Ești patron, îți iei concediu când vrei ?

Am tot auzit repetată  această afirmație: ești patron, îți iei concediu când vrei, de obicei cu o doză de invidie, așa că aș dori să  vă lămuresc de ce este un mit și cât neadevăr conține.

De regulă, această frază îmi este adresată  de persoane angajate, dar mai niciodată de alți patroni. Pentru mine, termenul acesta de patron are o conotație  negativă,  legată de anii 90, de fraude fiscale și de ghiolbani cu mașini scumpe, așa că prefer să folosesc termenul de proprietar al firme, sau, mai bine, de antreprenor. Când zici antreprenor te gândești la un proprietar de firmă, cu spirit de inițiativă, așa că probabil este cel mai potrivit termen.

 Ipostaza  de proprietar al firmei nu trebuie confundată cu cea de angajat al firmei. Este o lungă discuție pe care o voi atinge doar tangențial, dar multă lume confundă a fi proprietar cu a face ce vrei. În realitate nu este așa, nu dacă îți dorești ca firma să meargă bine. Dacă ar fi să ignor faptul că dețin o parte din firmă, atunci, în ipostaza de angajat, eu mă văd ca un director de firmă a cărui principală sarcina este de a organiza și crește afacerea în mod profitabil, în beneficiul proprietarilor. Ca și angajat, am anumite responsabilități și sarcini de serviciu, la fel ca oricine altcineva. Elementul de implicare personală care derivă din calitatea de proprietar, îl las departe pentru că mă poate împiedica să văd situația în mod obiectiv. Eu niciodată nu consider firma ca fiind moșia mea personală, iar finanțele firmei sunt, așa cum le zice și denumirea,  ale firmei. Din experiență, pot să spun că cei mai mulți antreprenori așa procedează, trag o linie clară de separație între cele două calități. În consecință, voi lăsa deoparte elementul personal din aceasta discuție și faptul că modul în care merge firma mă afectează mai mult decât pe un angajat, indiferent de funcția lui, care nu este și proprietar al ei.

 De ce am făcut această digresiune? Pentru a va face să înțelegeți că atunci când vorbim de concediu, mă adresez calității mele de angajat al respectivei firme și, în consecința, și concediu meu trebuie programat în funcție de concediile colegilor, de volumul de lucru și de cum pot să îmi deleg responsabilitățile. Poate că sunt unele firme mari , unde proprietarul, în calitatea lui de angajat, nu mai ia decizii zilnice, iar  lanțul de comandă poate suplini absența neașteptată a lui. Acolo sintagma din titlu poate că funcționează.  În cazul unei firme mici, cu puțini angajați, așa cum este a mea, absența se va observa imediat, mai ales că eu iau decizii legate de activitatea zilnică și contribui fizic la aceasta activitate.  Acest termen „contribui  fizic” înseamnă, în cazul meu,  de cele mai multe ori, că ajut bucătarii, dar, uneori mai suplinesc și alte persoane care lipsesc sau preiau anumite sarcini care trebuie făcute. Ca un adevărat antreprenor ce sunt,  proprietar al unei firme cu puțin personal, am și calitatea mai puțin glorioasă de om bun la toate. Ce vreau să zic este că am o activitate de rutină zilnică și care nu poate fi alterată pentru că așa doresc eu în ziua respectivă.  Mai mult, aria mea de responsabilitate este foarte diversă si complexă. Dacă doresc să lipsesc, atunci trebuie să programez anumite lucruri, să deleg responsabilități, să desemnez persoane care îmi preiau atribuțiile. Practic, la fel ca oricine altcineva, și eu trebuie să fac o cerere de concediu care trebuie aprobată. Fiind o firmă mică, nu există un lanț de comandă  și   personal de execuție care să suplinească absența mea aleatorie și neașteptată. Firma se bazează pe deciziile zilnice pe care le iau in calitatea mea de coordonator și pe munca fizică pe care o fac. Nu este  deloc în interesul firmei pe care o dezvolt să lipsesc neașteptat.  Nu pot pur și simplu să plec și să îl las pe șeful meu să se descurce, pentru că nu mai am un șef la care să îi pasez responsabilitatea.

Un alt aspect este dat de puterea exemplului pe care îl ofer. Într-o firma mică, cu puțini oameni, atitudinea față de muncă  a șefului ( cel mai probabil și antreprenor) se va transmite și celorlalți angajați. Dacă eu arăt că nu îmi pasă de firmă, atunci nu pot avea pretenția nici de la angajați să le pese. Dacă eu lipsesc pe bază de „ așa am chef”, atunci și ei vor face la fel. Dacă mie îmi pasă, nu este o garanție că și lor le va pasă, dar cel puțin dau un exemplu pozitiv. Eu lipsesc foarte rar de la muncă. Făcând abstracție de calitatea de proprietar, aș putea zice că sunt un angajat model.  Daca eu le arăt că se poate lipsi de la muncă, după bunul plac, atunci angajații o vor lua ca pe o invitație. Exemplu meu personal este foarte important si impune atitudinea fața de muncă.

Aș putea să lipsesc bazat pe o decizie de moment? Sigur că da. Am oameni pe care mă bazez să îmi suplinească absența? Am, la modul  rezonabil. Ar fi o idee bună să lipsesc bazat pe factorul subiectiv: așa am eu chef? Nu prea, spre chiar deloc. Prima dată când aș face-o probabil că nu se va observa, dar dacă devine un comportament repetitiv, afacerea va avea de suferit. Dacă afacerea are de suferit, atunci tot eu, dar în calitatea mea de antreprenor de aceasta dată, voi avea de suferit.

Revenind la afirmația din titlul articolului, dacă o transformăm în întrebarea: ești antreprenor, îți iei concediu când vrei? Răspunsul este nu, categoric  nu îmi iau concediu când vreau. Nu dacă vreau ca firma sau afacerea să meargă bine, pe termen lung. Trebuie să fac o cerere, pe care tot eu o și aprob, este adevărat, dar ținând cont de toate considerentele  mai sus expuse. Nu neg că am anumite avantaje, în  principal  eu fiind primul care îmi programez concediul sau câte o zi liberă, dar, în rest și concediul meu este condiționat de tot felul de factori, la fel ca pentru orice alt angajat.