Zeul grașilor în templul său

Zeul grașilor se relaxa în templul său. Templul său putea avea multe forme, dar în respectivul moment era sub înfățișarea unuia din locurile lui preferate, food-court-ul de la  mall. Nu că ar conta prea tare care mall si care food-court, erau toate  la fel. Imensele săli de mese destinate consumului industrial de mâncare. Darul ubicuității îi permitea să fie în toate în același timp, dar zeul prefera să le ia pe rând. Asta îl făcea să simtă mai bine zelul adulatorilor săi și să îi mai alunge plictiseala zilnică.

Zeul era ușor neliniștit dar și mulțumit, ambele sentimente încercându-l în același timp. Urmărise cu ceva vreme în urmă un concurs de biciclete desfășurat pe șosea, redat pe unul din canalele care se termină în sport. Zeul nu avea cu adevărat nevoie de un aparat fizic pentru a face asta, dar îi plăcea să copieze obiceiurile supușilor săi.  În consecință trândăvea la televizor o mare parte din zi. Curiozitatea îl făcuse să privească acel canal care dădea sport. Cuvântul sport era interzis de dogmă și tocmai de aceea privitul activității interzise era mai voluptoasă. Zeul savura  senzația de neliniște dată. Vederea a atâtor oameni slabi adunați la un loc, care făceau efort fizic, era împotriva a tot ce iubea el. Dar zeului îi plăcea, in secret, să se neliniștească pentru ca apoi să se consoleze privindu-și supușii cum îl adulează. Era una din micile bucurii pe care le avea. Să fii atotștiutor era foarte dificil, căci atunci când știi totul, prezentul este lipsit de farmec. Zeul se amuza și el cum putea. Sigur, a pretinde că faci sport era acceptat de dogmă, dar din rațiuni estetice zeul evita să-și privească supușii chinuindu-se, roșii la față și transpirați. Pur și simplu îi crea repulsie, căci nu erau nici plăcut de privit și nici interesanți.  Supușii săi nu erau destinați niciunei activități fizice intense, alta decât cea care implica introducerea de hrană prin esofag.

Zeul își roti privirea prin imensa sală de masă.  Ar fi putut să privească de sus tot ce se petrecea, dar asta ar fi însemnat să se priveze de toți stimulii atât de pământeni pentru care venise: mirosuri de prăjeli, plescăituri,  sorbituri, gaze scoase prin diverse părți ale corpului, tăvi trântite, îmbulzeală ( era ora de trafic maxim), mai multe plescăituri, fețe hulpave, nerăbdare, foame, senzație de sațietate, stomacuri umplute până la refuz, etc. Toate acele sunete, mirosuri si senzații care îi făceau plăcere zeului. Fire elegantă și cu suflet de estet, zeul prefera cuvântul a mânca pentru a descrie acțiunile supușilor, deși în realitate știa și el ca ar fi trebuit să folosească un termen mai puțin elegant. Dificultatea zeului era că, dacă voia să experimenteze fizic toate aceste senzații , atunci trebuia să ia o forma umană oarecare. Zeul alegea înfățișări comune care îl ajutau să se integreze mai bine: o mamă grasă cu doi copii la fel de dolofani, un adolescent  cu burta curgând de sub tricoul prea scurt, un ghiolban transpirat și buhăit de grăsime, o tânără obeză mai mult dezbrăcată de hainele strâmte de pe ea, un copil preșcolar mai degrabă rotund, etc. Supușii săi aveau multe forme și înfățișări, și variate ocupații, dar ,ai toți aveau această caracteristică comună a excesului de grăsime.

