citit vreodată, dar se informează din surse dubioase de pe internet. Sunt cei care se comportă după modelul dobitoacelor, cele cu patru picioare, în multe împrejurări când s-ar cere o urmă de bun simț. Sunt cei pentru care nici nu mai există instrucțiuni cu text, ci cu poze parcă desenate pentru un copil de cinci ani. Sunt cei care confundă termenul de all-inclusive de prin Bulgaria cu mănânci cât poți și te comporți ca un porc. Sunt cei care nu mai gândesc, doar acționează urmând-și instinctele primare: foame, sete, sex. Aș putea continua la nesfârșit cu caracterizarea lor, dar nu acesta este scopul meu astăzi. Ce mă preocupă pe mine este lupta zilnică pe care o ducem cu ei și faptul că nu se întrezărește o victorie a oamenilor cu bun simț.

Mitocanii, sau ghiolbanii, sunt tot mai mulți și tot mai vocali. Cuceresc zi de zi tot mai mult teritoriu social și aduc cu ei lumea lor măruntă și modul lor nerușinat de comportament. Pe măsură ce sunt tot mai mulți, sistemul social în care trăim se modifică și se adaptează pentru a găzdui si produce tot mai mulți indivizi de acest gen. Paradigma se schimbă permanent în sens negativ. Norma devine lipsa bunului simț, incultura și inteligența sub mediocră. Sunt o specia invazivă care se adaptează prin distrugerea ecosistemului, oriunde ajung. Obraznici și impertinenți, trag totul in jos în mocirla lor comportamentală în care a țipa cel mai tare echivalează cu a avea dreptate, iar grosolănia este ridicată la rang de spirit fin.

In practică, această luptă face sa fie tot mai greu de ieșit din bula noastră confortabilă. Eu nici nu mai îmi pun problema că pot evita interacțiunile cu ei. A accesa orice serviciu, de la o livrare prin curier, la cumpărături la magazin, devine o corvoadă neplăcută. Devine deja o excepție să constați că poți avea o interacțiune în limitele normalului cu cineva necunoscut. Dacă mă duc la supermarketul de lângă casă, am un puternic sentiment că devin un animal. Lumea te înghesuie, te împinge, limbajul pe care îl auzi te blochează pur si simplu, iar calitatea angajaților scade constant și sigur. O plimbare prin oraș sau o vizită la un mall nu este cu nimic mai plăcută. Magazinele ieftine de bricolaj sunt paradisul lor absolut. Condusul este o corvoadă atât de mare încât mă gândesc serios să merg cu autobuzul la muncă. Îmi este groază să merg undeva prin țară, la o pensiune. Nu știi niciodată ce surprize ai, singura certitudine este că vor fi surprize neplăcute. Nu am mari așteptări de la un dialog, în orice circumstanțe, cu persoane pe care nu le-am cunoscut anterior. Poate că sună exagerat, dar mitocănia este permanentă în jurul nostru.

Nu neg că există încă un procent mai mic sau mai mare de oameni cu bun simț. Bunul-simț se formează acasă și nu are legătură cu statusul școlar, cu originea socială sau cu averea adunată. Bunul simț are legătură cu ce înveți acasă. Cred ca mitocănia are legătură cu aspirațiile și valorile noastre ca națiune, valori care sunt în acest moment greu puse la încercare. Începând de la conducătorii noștri, cu diplome de tot felul trase la xerox, trecând prin parlament, care reprezintă oglinda nației și mergând in jos către omul de rând, mitocănia se instalează temeinic și plenar. Rar mai vezi un exemplu public pozitiv care să aibă legătura cu noțiunea de educație. Educația este un cuvânt care dispare încet, dar sigur, din DEX. Credeți că doamna cu siluetă și comportament porcin, care urla prin parlament, face spume la gură si debitează numai inepții ridicate la rangul de filozofie, are atâta succes pentru că suntem o națiune de oameni educați și de bun simț? Are succes pentru că sunt mulți exact ca și ea, mitocani. Reprezintă perfect o bună parte din națiunea noastră și din păcate procentul lor este în creștere.

Până cu ceva vreme în urmă acest gen de oameni mă enervau, până am înțeles că, de fapt, lor nu le pasă. Am mai înțeles și că nu am cum să îi evit permanent, așa că îi ignor, pur si simplu. Atunci când nu pot să îi ignor, din diverse motive, folosesc ca armă de apărare ironia și persiflarea. Nu știu cum procedați voi, dar aceasta este soluția găsită de mine. Așa că, revenind la pățania descrisă la început, mitocanul a trebuit să dea mașina înapoi pentru a mă lăsa pe mine să dau înapoi, să parchez din nou și să sun la cei cu parcarea. A plecat nervos cu mașina, făcând semne prin geam. Nu înțeleg de ce, că doar i-am urat drum bun!

În plimbare de unul singur la Scarița-Belioara

Uneori îmi place să ies în natură de unul singur, fie că se întâmplă să o fac mergând pe jos sau pedalând pe bicicletă. Nu socotesc aici turele de alergare pentru că de obicei alerg de unul singur și aceste ieșiri țin de antrenamentul regulat pe care îl fac. Nu consider că sunt egoist sau că comit o aroganță prin aceste ieșiri singuratice. De regulă le fac atunci când nu am program cu familia, cu prietenii, antrenament de alergat, și simt că am acumulat multă energie negativă. Plimbările în natura sunt, cel puțin pentru mine, cel mai bun remediu pentru oboseala mentală care se acumulează în timp.

Pentru tura pe care vreau să v-o prezint am ales Scărița-Belioara. Este relativ aproape de Cluj, 80 de kilometri, și m-am gândit că, in ciuda faptului că este încă iarnă, fiind mijloc de februarie, vor mai fi și alți turiști. Drumul până acolo este bun până după Turda , dar după ce se intră pe valea Arieșului devine destul de rău o perioadă. Apoi asfaltul devine din nou de calitate până o iei la dreapta către Poșaga. De aici încolo trebuie mers cu multă grijă pentru că drumul este foarte îngust iar locuitorii de la munte au bunul obicei de a petrece înainte de a conduce mașina, mai ales după-masa, la sfârșit de săptămână.

Am lăsat mașina în parcarea situata la 400 de metri de Scărița. Se poate merge și mai sus cu mașina, dar nu merită pentru că drumul este foarte denivelat, pietros și spălat de ape. Practic sunt mai puțin de 10 minute până unde se închide cercul făcut de traseul turistic și acolo este momentul in care trebuie să te decizi dacă îl faci prin dreapta sau prin stânga. Eu l-am făcut prin stânga pentru că urcarea îmi pare mai accentuată și sunt de părere că este mai ușor să urci abrupt și să cobori mai domol. L-am făcut in ambele sensuri și pot să zic ca prefer prin stânga, dar este opțiunea mea personală.

Presupunerea inițială că va mai fi lumea a fost aproape corectă, pentru că în total am întâlnit șase persoane. In sezonul de vară traseul este mai animat, dar acum a fost suficient de pustiu pentru starea mea de spirit. Cu o altă ocazie, tot iarna, am văzut urme de urs pe drumul care duce de la Șesul Craiului ( partea de sus a masivului) la Băișoara. Traseul Scăriței nu este foarte lung, are aproape 11 km pornind din parcare. Eu am avut nevoie de ceva mai puțin de patru ore pentru a-l parcurge în condițiile în care am mers destul de repede la urcare. Trebuie însă să fiți foarte atenți pentru că diferența de nivel este mare, de 800 de metri. Aceasta înseamnă și că este de urcat, parte a traseului pe care o puteți face mai încet, dar și că diferența de condiții meteorologice poate fi brutală. Dacă în sezonul de vară nu reprezintă o problemă, in cel de iarnă devine foarte rapid una insurmontabilă fără echipament adecvat. Jos au fost 7-8 grade peste zero și nici un pic de zăpadă, dar sus bătea un vânt înghețat, iar pe unele porțiuni zăpada îmi trecea peste bocanci.

Momentele în care m-am simțit foarte singur au fost la urcare, până am ajuns la drumul care duce către Băișoara, cel pe care am văzut și urmele de urs, în principal pentru că nu am întâlnit pe nimeni. Atenție ca există un singur izvor pe tot traseul, sau cel puțin așa stiu eu. Nu este foarte clar marcat, dar îl puteți găsi atunci când se iese din pădure, in jumătatea de sus a urcării, pe culmea abruptă și înierbată în vârful căreia marcajul face dreapta la 90 de grade. Izvorul este ușor stânga față de cărare, la limita pădurii, înainte de porțiunea cu iarbă. Traseul turistic este foarte bine marcat, nu există nici o problemă de orientare. Chifla și iaurtul aduse cu mine le-am mâncat in locul meu preferat. Nu știu cum se numește, dacă se numește cumva, dar este un pinten îngust care oferă o priveliște spectaculoasă către Trascău, valea Poșegii și alte forme de relief, depinde și de vizibilitate. Dacă urcați prin stânga, așa cum am făcut eu, găsiți acest loc foarte ușor. Cum ajungeți sus la Scărița și începeți să dați de abrupturi, cărarea va face o curba largă la stânga și o să începeți să dați de panouri informative. După ce o luați la stânga , dacă priviți către margine și spre satul Poșaga, o să vedeți pintenul respectiv la mai puțin de 200 metri în fața voastră și ceva mai jos. Vă recomand să mergeți până acolo, pentru că merită, dar să fiți atenți că este periculos. Locul este îngust și nu există balustradă așa că poate că este mai bine de evitat dacă sunteți cu copii mici. La coborâre puteți vizita și Coșul Boului, dacă mai aveți energie și curaj pentru că este o urcare scurtă și abruptă. Iarna nu este oricum recomandat și in general nu este o pierdere foarte mare dacă nu mergeți, pentru că peisajul deja l-ați admirat de sus.

Pozele exprimă vizual mult mai bine experiența trăită. Nu a fost o zi cu soare, din păcate, dar în rest nu mă pot plânge de vreme și peisaj. Eu vă recomand să mergeți și cu familia pentru că traseul are toate atributele unei ieșiri la munte de o zi reușite. Necesită un oarecare efort, dar se poate aborda încet, și vă trebuie un echipament minim, în funcție de sezon. Este recomandat să aveți apă și mâncare la voi. Apă, pentru că așa cum am zis, există un singur izvor, iar mâncare, pentru că sus este păcat să nu faci popas și să admiri priveliștea.

Sunt anumite reguli de care țin cont când mă duc de unul singur și vă recomand să faceți la fel. Nu mă duc în zone foarte izolate sau periculoase ca și descriere fizică. Cum mai nou este plin de urși peste tot, de regulă mă duc pe trasee turistice, unde mai sunt și alți oameni, sau pe drumuri forestiere care unesc sate și cătune. Prin Apuseni, care sunt totuși munți populați, există multe zone suficient de pustii pentru o drumeție solitară, dar în același timp suficient de locuite, astfel încât să nu te simți foarte expus. Astfel că, dacă nu ești foarte fricos, ai un relativ sentiment de siguranța. Nu sunt sinucigaș și nici nu mă simt suficient de curajos încât să doresc să văd dacă sunt mai puternic decât ursul. Nu mă expun la riscuri inutile căutând adrenalina, mai ales dacă sunt cu bicicleta. Anunț familia unde merg și când ar trebui să mă întorc, pentru cazul nefericit în care aș putea să pățesc ceva. Sigur, întotdeauna se poate întâmpla ceva neprevăzut, dar este bine să îți iei unele măsuri de siguranță și să speri că familia te vrea înapoi.

Categorii de șoferi pe care îi evit în trafic

Pentru că Clujul a devenit o imensă parcare și am mult timp la dispoziție în timp ce stau blocat în trafic am încercat să sistematizez categoriile de șoferi de care mă feresc.

1) Categoria vedetă pe Instagram sau pipițele care conduc încet cu țigara în gură. Ele par să fie o specie care confundă traficul clujean cu Instagramul. Dacă pe Insta atitudinea de pisi botoxată, tencuită, cu cioc de rață și decolteu generos aduce multe inimioare, în trafic mersul încet și afișarea respectivelor calități aduce cel mult trimiteri la origini pe linie de mamă. Pot exista și variații în sensul în care țigara poate fi completată sau înlocuită cu un pahar de cafea, neapărat de firmă, ținut la vedere. Circulă singură în mașină, în cazul cel mai fericit. Dacă este în pereche, conduce și mai încet și va încerca expunerea atributelor mai sus menționate cu și mai mare râvnă, stimulate fiind de concurența reciprocă. Absurdul este când vezi un bărbat făcând asta, pentru ca eu am văzut, doar că el nefiind pisi, ținea una în brațe. Bine, nu era chiar o pisi, era un cățel de dimensiuni apropiate dar oricum mai hipster de atâta nu se poate decât dacă făcea toate astea pe trotinetă îmbrăcat in blugi care se termina deasupra gleznelor.

2) Categoria Doamne Ajută sau mașinile sfințite. Nu am o problemă cu religia și fiecare este liber să o practice cum vrea. Doar că sfințitul mașinii parcă este de prost gust, dar poate fi și de mai prost gust dacă mai atârni și iconițe de oglindă. Oamenii protejați astfel par să creadă că deprind puteri magice care nu includ și cunoașterea legii rutiere și asta îi face periculoși. Nu, nu există puteri magice și în loc de crucile alea de pe mașină ar fi mai folositoare lecturarea codului rutier. Este bine sa te bazezi pe D-zeu dar uneori este mai bine să te ajuți singur, conducând prudent.

3) Sunt taximetrist și nu mă tratez. Vorbim aici de cei de modă veche, cu semnul de taxi inscripționat pe mașină. Cu rare excepții, sunt indivizi care altfel nu ar găsi un loc de muncă regulat nici dacă ar vrea. Cei de pe aplicații erau mai civilizați, din cauza sistemului de rating, până când au fost invadați de taximetriștii adevărați. Pentru mine sunt toți niște mârlani nesimțiți și needucați. Nu au habar de etica muncii regulate. Nu știu ce înseamnă responsabilitatea muncii. Mulți consideră taximetria doar o metodă de a scoate bani repede așa că se vor comporta în consecință, adică foarte prost în relația cu clientul. Multe mașini sunt vechi, obosite și miros insuportabil a mizerie și fum de țigară, dar pentru ei este doar un miros familiar. Nu cunosc legea rutieră foarte bine și nici nu cred necesar să o respecte. Se plâng veșnic de cât de scumpă este viața și de concurența neloială făcută de firmele de car-sharing. Nu le trece prin cap că poate din aceasta cauză folosește lumea Bolt, pentru că este mai civilizat. Încă sunt solidari cu dictonul anilor 90: clientul nostru, sclavul nostru. Protestează ori de câte ori primăria le impune norme de bun simț.

4) Pe aici nu se trece. Sunt cei care nu te lasă să treci indiferent de situație. Vrei să schimbi banda? El accelerează. Vrei să ieși de pe o stradă laterală? Nici o șansă. Ai auzit de conceptul de fermoar când apare un obstacol pe drum? El în mod sigur nu. Practic va face orice numai să nu aibă cea mai mică suspiciune că te-ai băgat în fața lui. Din ceva motiv consideră că cei câțiva metri pe care îi ai avans în trafic vor determina moartea familiei lui, a câinelui, a vecinilor și a tuturor neamurilor. În consecința va duce o luptă pe viață și pe moarte pentru orice metru ipotetic câștigat.

5) Merg încet că poate vine roșu. Serios, după verde vine roșu, cu niște galben tranzitoriu, știm și noi. Doar că de aceea este verde ca tu să treci de semafor. Așa scrie și in codul rutier, în nici un caz nu scrie așteaptă când vezi culoare verde să vină culoarea roșie. Sunt foarte periculoși pentru că pot frână prin surprindere, în orice moment.

6) Invadatorii din spațiu. Știu că poate părea discriminatoriu dar nu este iar spațiu se refera la nordul și estul României. În drumurile mele zilnice dau de foarte mulți șoferi care par să considere că, dacă nu sunt de pe aici, nu trebuie să respecte codul rutier. Din câte știu codul rutier este același în toate județele așa că doar pot să presupun că indivizii nu îl cunosc ceea ce ne duce automat la întrebarea: oare au luat permisul în faimosul oraș Suceava? Nu, faptul ca ai venit în Cluj din altă zonă nu îți dă dreptul să te comporți ca un barbar, avem și noi barbarii noștri cu numere de Cj, nu era nevoie să mai vii și tu, dar îți mulțumim pentru intenție.

7) Șoferii de dubă de orice fel. Dacă este de construcții este și mai agravant pentru că aceia par să fie și mai nesimțiți. Cum mă duc la serviciu la șapte dimineața dispun de o bogată colecție de dube in trafic: curieri care încep lucrul, dube de distribuție, de construcții, camioane, etc. Cândva meseria de șofer era o profesie nobilă dar acum pare una pe care o faci dacă chiar nu găsești altceva și este doar cu o treaptă mai sus decât taximetria. Comportamentul lor in trafic este barbar așa ca mai bine îi eviți tu, pe ei nu îi interesează pentru că oricum nu este mașina lor . Cel mai mult îi iubesc pe cei care merg încet pe mijlocul drumului, în paralel cu autobuzul, la șapte dimineața când cele două benzi sunt libere. O adevărată mostră de nesimțire și respect pentru ceilalți participanți la trafic.

8) Am ceva de demonstrat, dar nu știu ce. Dacă tu nu știi ce anume vrei să demonstrezi atunci eu de unde să știu? Nu mă interesează nici ce mașină ai, nici cât de pilot ești, nici ce lucrezi, nici cât de mârlan/pipiță ești, nici cât de frumos/frumoasă ești, și asta pentru că suntem in trafic și nu la starea civilă. Dacă tu nu ai răspuns la aceasta întrebare caută un doctor care să aibă răspuns, dar nu ne chinui pe noi în trafic. Eu nu sunt interesat ce vrei tu să demonstrezi mergând lipit de bara mea din spate sau tăindu-mi calea agresiv și nici nu am să te întreb, mai ales dacă vorbim de șapte dimineața. La ora aceea mă interesează să ajung să îmi beau cafeaua, iar în general mă interesează să ajung dintr-un loc în altul întreg, asta e menirea condusului prin oraș pentru mine. Oricum, să faci demonstrații când traficul este blocat și Clujul arată din ce în ce mai mult ca o parcare imensă nu este semn de inteligentă practică. Degeaba îmi faci cu flash-ul când este coadă la semafor, nu am unde mă duce. Iar în cazul destul de probabil că îmi faci semne, claxonezi si deschizi geamul să îmi predai lecții de condus, îți spun de pe acuma mulțumesc, dar nu mă interesează. Prefer să nu socializez în trafic.

9) Am telefon, vorbesc la el. Se spune că Napoleon putea face mai multe lucruri în același timp. Este destul de evident că Napoleon nici nu a condus o mașină și nici nu a vorbit la un telefon, ambele nefiind încă inventate, așa că nu vom știi niciodată dacă ar fi putut să le facă pe ambele în același timp. Oricum tu nu ești Napoleon așa că mai bine te rezumi la un singur lucru odată. Vorbitul la telefon în timpul condusului, fără sistem hands-free, este extrem de periculos pentru toată lumea. Trimisul de mesaje este chiar mai periculos și ar trebui să fie pedepsit direct cu suspendarea permisului pentru minimum un an.

Poate că mai sunt și alte categorii dar nu le-am sesizat eu. Asta nu înseamnă că nu sunt și oameni civilizati în trafic. Ei există și sunt încă majoritari, altfel traficul ar fi o corvoadă zilnica mult prea mare.

O zi la schi pe pârtia veche de la Băișoara

Băișoara este stațiunea de schi care îmi trezește cele mai multe nostalgii poate și pentru că acolo am învățat să schiez și a reprezentat, la vremea respectivă, primul meu contact cu muntele.

Înainte de 89 a fost, in practică, singura stațiune de schi accesibilă clujenilor. Sigur că mai erau și alte stațiuni încă de pe atunci dar distanțele erau mult mai greu de parcurs. O distanță mai mare de 100 de kilometri le făcea inaccesibile pentru excursii de o zi. Cei 60 de kilometri până la Băișoara constituiau pe vremuri o adevărata aventură in care mergeam cu părinții sau cu cei de la Palatul Copiilor ( nu îmi amintesc denumirea veche). Era un adevărat eveniment daca drumul era parcurs fără incidente și dacă era curățat cum trebuie. Pe atunci nimeni nu auzise de cauciucuri de iarnă iar mașinile erau mult mai rudimentare și mai lente. Dacă nu se strica pe drum, nu trebuia împinsă la deal pe drumul plin de zăpadă și nu trebuia stat pe capotă ca să aibă aderență însemna că ai pierdut mare parte din distracție.

Ceva mai lungă de un kilometru și dotată cu teleschi, pârtia nu era pregătită mecanizat deși se preocupau să îi formeze o bază de zăpadă înghețată astfel că rezista până târziu în primăvară. Regula era că nu pornește telescaunul până nu era bătută pârtia cu schiul și de obicei o făceam noi, cei veniți în tabără. Nimeni nu iubea urcatul pantei pășind cu schiurile pentru a tasa zăpada depusă peste noapte, dar era necesar. Cum nu exista nici un echipament care să niveleze grămezile de zăpadă formate în timpul zilei, până în primăvară pârtia devenea un câmp cu obstacole brăzdat de potecile trasate de schiori printre respectivele berme.

În prezent lucrurile sunt complet diferite. Cei 60 de kilometri nu mai reprezintă un impediment și se parcurg într-o oră. Stațiunea a trecut în anii 90 printr-o perioada de dezvoltare efervescenta in timpul căreia au fost construite cabane fără nici un plan urbanistic, cu rezultate mai mult decât evidente pentru că este greu de trecut peste urâțenia lor. Pârtia a fost neîngrijită și exploatată numai pentru profit pe termen scurt de către diverși indivizi, dar nimeni nu a investit în ea la modul serios, nici chiar primăria care o deține de ceva vreme. Nu a existat un plan sau intenție de dezvoltare a ei în trecut, sper însă să schimbe lucrurile în viitor pentru că este una dintre cele mai bune pârtii din zonă. Teleschiul este în mare parte cel original. Cabana mare ( hotelul Alpin), locul multor chefuri, a decăzut până la punctul la care este închisă și de vânzare.

Între timp a mai apărut domeniul de la Buscat, la trei kilometri de Băișoara, care are avantajul telescaunului și a tunurilor cu zăpadă artificială dar are dezavantajul unei pârtii trasate in glumă si a expunerii sudice. Totuși lumea pare să îl prefere din comoditatea de a sta pe telescaun și fără îndoială din dorința de a sta la coadă. Altfel nu îmi explic de ce in condiții de zăpadă abundentă nouă din zece mașini de pe drum merg acolo. Chiar dacă este funcțional o perioadă mai lungă decât pârtia veche ca și calitate a schiului nu este comparabil. În general lumea pare să fi uitat că mai există și pârtia veche și asta mă aduce la subiectul articolului.

Inițial am plănuit cu tatăl unei colege de-a fetei să mergem vineri după scoală să schiem vreo două ore împreună cu copii. Am pornit după ora unu cu două mașini, așa s-a nimerit, și am ajuns pe la două și jumătate în plină ninsoare abundentă. Începând de la intrarea in Băișoara sat vremea s-a schimbat radical. Ningea cu fulgi mari și denși și zăpada se depusese din belșug deja, cam 25 de centimetri, și încă mai continua să ningă. Eu fiind primul, am nimerit pe drum înainte de utilajul de deszăpezire astfel că a fost dificil de urcat și am reușit numai datorită faptului că mașina este cu tracțiune integrală. Pe drum erau deja oprite mașini care nu puteau urca, iar multe se întorceau. La un moment dat am fost depășit de utilajul de deszăpezit dar acesta numai cât dădea zăpada la o parte, nu și arunca nisip sau sare pe jos. Combinația dintre lama echipamentului, zăpada pufoasă si temperatura aproape de zero transformau carosabilul într-o oglindă. Am ajuns la intersecția cu Buscat și m-am întâlnit cu alte mașini care coborau iar cineva mi-a spus că de fapt nu se poate schia la modul rezonabil din cauza ninsorii abundente. În intersecție ne-am și regrupat și am decis să mergem la pârtia veche pentru a evita ultima urcare. Cum și cealaltă mașină era cu tracțiune integrală am reușit să parcurgem ultimul kilometru prin zăpada mare și necurățată de pe drum. De schiat nu am schiat, odată că ar fi fost foarte dificil din cauza zăpezii mari si apoi cum eram numai vreo opt persoane acolo în total au decis să oprească telescaunul. Fetele s-au jucat prin zăpadă, noi am băut un ceai și apoi am făcut o plimbare până pe pârtia pustie. Important este că am prins gust dacă tot aveam echipamentul în mașină iar grație pozelor trimise am convins mai mulți prieteni să revenim sâmbăta dimineața.

Inițial am fost reticent să revin sâmbăta pentru că m-am gândit că va fi înghesuială dar s-a dovedit că nu este așa. Cel puțin până la ora 13 când am plecat înapoi la Cluj încă nu se adunase multă lume jos la coadă la teleschi. Pârtia a fost relativ bună, bătută cu un echipament adecvat, drumul curățat, vremea frumoasă, tot ce îți poți dori de la o jumătate de zi petrecută la schi. Așa cum am mai zis lumea preferă să se îngrămădească la Buscat. Motiv de amuzament pentru noi care urmăream pe camere cum se mărește coada acolo. Nu pot să zic că regret sau că îi compătimesc pentru că a fost foarte liber pe pârtia veche. Înțeleg ca este mai comod pe telescaun dar dacă am de ales între a aștepta zeci de minute la coadă și a merge cu teleschiul, aleg teleschiul de fiecare dată. Cred că am așteptat maxim șapte minute la coadă la teleschi. În rest am să las pozele să vorbească despre ziua de sâmbătă.

Dacă doriți să petreceți o zi, sau jumătate de zi, la schi eu vă recomand pârtia veche de la Băișoara. Asta în cazul în care are suficientă zăpadă, altfel din păcate ei nu dispun de tunuri de zăpadă. Este recomandat să mergeți fie în timpul săptămânii, fie sâmbătă dimineața de la nouă, când deschide. În timpul săptămânii nu se pune problema de coadă iar dacă mergeți sâmbătă de dimineață sunt mari șanse să prindeți măcar două ore fără aglomerație.