Zeul avea de unde alege. Pe moment alese sa fie  un adolescent dolofan, pufos și molatec. Se amuză construind o mică istorie în spatele înfățișării. Existența unei istorii făcea experiența mai interesantă. Copil neglijat de părinți, cu disponibilități financiare medii, fără un program regulat de somn, școală sau mâncat. Având ceva bani la dispoziție era  obișnuit să mănânce mult și de pe unde apucă, căzut demult în capcana consumului de zahăr, a carbohidraților și a mâncărurilor prăjite. Îmbrăcat prost și în haine negre și strâmte, căci părinții ocupați nu se preocupă prea mult de înfățișarea lui. Hainele strâmte subliniază absența de la orele de sport și lipsa oricărei forme de mișcare fizică. Silueta este de clepsidră, cu umeri înguști, spate curbat și abdomen voluminos scos în față.  Limbajul lui era relativ civilizat căci provenea de la o scoală bună, de centru. Limbajul colegilor din jur era ceva mai discutabil, iar felul tuturor de-a mânca  era grăbit, hulpav si pe ansamblu dezgustător.  Un adolescent singur ar fi părut ciudat așa că zeul se înconjură de alți adolescenți, presupuși colegi de clasă. Înfățișarea de adolescent avea și avantajul curiozității nerușinate, care îi permitea zeului să își rotească privirea în jur fără să stârnească nici o mirare.

Sub forma lui fizică zeul făcea conversație cu colegii din jur,  nu avea de ales, doar preluase un trup omenesc, chiar și temporar. În realitate se răsfăța  cu tot ce se întâmpla în jurul lui. Cel mai mare răsfăț pentru el, după plăcerea de a mânca și bea , era să se scufunde deplin în zelul adoratorilor săi. Se îmbăia cu zel, se arunca în zel, se amețea cu zel. La nivelul metafizic, spiritual, de zeu, erau posibile toate aceste acțiuni.  Râvna de a mânca acea mâncare mai mult falsă și lăcomia lor prost direcționată îi produceau fiori de plăcere. În imensa sală de mese, templul gratificat  temporar cu prezența zeului, totul era așa cum trebuie să fie. Cozile cele mai mari erau la mâncarea prăjită, pe bază de faină, zahăr și plină de grăsimi. Carbohidrații în exces și zahărul atrăgeau supușii ca mierea muștele. Sfârâiala băii de ulei  plină cu cartofi prăjiți și mirosul de grătar încins acoperit cu  carne grasă trimiteau pusee de fericire in trupul chinuit, de adolescent, al zeului.  Era mândru de adoratorii săi.  Zelul lor era admirabil și lăcomia deosebită. Nu existau rețineri de nici un fel, mâncarea era îndesată în jos pe esofag mai repede decât putea fi mestecată. Felul în care se călcau pe picioare pentru a prinde un loc mai în fața la porția de mâncare , modul  în care se înghesuiau și cum se repezeau apoi să prindă loc la masă, toate aveau ceva animalic și instinctiv.  Mâncau cu degetele, căci tacâmurile i-ar fi încetinit și nici nu aveau de multe ori obișnuința folosirii lor. Lingeau ambalajele unsuroase în speranța că a mai rămas vreo bucățică grasă lipită de ele. Si apoi dulciurile, multele dulciuri care nu conțineau decât zahăr și ingrediente complet artificiale. Un adevărat festin al culorilor ne-naturale și al chimiei alimentare. Veneau cu mic cu mare, cu colegii, cu iubiții, cu copii. Își transmiteau adorația către zeu pe linie genetică, pe baza de prietenie,  pe bază de iubire, o răspândeau în jur cum și pe unde puteau. Zeul era în extaz. Supușii să se închinau la piedestalul său ridicat din zahăr și carbohidrați.

 Zeul era aproape sătul, dar nu chiar de tot. Mâncase o porție mare de hamburger cu cartofi prăjiți și un suc imens și foarte dulce. Era un fan al meniurilor mari, cât mai mari.  De altfel era și foarte ieftin să transformi un meniu normal într-unul mare. Dar parcă nu era destul. Sigur, pe undeva zeul era conștient că  in termen de calorii meniul  consumat era mai mult decât suficient și că  era și o masă complet dezechilibrată. Zeul stăpânea termeni de nutriție, doar că ignora aceste aspecte. Important era că pentru stomacul imens al adolescentului obișnuit să mănânce mult și prost era insuficient. Organismul îi mai cerea mâncare, era obișnuit să își primească porția de zahar la final de masă. De cele mai multe ori decizia de a se opri din mâncat  era luată de stomac. Zeul își roti privirea și localiză stabilimentul cu cele mai ieftine prăjituri.  Si-ar fi permis și unele mai scumpe, dar cele ieftine erau cele mai mari, cele mai pline de zahăr și cele mai apetisante.  Aveau culori cum nu vedeai  în natură. Creierul zeului în trup de adolescent era disperat după senzația de plăcere dată de consumul de zahăr. Zeul știa cât de greu este de controlat această senzație, toți supușii săi aveau probleme cu controlul ei. Justificările lor erau diferite, dar rezultatul același, consumul de zahăr era pe o pantă ascendentă. Zeul își reprimă aceste gânduri, se ridică cu greu, ținând-se de masă și își cumpără cea mai mare prăjitură pe care o găsi. Nu îl interesa ce conține, important era că arăta ca si cum ar avea ciocolată prin ea. Dacă adolescentul  ar fi fost un cunoscător ar fi știut că era cea mai ieftină ciocolată și că frișca de deasupra era vegetală. Era un mister cum conținutul de zahăr putea fi atât de ridicat că nimic în natură nu putea fi așa de dulce. Odată îndesat și desertul peste meniul mare în stomac, trupul de adolescent al zeului era satisfăcut. Senzația de bine și de sațietate se instala. Stomacul transmitea semnale că este plin.Trupul devenea moleșit de la cantitatea mare de mâncare îngurgitată, dar cumva, paradoxal, devenea și foarte activ de la cantitatea mare de zahăr. Erau senzații contradictorii care îi creau o stare de disconfort mental zeului. Știa că timpul să plece este aproape.

Zeul mai aruncă o ultimă privire prin templul său și tresări. Într-un capăt, timid, își făcuseră apariția apostolii mâncării sănătoase.  Zeul știa multe limbi, dar avea o afinitate pentru români, căci zelul lor era remarcabil. Așa că nu avea dificultăți să citească reclamele diverselor stabilimente. Zeul detesta mâncarea sănătoasă, era cel mai mare inamic al dogmei sale, categoric mai mare decât sportul. Folosea și el termenul de mâncare sănătoasă și îl permitea, dar numai din rațiuni de marketing, pentru etichetarea în mod pervers a unei mâncări care altfel era la fel ca toate celelalte iubite de supușii săi.  Constatase că eticheta de mâncare sănătoasă îi atrăgea și mai mul.  Făcea mâncarea mai dezirabilă pentru că dădea senzația de grijă fața de organism. Dar în acel colț,  îndepărtat și nu prea populat, mâncarea chiar era sănătoasă, echilibrată caloric și gătită corespunzător, fără prăjeli. Zeul nu refuza o astfel  de mâncare, era un gurmand sofisticat, doar că o refuza supușilor săi. Ar fi putut fi ispitiți să îi părăsească religia.  Mai aruncă o privire și se liniști. Mult prea puțină lume cumpăra din acele locații. Mult prea puțin interes era arătat pentru supe, ciorbe, salate sau fripturi fără ulei. Templul său nu era în pericol. Prăjelile, mai ales delicioșii cartofi prăjiți, carbohidrații și zahărul era in continuare cele mai populare alegeri, pietre de temelie a templului.  Sigur, zeul nu avea un templu propriu-zis al lui, știuse asta de la început,  cât mai degrabă o mulțime de încăperi destinate mâncatului, mai mici sau mai mari.  În astfel de locuri era el adorat și își manifestau supușii fervoarea.

Zeul  mai aruncă o ultimă privire prin imensa încăpere și plecă la fel de discret cum venise. Părăsi trupul adolescentului pentru a reveni la forma lui spirituală.  Timpul petrecut in food-court fusese cu folos, se convinse că zelul supușilor era in continuare puternic. Adolescentul însă nu simți absolut nimic, pentru el timpul curgea înainte exact la fel. Râse la glumele grosolane ale colegilor să, admiră colăceii expuși ai junei din fața lui și  se hotărî să mai ia un desert. Invită și juna cu el la coadă, ca parte a unui ritual de curtare de sorginte alimentară. Mai avea  încă  ceva bani și își putea permite să îi facă cinste  și ei cu o prăjitură. Mâncatul era un subiect potrivit pentru a porni o conversație și o plăcere comună care ar fi putut porni o idilă adolescentină.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: