A fi gras este o adevărată artă, pe care obișnuiam să o stăpânesc aproape la perfecție. Dar, ca orice altă artă, a cerut eforturi și sacrificii pe care nu am mai fost în stare să le fac. Astfel că, cu deosebit regret, a trebuit sa o abandonez definitiv, dar, cum am stăpânit-o destul de bine în trecut, mă încumet să vă port prin subtilitățile ei.
Acum mai bine de zece ani recunoșteam foarte mândru de mine că duc cântarul la mitica greutate de o sută de kilograme, că fumez două pachete de țigări pe zi și pot sa beau o impresionantă cantitate de alcool fără mari probleme. Pentru scopul articolului, o sa vă povestesc numai despre partea cu mâncatul. Ca să ajung la așa performanțe a fost nevoie de un întreg proces, nu am devenit artist in domeniu peste noapte. Am început din facultate, pas cu pas, kilogram cu kilogram, alternând mâncatul cu alt mâncat, porcul cu prăjitura si numeroase stări de rău si revolte ale stomacului cu efemere stări de bine. Nu poți așa, dintr-o dată, sa câștigi în greutate, oricât ai încerca, procesul are un ritm al lui și trebuie să o faci cu mândrie, sacrificii si abnegație, altfel nu poți pătrunde esența acestei arte. Nu trebuie sa te lași distras de nimeni si nimic, trebuie să îți vezi de drumul tău cu exuberanta mândrie a lucrului bine făcut.
Prin liceu ea, greutatea, era cât de cât la nivel cu media, dar apoi prin multă munca am reușit sa o cresc. Ingredientele de bază au fost carnea grasă si suculentă de porc, câmpurile întregi de cartofi prăjiți, ciorba de burtă ( chiar, câtă burtă poate avea o vacă?) și sfântul zahăr. Să mănânci atâta este însă muncă grea. O faci de câteva ori pe zi și în cantități suficiente pentru cel puțin trei persoane. Lumea de lângă tine o să se mire, dar tu ignoră-i. Orice motiv este la fel de bun pentru o ciorbă, de preferat de burtă. Ai umblat un pic pe jos, servești o ciorbă. Te-ai gândit că faci sport ( așa la nivel de concept, căci sportul nu este întotdeauna benefic la greutate, trebuie să ai mare grijă), mai iei o ciorbă. A trecut cel puțin o oră de la ultima masă, încă o ciorbă. Ai făcut efort intelectual la servici? Trebuie o ciocolată sau ceva dulce. Treci pe lângă un restaurant unde știi tu că au ciorbă bună? Este imperios necesar și obligatoriu să intri. Și dacă tot servești o ciorbă atunci merge si o smântâna, o ceafă de porc, un papanaș, chiar doi dacă sunt buni. Dar ciorba este de bază pentru ca nu uita, nu oprești la un local decât dacă are ciorbă de burtă bună, de aici începe festinul tău culinar. Nu o mănânci pentru vreun motiv legat de digestie, o mănânci pentru burta din ea. Sigur, dacă ție îți place altă ciorbă, nu este o problemă, dar neapărat trebuie să fie consistentă și plină de grăsime, că doar nu ești bolnav să mănânci zeamă de legume. Și, cum după felul unu vine felul doi, aici merge orice carne doar să fie de porc și cu grăsime multă, căci altfel nu are gust. Uită de cotlet sau mușchiuleț că alea sunt pentru bolnavii și cei cu ifose care țin dieta ( și tu nu ești), iar tu ai o reputație de apărat, nu vrei să te vadă lumea cu nimic ce ar putea părea dietetic. Salata este oricum pentru animale așa că nu o să mai pomenim deloc de ea, săracele animale ar fi păcat să le iei mâncarea din față, atâta bucurie să aibă și ele. Iar carnea merge însotită numai și numai cu cartofi sau orez, chiar combinate dacă se poate. Cartofii prăjiți sunt cei mai buni ca și garnitură, dar poți încerca și alte feluri, secretul ca să fie gustoși este să aibă cât mai multă grăsime. Iar după felul doi să nu uităm prăjiturile, căci nu-i așa, o prăjitură nu constituie propriu zis un fel de mâncare, este mai mult un digestiv, așa că, cu cât mai mult cu atât mai bine. Trebuie mâncată cel puțin jumătate tava pentru ca prăjitura înseamnă zahar, iar zahărul e sănătos si ai nevoie de el după atâta activitate intelectuală și oricum rău nu îți poate face. Ai tot citit că si fructele conțin zahar și se spune că sunt sănătoase. Pizza, când ai poftă de ea, nu se servește decât in cantități de una și jumătate. Una o comanzi tu și jumătate din ce mai rămâne de la comeseni, poate aduni chiar două dacă sunt din aia care mănâncă puțin. Cu un pic de practică te descurci să alegi din meniu ceva potrivit la orice restaurant, doar să fie mult, gras, consistent și la neapărat la final închei cu ceva dulce pentru digestie.
Sunt și zile in care nu ai timp să mănânci numai la restaurant și pentru astfel de ocazii păstrează frigiderul plin. Regula de bază este că tot ce ții tu pe acolo să provină de la un animal și să nu fie verde, roșu sau de ce culori ori mai fi legumele. Am stabilit deja ca nu ești nici bolnav și nici animal erbivor. Carne grasă, mezeluri, un cârnat, poate doi, o brânza adevărată ( peste 250 kcal /100gr, dacă nu știi ce sunt caloriile, atunci de la telemea în sus), poate ceva de pui dar nu piept că ăla e fără gust, opțiunile sunt multe, sigur mai găsești ceva pe la super-market. Poți cumpăra pizza congelată ca rezistă mult și se face repede și e chiar bună dacă o mai îngreunezi tu cu ceva. Prin cămară poți avea produse pe bază de făină, cartofi, orez si zahăr, din nou opțiuni sunt multe. De la banala pâine la un cozonac, gemuri si compoturi cât mai dulci ( sunt digestive dacă îți amintești), neapărat ciocolată din aia bună, nu neagră ca nu este destul de dulce. Apa chioară chiar nu are nici un farmec, cumpără si tu un sirop dulce de ceva, orice, sa îi dea gust, iar cu ceaiul si cafeaua ai mare grijă, cu cât mai dulci cu atât mai bine. Fii creativ când îți faci provizii acasă, elimină orice hrană ce ar putea să te abată de la scopul tău, lasă-i pe cei slabi sa mănânce dietetic, tu ești om serios, ai nevoie de hrană adevărata, nu de verdeață. Cumpără cu grijă!
Vor fi mulți care vor vrea să te abată din drumul tău. In primul și în primul rând nu le permite să îți spună că ești gras. Căci tu nu ești gras, ești doar un om normal cu un apetit sănătos. Ai putea chiar spune ca ești un gurmand, deși uneori cantitatea primează în fața calității. Gras este un cuvânt pe care îl elimini din dicționar definitiv si fii foarte jignit când alții îl folosesc cu referire la tine. Poți accepta sa fii numit bine făcut, serios, masiv, un om adevărat, dar nu gras. Cel mult, dar cel mult, poți fi numit plinuț. Dacă însă insistă să te numească gras, atunci fără îndoială că este justificat să îi ștergi din lista de prieteni. Scapă de ei căci îți aduc numai ponoase și nici un beneficiu. Sunt doar oameni care te jignesc fără motiv, nu te înțeleg și te discriminează.
Îți vor sugera să ții dietă. Dar tu nu ești gras, cum să ții dietă? Nu îi asculta, că nu îți vor binele. Dietă înseamnă ca pierzi din greutatea aia câștigată cu greu. Dacă chiar trebuie, poți să încerci o dietă, două, dar numai așa, de formă. Ca să mai scapi de insistențele prietenilor, asta dacă încă nu i-ai șters din telefon. Dieta ar putea să îți scadă greutatea și apoi toate dietele presupun mâncare mai puțină și verdețuri multe. Ar putea să îți fie foame și senzația asta trebuie evitată cu orice preț. Când ajungi acasă te poți servi din frigiderul tău bine garnisit.
Îți vor sugera să faci sport că îți va face bine și este sănătos. Sigur ca îți face bine, poți să încerci, uneori ar putea fi chiar benefic pentru greutate. Mersul la sală va justifica niște mese și mai bogate și mai consistente si asta înseamnă că greutatea ta va crește. Un shake de proteine după antrenament urmat de un hamburger suculent însoțit de cartofi prăjiți este foarte gustos și potrivit momentului. Sigur, din hamburger scoți roșia si salata, nici nu înțelegi de ce insistă să le pună acolo. Îți vor sugera efort fizic intens, așa numit efort cardio. Asta se dă cu mișcare multă și transpirație. Dar tu transpiri oricum, atunci ce rost mai are sa îl faci? Simpla efectuare a sarcinilor cotidiene cere de la tine efort fizic serios si transpirație. Nu înseamnă asta că faci sport moment de moment, oră de oră, zi de zi? Faci sport chiar si când te întorci in pat, căci nu e așa ușor cum pare, ai o inerție mare de învins. Dacă plimbatul pe jos mai poate fi luat în calcul, dar rar și scurt, intratul si ieșitul din mașină sunt un moment de efort serios iar urcatul scărilor echivalează cu un antrenament din acela cardio intens. Dacă obosești urcând de la unu la doi te mai poți odihni pe parcurs, nu este nici o rușine, iar odată ajuns la destinație recuperezi rapid caloriile consumate, chiar poți să faci o mică rezervă. Ce mai, faci efort si transpiri cel puțin cât un sportiv profesionist pe tot parcursul zilei așa că nu înțelegi sfaturile care te îndeamnă la sport și mișcare in aer liber. Dacă tot vorbim de mișcare în aer liber, atunci trebuie zis că tu porți greutatea unui rucsac serios încărcat cu tine tot timpul, nu mai este necesar să faci si drumețiile acelea lungi și plictisitoare. Poți să încerci să mergi cu bicicleta , împingi la deal si te dai pe ea la vale. Dar chiar nu este necesar, pentru că, având o greutate considerabilă si transpirând mult si des, tu combini mai multe sporturi, cele pe bază de ridicat greutăți cu cele de anduranță. Si chiar așa, de ce ai vrea sa alergi? Cine ii poate înțelege pe cei care aleargă? Riști să te împiedici, te dor genunchii, ai febră musculară, numai probleme. Ce faci tu este mult mai sănătos, pentru ca distribui efortul pe tot parcursul zilei. Celor mai slabi, pe care îi compătimești în secret, le poți sugera să poarte un rucsac în spate permanent și atunci poate ca vor înțelege cum procedezi tu.
Răuvoitorii își vor spune ca pentru toată mâncarea asta este nevoie de un efort financiar serios dar ție nu îți pare rău de bani pentru că se vor vedea ca și o investiție pe care o porți permanent la tine. Ea este acolo pentru ca oricine să poată sa vadă efortul fizic, mental și financiar pe care îl faci de ani de zile ca să ajungi să stăpânești arta de a fi gras. Așa ca nu are rost să o ascunzi. Nici nu ai avea cum, pentru ca hainele pe care le porți au sărit demult măcar la un XL. XL nu se referă la dimensiunile tale, cuvântul gras a fost eliminat din vocabular, ci la statutul tău social si este motiv de mândrie. Nu oricine poate purta astfel de haine și să arate bine în ele. Adăugarea a mai mulți de X în față la L va reprezenta chiar un pas înainte pentru mândria ta și o avansare pe plan social, pentru ca, fără îndoială, din ce in ce mai puțini au onoarea sa își aleagă haine cu atât de multe litere la dimensiune. Atenție însă! Să nu sari prea repede la multe litere cu x, hainele mari vor avea tendința să îți acopere și mascheze investiția și ar fi păcat să o ascunzi de ochii lumii. Îmbracă-te în haine strânse, iar dacă chiar mergi la sportul ăla de care nu ai nevoie, poți să iei ceva mulat pe tine, preferabil din lycra si in culori deschise ( alea închise au tendința de a micșora) . Așa o sa fie evident pentru toată lumea ce bun investitor ești.
Expunere devine un cuvânt cheie când stăpânești această arta de a fi gras. Ca orice artă, ea nu poate avea valoare decât dacă este privită, admirată si înțeleasă. Expune-te cât mai mult si cât mai des! Fii in centrul atenției tot timpul, cu orice preț! Ai grijă ca toți să fie conștienți de prezența ta, nu va fi foarte greu, dar va presupune să fii implicat! Unii vor comenta referitor la stilul tău de viața și la dimensiunile tale. Ignoră-i sau mai bine fii jignit de comentariile lor pentru că, fără îndoială, sunt niște invidioși care nu pot înțelege arta adevărata!
Acest articol este un pamflet auto-ironic. L-am scris la genul masculin pentru simplitate, dar la fel de bine poate fi transformat și la cel feminin. Eu am considerat această artă mult prea grea și obositoare pentru mine, așa că am fost nevoit să o abandonez. Nu este însă necesar să procedați la fel. Puteți folosi articolul de fața ca un mic îndreptar care să vă ghideze în stăpânirea ei. Dacă credeți că aveți nevoie de mai multe îndrumări nu ezitați sa îmi scrieți!
Îmi place să călătoresc în România. Nu sunt atât de arogant încât să cred în povestea că este cea mai frumoasă tară dar cred că sunt multe locuri frumoase de vizitat . Când zic locuri mă refer la munți, dealuri, văi și orice altă formă de relief, sau chiar construcție făcută de mâna omului, care ar putea fi destinația unei drumeții în aer liber. Deși am tot umblat încă nu am epuizat harta și în plus îmi place să revin în locurile în care am mai fost. Tot timpul mai găsești un drum nou, un alt unghi de abordare, alte condiții climaterice sau orice altceva care să iți dea senzația de noutate. Cu alte cuvinte îmi place turismul în propria tară.
În ultimii anii drumeția în aer liber a devenit o formă de mișcare din ce în ce mai populară și cred că este un lucru bun că tot mai multă lume alege să își petreacă timpul liber în acest mod. Ca și o consecință traseele care se întâmplă să fie la modă pe social media sunt aglomerate și dacă mai prinzi și o zi frumoasă de sfârșit de săptămână atunci va fi ca și pe bulevard, plin de lume și gălăgie. Ieșitul la cabană în weekend a devenit și el popular de ceva ani și din nou cred că este un lucru bun că lumea mai iese din propriile case și vede locuri noi.
Doar că aici încep problemele și temerile mele pentru că inevitabil lumea se comportă în excursii exact cum se comportă și acasă, dacă nu chiar mai rău și asta vine cu bune și rele, dar mai ales cu rele. Statistica spune că suntem o țară de analfabeți funcționali needucați, experiența de zi cu zi ne spune că suntem o tară de nesimțiți aroganți în prostia lor iar în practică aceasta se manifestă prin lipsa de respect față de oricine și orice. Nu vreau să generalizez dar o parte relativ mare din toți cei care se duc prin drumeții sau își petrec zilele libere pe la cabane și pensiuni se comportă cu foarte multă nesimțire și au impresia fermă și certă că numai persoana lor există in universul cunoscut. Și de aici provin cele două comportamente negative menționate în titlu: obiceiul de a pune muzica cât mai tare și urlatul în pădure. Dar să le luăm pe rând.
Este un motiv de bucurie să mergi cu prietenii la o cabană și este de înțeles dorința ta de a asculta muzică. Dar ce nu înțeleg este de ce în mijlocul naturii vei vrea să pui muzică tare de dimineața până seara, asta în loc să te bucuri de peisajul și sunetele specifice, însă este alegerea ta, tu trebuie să o înțelegi. Problema mea este de ce muzica aceea trebuie să sune cât mai tare, dată la maxim, indiferent că este rock, manele, populară sau orice altceva. Poți să arăți ca ești meloman și dacă dai muzica la un volum normal și audibil. Faptul că în jur mai sunt și alte cabane sau pensiuni nici măcar nu este luat în considerare iar ideea că ai putea să deranjezi pe alții nu este conceptualizată încă de cei doi neuroni ai tăi. Așa că o să dai volumul cât se poate de tare etalând la oricine nu vrea să audă gusturile tale muzicale, de obicei cât se poate de proaste. Și ce este mai rău este că nici măcar nu sunt necesari mulți petrecăreți. Este de ajuns unul și toată valea sau câmpia va răsuna de muzică pentru că sunetul are această proprietate de a se răspândi până departe. Și din păcate nu numai cei cazați au această tendință toxică, dar și cei veniți pe câte o zi la un grătar și iarba verde au bunul și răspânditul obicei de a deschide ușile de la mașină și pune muzica cât de tare se poate. Ăștia par să aibă o preferință pentru muzica populară în timp ce clienții cabanelor au o preferință pentru manele și muzică rock, dar este oricum irelevant pentru că sunt la fel de deranjante toate genurile in acest context. Mărturisesc că atunci când încerc să caut o cazare undeva tot timpul am această teamă că ar putea fi un chef prin zonă. Ca o paranteză, mai exista și teama că în unitatea respectivă ar putea avea loc o nuntă așa că evit locurile cu restaurant. O să vă exemplific cu câteva exemple.
Am fost la Vatra Dornei în vară și am stat la o pensiune rezonabilă ca și preț și construcție, oricum altceva nu era disponibil. În prima seară a fost un chef de adolescenți la parter. Vai , dar ne pare rău, nu ne-am dat seama că muzica care bubuie vă deranjează. Serios? Suntem chiar deasupra dumneavoastră. În a doua seară a fost un chef de bombardieri ( sau cel puțin așa arătau) în casa de lângă noi, unitate care aparținea de aceeași pensiune. Ăștia, bărbați adevărați iubitori fără îndoială de muncă fizică, au scos boxa direct afară ca să știe toată lumea cum jelesc ei pe manele. Proprietara cabanei i-a scuzat că au venit să facă chef și sunt întorși din Italia. Serios? Asta e o scuză? Și oricum au numere de Vaslui. În final le-a atras totuși atenția și pe la zece au binevoit să dea muzica mai încet. Si aveau familii cu copii respectivii, adică petreceau in familie si oferea copiilor o sănătoasă educație muzicală. Cu aceeași ocazie am fost pe Rarău și la Pietrele Doamnei. Un grup de oameni în vârstă făcea un chef la o cabană de răsuna toată zona accea de vârf de muzică populara. Am înțeles că ei fac chef, mă bucur pentru ei, dar trebuie și eu să petrec? Măcar de știam și aduceam o bere, un mic, ceva acolo. Numai cu batoane energizante, iaurt și cornuri este cam greu de intrat în atmosferă. Eu și toți turiștii din jur, că era aglomerat, de ce trebuie să ascultăm o muzică pe care nu o dorim? Doar pentru ca tu ești un nesimțit?
Altă dată am fost în drumeție până la mănăstirea de la Muntele Rece, în grup organizat, direct pe drum. Urla de undeva de mai sus de drum, cu multă jale, la niște boxe inutil de mari o manea cu un fel de poveste cu mulți dușmani care pică ca frunzele din codru. Și când se termina o lua de la început și, pac-pac, mai mureau niște dușmani. Trec peste faptul că era prima jumătate a zilei dar să fii adolescent cum erau respectivii și să fii beat și plin de dușmani la ora aia mă gândesc că este o mare realizare, doar că eu nu sunt interesat de ea. Nu știu de unde au tot apărut la dușmani , nu erau ai mei, dar au fost necesare multe curbe până am scăpat de ei.
Mai am exemple multe dar ultimul îl dau cu grătaragii și anume in zona de la Buscat, Șesul Calului cred că se cheamă. De mai multe ori am fost de la Băișoara Stațiune până la Pietrele Mărunte, trecând pe la Buscat și de prea multe ori erau indivizi veniți la grătar cu muzica bubuind din mașină. Așa înțeleg ei mersul la munte și cum acolo se termină drumul asfaltat inevitabil se vor opri în zona respectivă. Înțeleg desigur că un chef necesită muzică, dar necesită și respect față de cei care stau sau trec pe lângă tine și care nu doresc să participe la distracția ta îndoielnică.
Iar deranjul se extinde și asupra naturii și faunei de acolo, pentru că respectul față de natură nu există absolut deloc la oamenii aceștia. Nici animalele sălbatice nu cred că sunt fericite ascultând maneaua cu dușmanii. Dar lipsa de educație să manifestă prin lipsă de respect față de alții. Eu care am venit pentru o excursie liniștită nu consider că trebuie să ascult de departe muzica dată tare de către care cum vrea.
Situația ar putea fi corectată relativ ușor prin legislație în sensul interzicerii poluării fonice ( sunt zone din țară unde am întâlnit acest lucru) și prin aplicarea strictă a legii respective. Instituții care să o aplice ar fi, numai voință să fie. O altă problemă ține și de cei care au cabane și pensiuni și care de multe ori încurajează tacit acest fenomen chiar dacă sunt conștienți că petrecăreții îi vor deranja pe alți clienți. În Austria ( dar și în alte țări) ori de câte ori am fost nu s-a întâmplat niciodată să aud muzica dată tare la o casă particulară sau pensiune. Cineva chiar mi-a atras atenția să nu curăț mașina de zăpadă cu motorul pornit dimineața pentru că zgomotul ar putea să deranjeze vecinii. Comparația o puteți face și voi.
A doua chestiune care mă deranjează este urlatul în pădure. Nu știu de ce, dar la unii oameni mersul prin spațiile deschise ale naturii deșteaptă porniri animalice care îi fac să se pună pe urlat. Poate că se visează un fel de animale, nu știu. La fel ca și cei cu muzica și aceștia nu țin cont de nimeni și nimic în jurul lor: natură, oameni, copii și se pun pe urlat din cele mai triviale motive sau fără motive deloc. Ca alternativă vor începe să își povestească cu voce tare problemele de familie sau personale. Irelevant care, nici unele nu sunt de interes pentru mine sau pentru cei care au ghinionul să fie în jurul lor. Și în funcție de configurația terenului nu întotdeauna este suficient să te îndepărtezi de ei, așa că ești nevoit să asculți tot ce produc neuronii lor, puțini și gălăgioși, având singura vină că te-ai nimerit și tu pe acolo. Oamenii aceștia sigur sunt frați intru nesimțire cu cei cu muzica, asta în caz că nu sunt de fapt unii și aceiași. O să vă dau câteva exemple ca să înțelegeți ce vreau să spun.
Am urcat pe Piatra Ceții de către Tecșești urmând să facem un circuit înapoi. La coborâre am ajuns într-o poiană situată chiar unde se îndreaptă panta, un loc ușor accesibil chiar și cu mașina venind invers pe respectivul traseu. Când am ieșit din pădure la loc deschis și sunetul nu a mai fost estompat de vegetație am avut brusc senzația că sunt la Eforie Nord pe plajă ( sau orice plajă autohtonă aglomerată) . Faptul că era plin de lume era un lucru bun, dar cum se puteau comporta era incredibil. Vino aiciiiiiii, măăăăi copile!( nu pot reproduce urletele altfel) ce faci băăăi! Uite mă ce frumos este ( a fost frumos înainte să urli tu). Unde este bereeea băăăi? Să bem măăi ! ești prost băăă! Așteaptă-ne și pe noi băăă! Nu alerga copile? ( de ce nu?) vezi ca te murdăăărești măi copile? ( serios, esti in natura)Și multe alte ziceri fantastice de care abia am scăpat executând un pas alergător.
Ați fost pe Pietrosul Rodnei? Vă recomand să mergeți pentru că merită pentru priveliște. Dar alegeți o zi lucrătoare pentru că va fi mai plăcut și liniștit. Dacă ați fost, atunci știți că de la lac în sus ( lacul cu harta) se urcă practic într-o căldare, așa că orice sunet mai puternic se aude până departe. Pe asta și mizau unii care strigau de sus: ai pus băăă berea le rece? La care ăla de jos da replica plin de mândrie bovină: da, băăă, am pus-o băăăă . Așa, să știe toată lumea că ei au bere la rece. În fată un grup de tineri strigau și ei unul la altul diverse. Am intrat și eu în joc și haios a fost că nu s-au prins că nu sunt din grupul lor si povesteau prin urlete cu mine
. Mai am exemple de tot felul, unele nu le mai țin minte, dar cred că ați înțeles ce doresc să spun. Există unele exemplare umane care parcă nu mai știu vorbi normal când merg în natură. Se exprimă numai prin urlete și mă întreb oare ce așteptări au? Ce cred ei că demonstrează cu asta? În afară de lipsa de educație și doza mare de nesimțire pe care o au în ei? Ce nu înțeleg însă este de unde vine nevoia asta de a te manifesta cât mai tare posibil. Să fie o nevoie imperioasă de a te impune și a-ți face simțită prezența în acest mod. Sau să fie doar o altă față a nesimțirii care te-a cuprins de mult în ghearele ei perfide.
Oricare ar fi motivele, mie mi-se par extrem de deranjante aceste fenomene ( muzica dată tare și urlatul în pădure) pentru că îmi contrazic ideea de liniște și pace pe care o caut în astfel de drumeții. Tot ce pot să fac este să îmi aleg traseele cu grijă, de o dificultate mai mare și în consecință mai pustii și să caut lucruri de cazare izolate. Uneori prefer să conduc mulți kilometri înapoi acasă doar pentru a fi sigur de liniște. Dar nu funcționează întotdeauna. Și când nu funcționează încerc să ignor toate neplăcerile, dar mă frustrează paradoxul că nesimțitul este atât de nesimțit că nici măcar nu își dă seama că este. El își continuă comportamentul vesel și exuberant, mândru nevoie mare, în detrimentul tuturor oamenilor de bun simț. Poți fi meloman și fără să dai volumul la maxim și poți comunica și fără să strigi.
Sfaturi ofensatoare venite din experiența personală.
Definiția sportului, din DEx, sună cam așa:
SPORT, sporturi, s. n. Activitate fizică a cărei practică presupune un antrenament metodic, respectarea anumitor reguli și a unei anumite discipline, având la bază elementul competitiv și urmărind obținerea de performanțe; Această definiție se referă la sportul practicat în mod profesionist. Dar, cum pe lângă profesioniști mai există și sportivi amatorii, eu propun modificarea definiției în felul următor, cu scopul de a fi mai puțin restrictivă: Sport ( varianta de amator)- activitate fizică a cărei practică presupune un antrenament relativ regulat, cu respectarea anumitor reguli (în funcție de sport), implică o minimă disciplină proprie a practicantului și urmărește un element minim competitiv, chiar dacă doar creșterea propriile performanțe. Prin urmare, cuvintele cheie după care trebuie să ne ghidăm sunt activitate fizică, disciplină, antrenament și un minim element competițional. Cum nu sunt nici doctor și nici antrenor sportiv, nu pot să vă spun cum să procedați ca se începeți un sport oarecare. Dar, cum am ajuns să practice, la nivel de amator, un sport de anduranță, eu care eram ultimul la fugă și rezistentă, mă încumet să vă spun cum să nu procedați și ce anume nu vă califică ca fiind sportiv amator.
Gândește-te de ce te apuci de sport. Dacă o faci pentru tine răspunsul este cel corect. Experiența mea îmi spune că sportul la nivel de amator îl practici în primul rând pentru tine, indiferent ce vrei să demonstrezi sau să obții. Asta trecând peste faptul că în timp am realizat că majoritatea celor care își chinuie organismul ore în șir au avut diverse traume în trecut pe care ar vrea să le facă uitate. Dacă o faci ca să te admire prietenii sau pentru că este la modă ,răspunsul este și el pe jumătate corect, pentru că cel puțin tot vei face ceva mișcare. Dacă o faci însă ca să pui poze pe FB și Insta răspunsul este greșit și ar trebui să iți reevaluezi opțiunile.
Urmăritul sportivilor pe social media nu te califică automat și pe tine ca și sportiv. Degeaba tot dai „share” cu performanțele sportive ale altora pentru că vor rămâne așa cum sunt de fapt, ale altora, chiar dacă apar pe pagina ta de FB sau Insta. Poți să înveți lucruri interesante de la ei, te poate motiva, iți poate da o direcție, dar degeaba te asociezi cu ei pentru că fără muncă și transpirație proprie, nu vei avea nici un fel de performanțe.
Urmăritul sportului la televizor nu te face nici el un sportiv. Este o activitate recreațională plăcută, dar degeaba stai în fața televizorului, că nu se va petrece nici un fel de fenomen misterios care să îți tonifice mușchii și să îți scadă abdomenul. Dacă cineva îți promite asta te minte pe față.
Purtatul unui echipament scump de sport în alte ocazii decât la sport nu este acceptabil, poate cel mult să arate că ai gusturi proaste la îmbrăcăminte. Umblatul la mall cu colanți de alergare nu este permis decât dacă, venind de la antrenament, ți-ai amintit că ai rămas fără mâncare acasă. La fel, piesele de echipament care se numesc generic trening reprezintă sunt o costumație care, se poartă la sport, către sport și venind de la sport, dar în nici un caz la o ocazie în oraș. Dacă mergi la mall o să crezi că ai nimerit la vreo sală imensă de sport, la cum arată lumea îmbrăcată.
În aceeași notă, degeaba vii la muncă cu cel mai scump pantof de alergat găsi pe internet, că el nu aleargă singur pentru tine și, oricum, colegii tai știu că tu nu alergi de fapt. Poate că novicii vor fi impresionați, dar asta doar pentru o perioadă. Se numește echipament de sport tocmai pentru că este folosit la sport. Adidașii aia scumpi au un număr de kilometri pentru care au performanțele garantate și este păcat să îi faci altundeva decât la sport.
În aceeași notă generală afișarea în alte ocazii decât la sport cu un echipament impropriu ocaziei sociale respective, fie că vorbim de echipament de munte, suport de biciclete pe mașină, echipament de fitness, bicicleta de munte folosită în oraș, sau orice altceva, intra la categoria laudă și impresionare, știu bine lecția, pentru am trecut și eu prin asta.
O categorie separată o reprezintă ceasurile de sport. Mai toate reclamele vor să te convingă că, odată ce ai cumpărat minim o brățară de fitness vei deveni automat sportiv, dar este doar reclamă falsă, nu trebuie să o crezi. Cumpăratul unui ceas folosit la sport este un bun început, doar că, la fel ca și echipamentul de mai sus, el nu face mișcare pentru tine. Degeaba îl scuturi ca să crească numărul de pași, în realitate nu te ajută. Numărul de pași afișat este oricum un indicator arbitrar care nu se folosește decât într-un context sportiv. El singur nu poate da o măsura a activității fizice pentru că este influențat de mai mulți factori. Pașii zilnici pe care ești nevoit să îi faci nu se califică ca și sport. Un număr mare de pași te califică că și persoană activă, sau poate ai un serviciu unde stai mai mult în picioare, ca și mine, dar în lipsă de alte repere nu este decât o cifră.
Dacă tot am pomenit de echipament și ceas atunci neapărat trebuie să amintim de ”miraculosul” abonament la sală. Simplu fapt de a-l face nu consumă calorii. Nici arătatul și menționatul lui la prieteni. Este un pas înainte că îl ai, dar trebuie să te și duci la sala aia să transpiri.
Dacă suferi de anumite dezavantaje fizice, bunăoară pe orizontală (adică ești gras, ca să înțelegi textual ce zic), consultă un doctor nutriționist întâi. Nu te luat după ce citești pe social media. Gras nu înseamnă sănătos, oricât ai vrea să te convingi de asta, știu pentru că am fost și eu. Chiar am cerut categorie 100 + la un concurs de biciclete. Atunci părea firesc, acum îmi pare o prostie. Și dacă tot vrei să o faci cum trebuie, ar trebui să știi că cel mai ieftin pe termen lung este doctorul nutriționist. Atenție la cuvântul doctor din exprimare. Programele plătite extrem de scump de pe internet, la fel ca și sfaturile gratuite, au mari șanse să fie inutile și păguboase. Un sfat care să te ofenseze : daca ești gras te sfătuiesc să începi cu nutriția întâi și nu cu activitatea fizică. Alergatul sau orice alt sport nu poate consuma toate caloriile consumate zilnic în cantități industriale. Consulta și tu un tabel cu caloriile conținute de mâncare și apoi unul cu caloriile consumate la sport. O să constați că un gram de șaorma nu este echivalată cu un pas făcut de tine, orice sport ai face și oricât te-ai strădui să te convingi de asta.
Și dacă tot ești chiar și temporar dezavantajat pe orizontală, ai milă de simțul artistic al altora și nu purta haine strânse. Știu că pe sportivii profesioniști arată bine, dar expunerea colăceilor tăi poate nu este o priveliște plăcută pentru oricine.
Nu începe un sport prin a te lauda cu el. Începe prin a face un plan cu ce vrei să faci și eventual consultă un antrenor certificat dacă nu ești sigur de unde să începi. Vor fi bani mult mai bine investiți. Da, există și antrenori sau instructori de sport certificați, cu scoală și experiență reală.
Nu te minți singur că faci sport, fii corect cu tine însuti și nu folosi terminologie de specialitate fără să știi ce înseamnă. Nu iți exagera performanțele care nu există. Dacă vrei să faci sport, atunci singura soluție este să o chiar faci. Fără efort și transpirație nu o să reușești. Nu te lăsa prostit de soluții magice care evită efortul fizic, că nu există. Efortul fizic de orice fel nu poate fi înlocuit.
Atenție la conceptele populare și termenii care par de specialitate dar nu sunt. Fii atent și la cine iți dă sfaturi. Persoana dezavantajată pe orizontală care vinde biciclete de proveniență dubioasă pe olx poate că nu este cel mai bun să te sfătuiască cum să începi cu MTB-ul. Nici vecinul care cândva mergea la sală nu este un bun sfetnic. Sfaturile venite din înțelepciunea comun populară sunt și ele periculoase. Nu, nu poți să bei azi cât vrei că mâine scoți alcoolul la sport. Și categoric o oră de sport, orice sport, nu justifică ceafa de porc, micii, cartofii prăjiți și berile.
Poate că ai văzut tu undeva că după sport se consumă băuturi cu proteine, dar pentru asta este nevoie de includerea lor în dietă. Dacă o faci fără un calcul caloric atunci nu te mira că greutatea ta crește odată cu dimensiunea aia orizontală atât de păcătoasă. Dacă tot vorbim de suplimente alimentare, atunci să știi că nu există unele care să te slăbească, chiar dacă uneori denumirea lor comercială pseudo științifică încearcă să te convingă de asta. Înghițitul unor pastile cu ingrediente necunoscute nu pot înlocui efortul fizic.
Dacă ai ajuns cu cititul până aici amintește-ți cuvântul activitate fizica din definiție. Simplul mers pe pistă sau intratul în sală nu te ajută prea mult, poate doar să crești numărul de pași, care și ăla e discutabil. Degeaba sprijini aparatele sau faci selfie cu pista de alergat. Stiu , Insta cere asta, dar nu are nici o treabă cu sportul. Efort fizic înseamnă punerea corpului în mișcare cu tot ce derivă din asta, adică transpirație și oboseală. Depinde de fiecare cu ce intensitate vrea să înceapă, și asta e bucuria de a fi amator, dar efortul fizic trebuie neapărat să existe pentru a putea zice că faci sport. Începe cu o intensitate potrivită cu nivelul tău de pregătire și crește-o regulat în funcție de ce dorești să obții.
Al doilea cuvânt din definiție este regulat. Partea buna este că, în cazul tău, ca și sportiv amator iți poți stabili singur și ce înseamnă regulat. Ce nu înseamnă regulat pot să iți spun și eu: scuza că lasă că mă duc mâine că azi nu am chef și practicarea sportului atunci când iți amintești. Degeaba mergi săptămână asta de trei ori dacă săptămână trecută nu ai fost deloc. Sportul nu funcționează pe bază de medie lunară, ci pe bază de regularitate. Antrenamentele se fac atunci când sunt programate și nu când ai chef de ele.
Elementul competitiv este foarte important. Poate să însemne orice, de la competiția cu tine însuti, cum a fost în cazul meu, cu ambiția de a concura cu alții, indiferent în ce sport. Este important însă că el să existe pentru a avea o direcție și o măsură a performanțelor tale. Fără să ai performanțe măsurabile nu ajungi nicăieri chiar dacă vorbim de alergatul în jurul blocului, o jumătate de oră, de trei ori pe săptămână. Simpla frază care iți spune că alergi de trei ori pe săptămână câte jumătate de oră iți măsoară performantele și iți dă o disciplină.
Respectă-i pe alții în timp ce faci sport și respectă regulile, chiar și cele nescrise, ale locului unde faci sport. Dacă ești la sală nu tine aparatele ocupate numai ca să pretinzi că exersezi la ele. Dacă faci un sport de echipă în aer liber atunci lumea nu trebuie să știe că ai o colecție bogată de înjurături, chiar dacă sportul acela este popularul fotbal. Dacă mergi pe pistă în parc atunci nu te plimba pe banda de viteză. Dacă te plimbi, oricum nu ar trebui să fii pe pistă și banda se cheamă de viteza cu un motiv. mai departe.
Sper că sfaturile mele să nu te supere, ele provin din experiența și observațiile mele personale. Dacă te ofensează atunci ești liber să le ignori, eu nu te-am obligat să le citești. O ultimă observație este că odată ce ai început un sport este în regula să le lauzi, în caz că ai cu ce să te lauzi. Dacă pe tine te stimulează să postezi noile tale performanțe, mai bune decât cele de ieri, atunci postează. Este normal să ai nevoie de încurajări și apreciere și chiar dacă noi nu suntem interesați, tu vei fi stimulat să mergi mai departe.
Vârful Ardașcheia este de multe ori ignorat, fiind eclipsat de mult mai celebrul și fotogenicul vecin: Colții Trăscăului. Chiar și noi am fost de mai multe ori la Piatra Secuiului ( vârful din Colții Trăscăului ) și doar o singură dată pe Ardașcheia. Vârful Ardașcheia este mai înalt însă decât Colții Trăscăului, urcarea este cel puțin la fel de abruptă și diferența de altitudine mai mare. Este adevărat că, de jos din sat, nu arată la fel de bine în poze, dar eu cred că de sus perspectiva este mai frumoasă. Totuși, dat fiind că este deja iarnă, trebuie ținut cont de modificările climatice pentru că se urcă de la 550 metri altitudine în satul Rimetea, la 1250 metri altitudine sus pe vârf. Stiu că nu este o altitudine foarte mare, dar diferența de condiții meteo poate fi semnificativă. Poate că vara acest aspect nu are nici o importanță, dar la început de decembrie este o diferență. Nu este recomandat să parcurgeti creasta din vârf, care arată ca o lamă de cuțit zimțat, dacă este umed, plouă și bate vântul. Nu este cu adevărat dificilă, dar este mai bine de făcut pe vreme uscată. Creasta are aproape un kilometru lungime.
Drumeția propusă nu este cu adevărat foarte grea și nici foarte lungă. Ca să urci și să cobori, așa cum am făcut noi, au fost necesari 13 kilometri și 900 de metri diferență de nivel, pornind de la fântâna din centrul satului Rimetea. Pe Ardașcheia nu există un traseu marcat, traseul de urcare nu este evident (ca și pe Colții Trăscăului), iar pantele în partea de sus sunt abrupte. Chiar dacă nu sunt trasee marcate, există o cărare care urcă, bine definită, prin fata lui ( partea cu Rimetea) și mai puțin vizibilă pe cealaltă parte. Traseul ales de noi începe din sat, pe marcajul cu banda roșie, și urcă până la aproape 950 metri altitudine, unde se părăsește marcajul, imediat după izvor. Traseul marcat cotește la stânga pe sub Ardașcheia și merge în direcția Colțești, dar voi țineți cărarea care urcă direct in sus. De pe creastă, pe undeva la jumătatea ei, există o cărare care coboară la traseul marcat cu cruce galbenă din spatele vârfului, care este un drum forestier. Traseul galben duce înapoi în sat, dacă faci la dreapta pe el când cobori de pe vârf. Traseul de coborâre prin spate este mai puțin vizibil acum din cauza frunzelor, iar coborârea in sine este dificilă, dar se poate cobori și la liber, sunt 400 metri intre creastă și drumul forestier și 250 metri diferență de nivel, in jos.
Prima încercare:
Având multe zile libere cu ocazia zilei de 1 decembrie ne-am propus să facem o excursie la munte. Cum sâmbătă, 27 noiembrie, eram doar noi doi, eu și fata, ne-am decis să alegem un traseu turistic marcat și fără multe riscuri. Ne-am decis să urcăm pe Ardașcheia, pe traseul descris mai sus. Fata a fost greu de motivat sa iasă din casă, dar, în final, am reușit să ne pornim, ajungând în satul Rimetea pe la ora 11. Din cauza vremii nu am putut urca până în vârf. Prognoza era destul de sumbră când am plecat din Cluj, iar pe parcurs s-a înrăutățit și mai mult. O prognoză cu 30 % șanse de ploaie nu înseamnă mult, dar dacă o combini cu altitudine, vânt și temperatură scăzută, atunci vine un moment în care este mai bine să renunți. Când am ajuns la 900 metri altitudine deja era lapoviță și foarte frig. Ne-am întors un pic mai jos, într-un loc ferit de vând, unde ne-am îmbrăcat gros și ne-am gândit ce să facem. Deși fata a fost reticentă în a veni, în mod surprinzător, nu a vrut să abandoneze ideea de a urca până în vârf. De jos a mai venit un cuplu, singurele persoane întâlnite în acea zi, așa că ne-am pornit din nou și am reînceput să urcăm, doar că ne-am hotărât să trecem pe sub Ardașcheia ținând traseul marcat cu dunga roșie către direcția Coltesti. O fost o decizie înțeleaptă pentru că vântul bătea deja extrem de tare, desi eram feriți de versant și creasta nu se vedea din cauza norilor și a ceții. Am ținut banda roșie până am trecut de vârf, apoi am continuat pe cărarea bătută către un loc care cred că se cheamă Creasta Cocoșului. Traseul cu bandă roșie ar fi coborât în vale, pe drumul forestier către Coltesti. Aici vântul ne-a pus la propriu jos și am lungit un pic traseul coborând prin spatele crestei, pentru a nu fi în bătaia vântului. De pe respectiva creastă ne-am întors către Rimetea, direct pe dealuri. La altitudini mai mici nu era frig, doar că bătea vântul extrem de tare. Atât de tare încât am fost nevoiți să mâncăm la mașină, pentru că nu am fi avut nici o șansă să desfacem rucsacul și să întindem masa. Nu pot să zic că a fost o excursie ratată, pentru că de fapt am umblat, am făcut efort și am avut prilejul de a face poze spectaculoase. Au fost totuși 12 km obositori, mai ales din cauza condițiilor puțin favorabile. Dacă era doar soare, poate că era doar o altă excursie, dar așa, fata sigur își va aduce aminte de expediția noastră.
O rază de soarePriveliște spectaculoasă a văiiPe Ardascheia este ceata.Castelul ColțeștiAm obositColții TrascăuluiVremea schimbătoare iți dă prilejul să faci poze spectaculoase.
A doua încercare
A doua încercare am făcut-o pe 29 noiembrie și a fost reușită. Prognoza meteo a fost mai bună și am ales același traseu, în circuit. Am pornit la drum întreaga familie, plus o prietenă a fetei. Am ajuns, tot așa, pe la ora 11 în Rimetea și ne-am apucat de urcat. În mod curios, un câine ne-a însoțit tot traseul. Vremea s-a înrăutățit pe măsură ce urcam în altitudine și sus pe creasta ne-a prins o ninsoare viscolită, din fericire, de scurtă durată. Cum bătea vântul, nu ne-am putut opri să mâncăm decât după ce am ajuns în spatele vârfului Ardașcheia, pe traseul marcat cu cruce galbena. Pozele spun povestea mai bine decât mine.
Urcăm în sir indianCătre Cheile Aiudului ningeVârful Ugerului și Valea ArieșuluiSoarele văzut prin rafaleCâinele ghidCreasta către vârful ArdașcheiaCreasta către vârful Ardașcheia, cu Colții Trascăului în spate Ne-am întors pe înserat
Ca și concluzie, vă recomand aceasta excursie dacă aveți o zi la dispoziție. Aveți grija însă, că este de dificultate medie spre ridicată, se urcă mulți metri în altitudine, pe o distanță relativ scurtă, și, în funcție de anotimp, vremea poate fi imprevizibilă. Nu abordați traseul dacă nu aveți deloc pregătire fizică și aveți grijă ce echipament aveți. Pantele pot deveni noroioase, așa că este nevoie de pantofi aderenți și poate de o pereche de bețe. Apă aveți pe traseu doar la urcare, aproape de punctul în care vă despărțiți de banda roșie. Chiar dacă nu este un traseul lung, aveți grija să vă refaceți provizia. În funcție de anotimp, calculați un pic și ora la care vă porniți. Noi ne-am întors aproape pe întuneric, pentru că am avut nevoie de cinci ore si jumătate, fară a ne grăbi tare, cu o oră de pauză inclusă. Am încheiat hrănind câinele cu crenvuști cumpărați de la magazinul din piață.
Există și o morală și anume că la munte trebuie să știi când să renunți, așa cum am făcut noi la prima încercare. Am renunțat la urcarea pe vârf și am refăcut traseul în funcție de vreme și teren. A rămas o excursie reușită dar fără a ne pune viața în pericol.
Mesaj de avertizare : această serie despre caractere în trafic este profund ofensatoare și nu face nici un efort, nici măcar unul mic, pentru fi „corectă politic”. Intenția mea nu este de a generaliza și nici de a arată că toți participanții la trafic sunt problematici. Dimpotrivă, cred că majoritatea sunt oameni normali pentru care statul in trafic este o chestiune de necesitate, doar că există un anumit procent de participanți impertinenți, aroganți sau pur și simplu proști, și pe aceștia doresc să îi descriu.
Petrecând, la fel ca mulți alții, nenumărate ore în trafic, și dintr-un efort conștient de a-mi salva neuronii rămași, am hotărât să nu mă mai enervez sub niciun motiv și încerc să îmi ocup timpul cu alte activități, pur intelectuale, pentru că nu pot folosi nimic ajutător, la volan fiind. Una, de dată mai recentă, este catalogarea participanților la trafic în funcție de comportament sau vehicul și ghicitul meseriilor. Ambele sunt subiective și dacă comportamentul și vehiculul este observabil în mod direct, meseriile rămân în continuare un mister, căci nu am cum să obțin o confirmare. Este irelevantă însă confirmarea, căci pentru mine important este procesul de a-mi ocupa timpul.
O să încep cu prima categorie și una dintre cele mai vizibile: utilizatorul impertinent de trotinetă electrică. Sigur, poate fi și o utilizatoare impertinentă, dar pentru ușurința exprimării o să mă rezum la utilizator ca termen general. El, utilizatorul, îmbracă diverse forme: tânăr sau nu foarte tânăr, gras sau slab , bine sau prost îmbrăcat, cu trotineta lui sau de închiriat, sărac sau bogat, dar pare să aibă un număr de caracteristici comune: impertinența, lipsa de respect pentru legea rutieră, sentimentul că asfaltul îi aparține și aroganța dată de ignoranță. El poate fi întâlnit atât pe carosabil, cât și pe trotuare, în parcuri, în parcări sau oriunde altundeva poate ajunge respectiva trotinetă. Este de găsit mai ales în zona centrală a orașului. Termeni precum prioritate, pericol pentru alții, sens interzis, respect pentru participanții la trafic sunt simple cuvinte pentru el și nu se transpun în practica zilnică. Dacă drumul cel mai scurt presupune mers pe trotuar, virat brusc pe trecerea de pietoni și circulat pe carosabil pe sens interzis, atunci poți să fii sigur că el îl va parcurge exact așa, total nepăsător la ce se întâmplă în jur sau la ce pericole se expune, atât pe el, cât și pe alții. Am întâlnit trotinete făcând slalom cu derapaje pe alei din parcul central și folosind pietonii ca niște jaloane. Într-o seară, unul urca mândru pe sens opus ( deci contra traficului) pe Republicii și m-a înjurat că nu i-am făcut loc să treacă. Am văzut copii care nu aveau vârsta pentru buletin făcând slalom printre mașini, în trafic, pe trotinete de închiriat. Nu înțeleg cum au putut închiria una fără un act de identitate, dar cred că părinții sunt vinovați. Altă dată am întâlnit două trotinete cu câte doi pasageri, toți foarte tineri, care se întreceau pe Babeș în jos, pe un trotuar îngust. Și dacă tot vorbim de întreceri am pățit și pe Marinescu, șofer fiind, să mă trezesc în față cu un grup care, tot așa, făcea concurs în jos pe sens interzis. Am fost agresat pe trotuar de multe ori de indivizi, de regulă tineri, care îl foloseau ca și strada proprie. Am văzut o familie de patru, din care doi copii mici, trecând prin mijlocul străzii Calea Moților, nici măcar pe marginea drumului, seara și fără să aibă lumini la trotinete. Și aș putea să tot continui cu exemple, dar am să vă povestesc trei întâmplări scurte, două personale și una din auzite, doar pentru a vă face o impresie despre utilizatorii autohtoni de trotinete și cum ar trebui să fie ei.
Întâmplarea 1. Stau la trecere pe Calea Mănăștur împreună cu un grup de persoane, pieton fiind. Trecem și cotim, o parte dintre noi, la stânga când din față ne apare un trotinetist la viteză maximă, care încearcă să treacă printre noi. Totul se desfășoară pe trotuar, firește. Cum era evident că nu are loc, trece razant pe lângă mine și printre alți pietoni. Din reflex ridic antebrațul pentru a mă apară și a-mi proteja fata. Inevitabil există un contact foarte fizic. Nu tare, cât să îl dau jos de pe trotinetă, dar suficient cât să îl doară, sau cel puțin așa sper. Nu am fost curios ce are de zis, dar consider că nu am avut de ales. Și trebuie să vă spun că nu este prima dată când mă apar de astfel de vehicule apărute brusc pe trotuar și, din păcate, cred că nici ultima. Nu consider normal ca eu, pieton pe trotuar, să fiu cu ochii în patru că să mă dau din calea lui, a trotinetistului impertinent, care a hotărât el singur că pe acolo trece drumul lui.
Întâmplarea 2. De data aceasta sunt șofer și intru pe Sindicatelor venind de pe Iuliu Hossu. Pentru cine nu știe Clujul, Sindicatelor este o strada îngustă, cu unic sens, cu mașini parcate pe ambele părți. Abia ce intru pe stradă că mă trezesc cu un trotinetist venind din față (deci invers sensului unic). De fapt era o ea, o doamnă sau domnișoară, bine îmbrăcată. Cum nu am ce face altceva pun frână brusc, noroc că nu am trafic în spate care să intre în mine. Strada este îngustă în acea secțiune și respectiva trotinetistă nu poate trece prin lateral, pune frână, se împleticește toată și pică jos. Când se adună de acolo o întreb civilizat: Doamna, știți că sunteți pe sens unic? De ce nu mergeți roată pe Alecsandri? La care trotinetista îmi răspunde foarte nervoasă că ei nu îi pasă, ea acolo are de mers. Poți să îi mai zici ceva? Nu poți. Ea îmi transmite că eu sunt vinovatul că am stat în calea ei.
Întâmplarea 3. Pentru a vedea cum se comporta străinii pe trotinetă, o cunoștință mi-a povestit că undeva în centru Clujului, pe o stradă cu sens unic, un grup de străini pe trotinete i-a cerut indicații. Cum destinația era de unde tocmai veniseră, deci înapoi, cel mai scurt drum ar fi presupus mersul pe invers pe sens unic, cam două sute de metri. Ce credeți că au făcut străinii? Au înconjurat tot cvartalul pentru că au spus că mersul invers pe sens unic nu este legal și în consecință ei nu fac așa ceva. Acesta este un comportament de om civilizat.
Aș dori să fiu corect înțeles. Nu am nimic împotriva trotinetei electrice, ca mijloc de transport. Ba chiar consider că este o soluție fezabilă de mobilitate urbană, doar că trebuie să existe și reguli în folosirea ei. Și sunt convins că nu toți trotinetiștii sunt la fel și că există și oameni civilizați printre ei, am zis că nu generalizez, doar că aceștia nu sunt vizibili.
În opinia mea trotineta este a combinație periculoasă de bicicletă cu mașină. Este ușor de folosit ca o bicicleta, dar merge repede ca o mașină. În consecință trebuie să existe niște condiții mai drastice pentru a permite folosirea lor. Prima ar fi o infrastructură dezvoltată pentru biciclete și trotinete electrice, prin construcția de piste dedicate. A doua ar fi o legislație clară, care să specifice cum pot să fie trotinetele acelea folosite și de către cine. A treia ar fi ca trotinetele să fie înregistrate legal, cu un număr de înmatriculare și conducătorii lor să cunoască legislația rutieră. A patra ar fi existența la cei care le folosesc a unui minim grad de educație și respect pentru ceilalți. Totuși, dacă aceasta a patra condiție ar exista, probabil că primele trei nu ar fi așa de importante. Dar pentru moment este foarte ușor ca aceste vehicule periculoase să ajungă în mâinile unor indivizi impertinenți și inconștienți, care poate că nici măcar nu cunosc legislația rutieră sau nu se gândesc să o respecte.
În consecință, pe moment, suntem toți, fie pietoni, fie șoferi, doar jaloane pentru exerciții și obstacole în calea trotinetistului impertinent și nu parteneri cu drepturi depline. Îmi pare rău, trotinetistule impertinent, dar realitatea este că suntem toți parteneri de trafic și trebuie să ne respecțăm reciproc!
De mai bine de zece ani pentru familia noastră vacanța de iarnă este sinonimă cu mersul la schi în Austria. A devenit o rutină, venită din obișnuință, nici nu ne mai întrebăm de ce în Austria și de ce o săptămână. Ne tot propunem să mai mergem și în alta parte, dar inevitabil sfârșim în Austria. Condițiile de schi sunt incomparabil mai bune decât la noi, iar preturile sunt comparabile, dacă le evaluezi după ce primești. Domeniile sunt mult mai mari și mai îngrijite, înghesuiala nu este resimțită decât rareori, iar grija și respectul fată de turiști sunt exemplare. Totuși în anul 2021, în plină pandemie, a trebuit să facem o schimbare și pentru că nu mai aveam alternativa cu Austria, am ajuns să mergem la schi la Straja.
In plan indepartat se vede Varful Straja si telescaunul nefunctional
Ca să mergi la noi în țară o săptămână la schi trebuie, în prealabil, să te condiționezi să vezi numai partea pozitivă. Dacă încerci să faci abstracție de inconveniente precum: drumuri proaste, înghesuială, lipsa cazărilor decente, domenii mici și întreținute prost, mai că îți poți organiza o vacantă de iarnă decentă. Am avut mai multe criterii după care am ales stațiunea, nu le mai detaliez pe toate, dar am rămas la a alege intre Sureanu și Straja, stațiuni care întâmplător sunt apropiate geografic. Cum pe lângă Șureanu nu am găsit cazări disponibile, a rămas să mergem la Straja.
Peisajele trebuie sa le descoperiti singuri.
Situată în Munții Vâlcan, în județul Hunedoara, la o altitudine de 1400 metri, Straja este o fostă stațiune a minerilor, devenită între timp stațiune turistică. Accesul se face din Lupeni, dar drumul până acolo este absolut deprimant. Trecerea prin Vulcan și Lupeni te poartă în timp 30 de ani, în sens negativ și sunt prea puține semne că acolo s-a mai construit sau dezvoltat ceva între timp. Se poate face acolo un film post-apocaliptic, fără mari schimbări de decor. Pentru a ajunge din Lupeni în stațiune ai două variante oficiale, dar te sfătuiesc să o alegi pe a treia, neoficială. Teoretic există o telecabină din Lupeni care te urcă în Straja, iar dacă este zăpadă suficientă se poate și schia pe sub ea. Telecabina este prevăzută cu parcare cu plată, dar programul ei este neregulat, mai ales în martie și poți avea surprize. Alternativ, poți urca până la parcarea de la intrarea în stațiune, întreținută (prost) de către primărie, pe un drum decent, asfaltat și curățat, însă respectiva parcare este foarte scumpă și necurățată de zăpadă. În ambele cazuri o să ai aceeași problemă, va trebui să îți duci singur bagajele până la cabană, pentru că accesul în stațiune este interzis, drumurile fiind foarte înguste, iar lipsa de spatii de parcare acută. Ceva mai încolo o să îți prezint a treia variantă, cea practică . Cabanele sunt de regulă mici și înghesuite, construite la standarde discutabile, așa că este foarte important unde te cazezi, pentru a face diferența dintre un sejur plăcut sau unul care trebuie uitat. În continuare o să îți prezint cum am procedat noi și de ce te sfătuiesc să faci la fel.
Mai rar te prinde apusul pe partie
Cum am procedat noi? În primul rând ne-am redus așteptările pentru a porni cu prima șansă în a avea o vacanță fericită. Am stabilit să mergem în martie, când ziua este mai lungă, nu este sezon și am mers în timpul săptămânii, de luni până vineri. Am văzut și noi pozele cu cozile din luna ianuarie și nu ne-am dorit așa ceva. Apoi am căutat o cazare cât mai bine cotată. Am stat la cabana Edelweiss, cea mai bine cotată cabană, cu demipensiune, prânzul și cina fiind în sistem bufet. Condițiile au fost rezonabile, mâncarea bună, iar cabana este situată foarte aproape de telescaun. Este și o zonă mai îndepărtată de stațiunea principală așa că este foarte multă liniște, iar personalul este foarte implicat și serviabil. Fiica și soacra, pentru ca nu am mai găsit cazare la Edelweiss, le-am cazat la Frații Jderi, maximum cinci minute de mers pe jos de la Edelweiss, însă este o cabană pe care nu o recomand. Micul dejun și cina urma să le luam împreună la Edelweiss. La frații Jderi au primit o cameră fară geam, nici nu am știut că există așa ceva, iar apoi, după negocieri, au schimbat-o, deși, de fapt, cabana era goală. Desigur, a trebuit să plătim o diferență de preț, dar nu am avut de ales. Este o întreagă poveste, amuzantă, dar rămâne ca și material pentru viitor.
Asa arata peisajul vazut in noctura.
A treia variantă de a ajunge este în felul următor, cu organizare în prealabil, adică am sunat să ne asiguram că găsim loc. Ne-am dus cu mașina, dar am parcat-o jos, în Lupeni, aproape de telecabină, într-o parcare amenajată în curtea unui localnic (bineînțeles, numărul îl aveam de la niște prieteni care au fost la Staja cu câteva săptămâni înainte, deci, pe șustaches, cum ar veni). Costul este infinit mai mic (doar 10 ron pe zi) decât în parcarea amenajată oficial. Apoi am apelat la unul din microbuzele care face naveta de jos din Lupeni până în stațiune (un alt număr de telefon, de la aceeași prieteni). Este destul de ieftin (20 ron de persoană) și ce este foarte important, are acces în stațiune și te lasă cât se poate de aproape de cabana unde stai. Edelweiss este situată în capătul stațiunii Straja și din parcarea de sus sau de la telecabina ar fi fost de dus bagajele mai mult de doi kilometri. Revenind, până aici cheltuielile au fost mai mici decât parcarea mașinii sus în stațiune (30 lei/zi) și efortul de a ajunge la cabana incomparabil mai mic decât tragerea prin zăpadă a bagajelor după noi. Ce nu a fost plăcut a fost drumul prin stațiune până la Edelweiss, necurățat de zăpadă și pe care microbuzul a alunecat de două ori în spate, deși șoferul avea experiență. Dacă și șoferul a fost speriat, ce să mai zic de noi pasagerii. Am aflat de la șoferul mașinii că drumurile în stațiune nu sunt curățate, pentru că licitația de deszăpezire nu a fost făcută de către primărie și cum deja era martie oricum ar fi prea târziu. Ce este deszăpezit este datorită efortului concesionarului pârtiei, în rest, ești pe cont propriu și asta include și parcarea oficială din fața stațiunii, unde ești nevoit să iți faci loc printre mormanele de zăpadă. Practic, intervenția primăriei se rezumă la taxarea accesului în stațiune și la curățarea drumului până la bariera de intrare.
Peisaje deosebite.
Nu o să vă spun cât de frumoase sunt peisajele montane ziua sau noaptea, le puteți vedea, parțial, din poze, dar domeniul schiabil o să îl menționez pentru că este un punct pozitiv și chiar doresc să îl laud pentru că oamenii care se ocupă de el își dau interesul. Este aceeași firma de aproape douăzeci de ani și acest lucru se vede prin investițiile făcute și experiența în pregătirea suprafeței. Instalațiile de cablu sunt suficiente pentru lungimea pârtiei, exista și tunuri cu zăpadă artificială funcționale și o instalație de noctura. Nu sunt 24 de kilometri în mod real, cum zic ei pe site. Este o pârtie lungă, Constantinescu și una mai scurtă care coboară la Edelweiss, numită Canal, cu diverse variațiuni. Din păcate, pârtia Lupului nu era funcțională, din motive administrative , iar telescaunul care merge din Vârful Mutu până pe Vârful Straja era defect de ceva vreme și neinclus în domeniul mare schiabil. Pârtia de sub telegondola Straja nu era funcțională, din lipsa de zăpadă, fiind martie. Pârtiile sunt relativ ușoare ( albastre cu putin roșu), potrivite pentru cei care sunt la început cu schiul sau nu vor să se obosească foarte tare. Există mai multe instalații, așa că dacă nu mergi chiar în sezonul de vârf sau în weekend nu o să stai la coadă. Singura mențiune este că ar fi trebuit semnalizată ceva mai bine pârtia în condiții de ceată. Suprafață era pregătită ireproșabil în fiecare dimineața, iar pârtia nu se degrada foarte tare nici chiar la temperaturi pozitive de până la opt grade ziua. Pârtia Canal, cea care coboară la Edelweiss, este mai puțin folosită și, cum este în umbră în timpul zilei, se păstrează intactă până seara. Există și baruri pe pârtie, cu prețuri decente, unde poți să bei o cafea sau altceva admirând panorama superbă din jur. Singurul inconvenient este muzica care merge foarte tare. Surprinzător este că există toalete atât pe partie cât și la baza ei.
Instalatiile sunt suficiente pentru domeniul schiabil existent.
Noi am făcut un abonament pe cinci zile, inclusiv la nocturnă, și ne-a costat aproximativ 1400 lei pentru toti trei, primești o cartelă și poți folosi toate instalațiile, mai puțin cea din Valea Soarelui, dar aceea este pentru începători oricum. Schiatul în nocturnă nu este cum credeți, vizibilitatea este aproximativă iar faptul că se formează berme în timpul zile nu ajută foarte mult. Ca și în Austria echipamentele nu ies pe pârtie decât după închidere, așa că, pe final de zi, pârtia nu mai este perfectă. Ce este cu adevărat spectaculos la nocturnă este faptul că prinzi apusul de soare pe pârtie, iar după ce se lasă întunericul vezi luminile din vale ( Lupeni, Vulcan). Ce era mai puțin plăcut era întoarcerea prin pădure la cabană pe o bezna totală, dar ne-am obișnuit. Experiența nocturnei merită, în special prin spectaculozitatea și ineditul ei.
Un mic bar specializat pe muzica rock. Preferatul nostru.
Ce am mai făcut și a necesitat foarte puțin efort a fost excursia pe vârful Mutu. Sună impresionant dar este de fapt aproape de capătul telescaunului. Dacă te duci roată pe după lacul de acumulare de sus, o să ai o frumoasă priveliște cu partea de sud a țării și necesită doar vreo 200 de metri de dat din bețe. Am mai explorat și diversele porțiuni schiabile de pe lângă pârtie, spre mândria fiicei, care se poate lauda că a schiat „off piste”. Cea mai bună variantă este pe sub telescaunul 2, cel care merge la Edelweiss, dar am mai coborât și pe Lupului, cea mai abrupta dintre partii, așa nebatuta cum era.
În rest nu am fost în restaurante în Straja, aveam masă de tip bufet, așa că nu pot să vă dau nici un sfat. Am avut nevoie de diverse mărunțișuri și am intrat în cele două magazine din stațiune, ambele mici și slab aprovizionate. Vă sfătuiesc să vă aduceți cam tot ce vă trebuie cu voi. Sigur, o apă sau o bere și niște pufuleți puteți cumpăra dar nu mult mai mult de atât.
Zi obisnuita de schi.
Nocturna – aproape toata partia doar pentru noi 🙂
Au fost însă și lucruri care nu ne-au plăcut și primul este contrastul dintre starea domeniului schiabil (foarte bună) și tot ce este în jur, stațiune , oraș, drum sau parcare. Pur și simplu când ieși de pe pârtie te trezești miraculos într-o altă lume. Mai sunt unele cabane puse la punct, dar impresia generală este proastă, de stațiune înghesuită și mizeră. Parcă autoritățile nu ar vrea să facă nimic pentru dezvoltarea turismului și, din ce am citit, așa și este. Tot ce este făcut pe domeniul schiabil este făcut prin credite de către respectiva firmă operatoare, dar, în afara domeniului, se face prea puțin. Drumurile nu sunt curățate, iar parcarea oficială este o glumă. Stațiunea nu pare să aibă un regulament de urbanism, pentru că totul este făcut haotic și cel mai adesea la standarde scăzute. În aceeasi notă, nu înțeleg de ce telescaunul care duce pe Vârful Straja nu este concesionat aceleiași firme pentru a-l repara și pune în funcțiune, practic ar dubla domeniul schiabil. Nici nu mai contează că a fost făcut de primărie, mai important ar fi să fie utilizat și nu să se degradeze prin nefolosire. Geografia locului permite extinderea domeniului schiabil suficient de mult, dar pentru aceasta trebuie și voință administrativă și politică, care se pare că nu există și nu înțeleg de ce, pentru că este o zona foarte săracă și dezvoltarea turismului ar îmbunătăți lucrurile. Am citit că firma care operează pârtiile are doua sute de angajați. Nu este mult, dar este un început, iar dezvoltarea stațiunii ar permite la mult mai mulți angajați în turism.
Partia Canal este cu expunere nordica.
Noi așa am procedat și ne-am simțit bine. A fost o experiență pozitivă, cu cinci zile de soare și schi relaxat. A fost pozitivă pentru că am plecat din start cu ideea că ne vom simți bine și nu am căutat să tot vedem partea negativă. În caz că doriți să vă petreceți concediul de iarnă în țară, vă sfătuiesc să procedați la fel.
Ideea de a scrie acest ghid practic mi-a venit dintr-o experiență anterioară, când am vizitat Toscana ghidându-ne după o harta promoțională a unei firme de turism. Ne-am cazat pur și simplu undeva la o întretăiere de autostrăzi, pe mediana zonei vizitate și am luat orașele la rând. De data aceasta nu am avut nici un material ajutător, doar o multitudine de informații găsite on-line, atât de multe încât la un moment dat m-am oprit din citit pentru ca eram confuz și am decis să lăsăm întâmplarea să ne poarte pașii. Această abordare funcționează in Italia din cauza varietății și multitudinii de obiective turistice istorice și poate nu ar funcționa in altă parte. Noi însă am avut parte numai de întâmplări fericite și descoperiri plăcute, astfel încât am decis ca, pentru a va salva din timpul necesar pregătirii unei excursii, să concepem acest mic ghid.
Am luat biletele pentru Bari (Italia) pentru ca văzusem deja Toscana, după cum am zis, și că doream să vedem cum este in sudul Italiei, dar ne și doream o destinație cu mult soare și multă căldura, totul la jumătatea lunii septembrie. Sudul Italiei a fost o destinație potrivită in care am putut alterna zilele de plaja cu zilele de vizitat, atât că Italia este plina la tot pasul de locuri care merita vizitate și in final s-au dovedit mai multe zile de vizitat decât zile de stat la plajă. Biletele au fost de marți pana marți, dar cum am ajuns seara târziu și ne-am cazat lângă aeroport am decis să nu mai menționez respectiva zi pentru că este complet neinteresantă. Așa cum am zis am pornit la drum fără un program foarte clar stabilit, in afară de faptul ca am rezervat trei nopți pe coasta de vest, lângă Napoli, și trei pe coasta de est, in Polignano a Mare, treizeci de kilometri la sud de Bari. Un minim de plan aveam totuși, dar care se rezuma la denumirea orașelor pe care am vrea să le vizităm, dar nu și o programare pe zile. Programarea am făcut-o la fața locului și am mers la întâmplare iar asta a venit cu bune și rele, dar excursia a avut farmecul ei pentru ca am vizitat ce am vrut și când am vrut, fără să ne reproșam locurile unde nu am fost și pe care le-am ratat. Am să va detaliez programul ca să va faceți o idee, dar și să îl folosiți ca un ghid in caz ca vreți să ne urmați pașii:
Ziua 1 , Traversarea de la Bari la Napoli, Pompei și cazare la Castellammare
Ziua 2, Napoli, cu trenul pe linia Circumvezuviana
Ziua 3, Coasta Amalfitana, Positano (plaja) și Maiori (plaja)
Ziua 4, Salerno (plaja) și traversarea la Polignano
Ziua5, Polignano a Mare (plaja) ,
Ziua 6, Ostuni și in rest zi de plajă
Ziua 7 , Alberobello și Matera , zborul înapoi,
Am să încep cu câteva sfaturi legate de o excursie care acoperă multe locuri in puține zile, in Italia sau aiurea, sfaturi venite din experiența practică avută:
In primul rând dat fiind situația cu epidemia de covid trebuie să ai un certificat verde și o provizie de măști. Testul negativ nu este o opțiune pentru ca expiră prea repede.
Închiriază mașină. Știu ca este scump, mai ales ca este necesar să iți faci și asigurare suplimentară, dar merită pentru mobilitatea pe care ți-o oferă. Italienii au și trenuri și autobuze care circulă regulat, dar mașina este esențială ca să mergi unde vrei și când vrei. Sfatul meu este să închiriezi cea mai ieftina mașina posibila capabilă să meargă pe autostradă de la cea mai ieftina companie pe care o găsești, pentru că sunt la fel toate. Noi am închiriat o Toyota Aygo de la Maggiore, in mod atât de tipic italienesc au încercat să ne plaseze o Lancia Ypșilon ( nu am vrut-o pentru că ne păcălisem cu ea cu un sejur înainte), au încercat apoi cu un Fiat 500 , nici o șansă nici cu asta, și apoi am primit un Citroen C3 surprinzător de dotat și de confortabil. Trebuie să aveți grijă și la asigurare dar cel mai bine este să închiriați mașina de pe un site generalist cu prețuri mici (rentalcars.com), dar asigurarea să o cumpărați la fața locului de la firma de închirieri pentru a evita surprizele scrise cu litere mici, noi in fapt a mai trebui să cumpărăm asigurarea odată din motive de decontare a daunelor.
Daca ați ajuns până aici și ați închiriat mașina o să va uimească limitele foarte mici de viteză. Trebuie respectate însă pentru ca este plin de camere și deși Waze face o treabă foarte bună in a vă avertiza, amenzile sunt mari. Cele mai perverse camere sunt cele care iți calculează viteza medie. In orașe trebuie avut grija la zonele cu trafic limitat (ZTL) și la culoarea locului de parcare, este plin și aici de camere și riscați imediat o amenda. Albastru este cu plată, alb este gratis, galben niciodată pentru ca este pentru rezidenți și tu nu ești. Autostrăzile sunt relativ scumpe.
O să fie scump. Chiar dacă te orientezi către cazări rezonabile, tot sunt minim 60 euro /noapte pentru două persoane, in condiții decente. Mâncarea te costa și ea de la 5 euro o pizza in Napoli, la 25 euro /persoană la un restaurant, însă este păcat dacă tot ești in Italia să mănânci numai de la supermarket. Încearcă mâncarea lor locală, noi am dat-o pe pizza, înghețată , peste, alternate cu câte o cină luată “acasă”. Pentru un mic dejun italian va recomand orice cafenea locală puteți găsi, patiseria este periculos de bună peste tot. Dar tot scump va rămâne pentru că nu poți avea mobilitate într-un interval scurt de timp daca aștepți după tren sau autobuz.
O să fie obositor și fii pregătit sau pregătită să umbli pe jos. Ia cu tine încălțăminte confortabilă și un rucsac mai mic in care să ai permanent apa. Noi suntem alergători amândoi și totuși am fost foarte obosiți la final.
Nu te enerva. Vor apărea tot felul de mici probleme, de la parcări pline la Android auto care se oprește in mijlocul singurei intersecții de pe traseu pentru ca ai nimerit o groapa și a sărit cablul. In plus traficul este exact cum te-ai aștepta , agitat și zgomotos. Dar amintește-ti că ai venit in concediu să vezi, ai timp și in consecința fii relaxat. Lucrurile se vor întâmpla când se vor întâmpla și in mare parte chiar cum ai vrea tu să se întâmple, iar dacă nu, asta este, nu ai ce să faci. Italia nu este Germania ca și organizare și nu totul este perfect.
Deși nu pare la prima vedere ,nu dispera că nu găsești parcare, poate mai departe de unde vrei să ajungi, dar de găsit o să găsești. Nu parca decât daca scrie clar P sau ești la malul marii pe un drum privat. Italienii nu sunt proști, poate dezorganizați uneori, dar știu și ei ca locurile de parcare sunt necesare, așa ca adesea o să găsești la marginea orașului parcări gratuite și de multe ori o să fie și autobuz către centru. Au acest sistem in multe orașe turistice și neturistice. Dacă nu este autobuz atunci probabil că este la o distanta rezonabilă de mers pe jos.
Încearcă să ai o rezerva de bani cash la tine, atât pentru parcări cât și pentru diverse cumpărături mărunte. Te va surprinde in câte locuri nu se acceptă card. Majoritatea aparatelor din parcări nu mi-au acceptat cardurile emise de Revolut sau Bt, dar au acceptat Garanti Bank. La fel am pățit și cu stațiile de taxare de pe autostradă. Încearcă să ai permanent și ceva monede la tine. Anumite aparate acceptă numai monede nu și bancnote. Daca iți trebuie 50 de cenți să intri la baie atunci e foarte neplăcut să ai numai card. Cardul e bine să îl ai oricum, nu numai ca program pe telefon, in caz ca ți-se se termină bateria.
Daca găsești ceva ce iți place, fie încălțăminte, pantofi sau obiecte decorative și vrei să cumperi, cumpără atunci pe loc. Știu că nu este obiectul excursiei, dar dacă iți place ceva nu iți fie frica că este brand italian, sunt de bună calitate și la preț accesibil, doar că s-ar putea să nu mai ai timpul sau prilejul să îl cumperi in altă parte așa ca fă-o atunci pe loc.
Când vizitezi locuri si orașe folosește o hartă tipărită pe hârtie. Daca vei tot deschide un program de navigație iți vei termina bateria din telefon chiar înainte de cea mai interesantă poză.
Mare atenție că nu au toalete publice decât foarte rar, si chiar și obiectivele turistice uneori nu sunt prevăzute cu această facilitate modernă. O să mai menționez acest aspect dar trebuie să iți calculezi un pic pauzele. Dacă te surprinde mirosul de urină de pe la colturile întunecate să știi că nici ăia nu și-au calculat bine. La restaurante vei găși toalete, așa că nu ar trebui să fie o mare problemă.
De regula orice restaurant servește mâncare bună dar este bine să știi ca exista taxa suplimentară numită ‚coperta’ care se calculează pe persoană și poate varia de la 0.5 la 5 euro. Meniul este structurat pe aperitive, felul unu ( dar nu supă și ciorbă) și felul doi, și cuprinde patru până la opt feluri din fiecare. Porțiile nu sunt mari, dar sunt suficiente pentru o persoana normală și flamandă de atâta mers pe jos. Mâncarea stradală este și ea la înălțime așa ca nu te jena să cumperi daca iți face pofta ce vezi.
Cafeaua are statut de religie și este excepțională oriunde o bei, chiar și la benzinărie este pregătită cu un expresor profesional. Cappuccino nu se bea după ora unsprezece dimineața iar un expresso trebuie băut rapid pană nu se răcește. Cam toate cazările iți oferă cafea dimineața, de obicei sub forma unui expresor cu pastile și băutura este si aici la fel de excepțională.
Relaxează-te și tratează fiecare zi separat, bucurăte de ea, de mâncare , de companie , de priveliști și nu regreta că nu ai văzut tot. Nu poți să vezi tot, sunt prea multe locuri interesante.
Un ultim cuvânt despre biserici. Italia este o tara preponderent catolică iar religia este extrem de importantă, lucru imediat vizibil prin numărul de construcții specifice bine păstrate. Sunt convins ca fiecare are o istorie interesantă dar nu poți fizic să le vezi pe toate, așa ca limitează-te la cele mai semnificative.
Napoli, Pompei, Salerno și coasta Amalfitana
Napoli si Vezuviul vazut de pe terasa.
Ca să vizitezi Napoli, Pompei, Vezuviu sau coasta Amalfitană vă recomand să stați in Castellammare di Stabia și să alegeți o cazare cu priveliște către golful Napoli și Vezuviu. Noi cel puțin așa am făcut, am ales de pe Airbnb un loc numit “Le suite del castello La corte” mai mult pentru terasa de pe acoperiș decât pentru cameră. O problemă pe care o veți avea in respectivul oraș este că, deși ești aproape de stația de tren ca distantă, ești la înălțime față de ea, noi aveam de mers pe jos 20 de minute la vale și ceva mai mult la urcare. Un preț mic de plătit pentru o priveliște absolut fantastică. Drumul până la stația de tren sau la supermarket-ul local ne-a purtat pe străduțe înguste , înghesuite, pline de mașini mici și scuteriști, o introducere in atmosfera italiana autentică, așa cum vezi in filme. Deși noaptea poate deveni stranie pe străduțele slab luminate, nu am avut nici un moment sentimentul că nu suntem in siguranța. Pe lângă stația de tren veți găsi cafenele și magazine mai puțin turistice, cu cafea și patiserie impecabilă. Linia de tren se cheamă Circumvezuviana și așa cum sugerează numele face un arc de cerc pe lângă Vezuviu pornind din Sorrento și sfârșind in Napoli, trecând pe lângă Pompei (5 stații din Castellammare) și Herculane, urmărind linia golfului Napoli. Ultima stație vă lasă aproape de centrul istoric al orașului Napoli dar este important să va reamintiți numele liniei pentru a putea reveni.
Pompei-un oras modern de acum 2000 de ani
Noi am vizitat prima data Pompei, pentru ca așa a ieșit din calculul de timp ad-hoc făcut in a doua zi. A fost interesant dar și mult de umblat pe jos pe o căldura năucitoare. Cum nu exista decât putină vegetație in incintă pietrele închise la culoare se încălzesc excesiv de mult. Pentru mine Pompei reprezintă o odă a măiestriei urbanistice romane, de mult apuse cred, pentru că acum este fără toalete și alte facilitați moderne. Exista un singur bar dotat cu toaletă cam pe la mijlocul perimetrului, nemarcat pe hartă, peste care am dat din întâmplare. Bine, nu chiar din întâmplare , căci am văzut pe cineva cu o înghețată și m-am gândit că nu poate fi departe magazinul. Dar după cum miroase pe la colturi și după șervețelele de pe jos bănuiesc totuși că multă lume nu îl găsește la timp. Biletul de intrare este 16 euro, nu vă lăsati vrăjiti să cumparați ghid audio pentru că găsiți totul on-line. Ai grija să ai baterie in telefon .Noi am pornit fără să avem măcar o banală hartă, cu bateria pe sfârșite in telefon și având doar apă la noi. Ne-a luat cinci ore și mulți kilometri, dar l-am văzut cam pe tot chiar dacă ne-am ghidat după o poză facută după harta unui alt turist. Pe final s-a descărcat și harta on-line dar deja era tardiv. Eu va sfătuiesc să îl vizitați chiar dacă nu îl puteți bate la pas pe tot, pentru că merită văzut cum era amenajată o tavernă, un bordel sau o casă romana. Aș aprecia că, dacă scoți tehnologia noastră mult evoluată din ecuație, orașul nu diferă foarte mult de unul modern decât prin lipsa cronică a vegetației stradale.
Italia este o tara plina de biserici si Napoli nu face exceptie. Ele sunt deschise publicului permanent.
Napoli l-am vizitat a doua zi, mergând cu trenul pe linia menționată mai sus. Am început ziua cu patiserie in Castellammare, am continuat cu și mai multă patiserie și cafea in Napoli și am terminat cu pizza. Pizza prajită in ulei la “Antica pizza fritta da Esterina Sorbrillo” , se mănâncă doar afară , 3.5 euro orice tip de pizza din cele o numai șase disponibile, și pizza napoletană clașica la “L’antica Pizzeria da Michele” local făcut celebru de Julia Roberts și unul dintre cele mai vechi. Pizza a fost extraordinară, un pic arsă din cauza grabei, costă doar 5 euro, au doar 4 feluri și vine foarte repede. Este practic un fast food cu pizza dar merită încercat, deși după ce am văzut pe mesele întinse pană in stradă peste tot, mâncarea arată fantastic in orice local. Obiective turistice am vizitat mai puține , am preferat să umblăm pe jos ( 16 km) înconjurați de atmosfera vibrantă a orașului. Am început cu “Cattedrale di Santa Maria Assunta”, sfântă sfintelor în Napoli, am trecut pe la “Chiesa de Gesu Nuovo” și pe la cele doua castele Ovo și Nuovo. Eu vă recomand Ovo pentru că este mai vechi și mai spectaculos, fiind situat la malul mării (da, numele înseamnă ou). Intrarea este gratuită, dar ca și la celălalt ai nevoie de programare. O poți face de pe telefon foarte repede dar trebuie să anticipezi un pic ora. Biserici sunt foarte multe, sunt convins că toate sunt interesante, dar cum timpul ne presa nu am intrat in toate. Am preferat să ne plimbăm pe traseul de întoarcere de la castelul Ovo la stația Garibaldi ( cele două puncte distale) la întâmplare pe străduțe tipic italiene, înguste, zgomotoase, pline de viată și deosebit de murdare, cu o mica incursiune in cartierul spaniol. Când te saturi de agitație tot ce ai de făcut este să mergi paralel cu străzile turistice și va fi mult mai liniște. Cam atât se poate face într-o zi dacă ești dispus să mergi mult pe jos. O să găsiți prezentarea orașului și obiectivele turistice in orice ghid online său tipărit, dar când timpul este limitat este necesar să devii selectiv. Toaletele sunt și aici o problemă și de regulă le vei găsi numai când te oprești undeva la un restaurant sau la o cafenea și mai rar pe la obiective turistice. Un alt sfat este să va îmbrăcați frumos, nu foarte elegant căci vei merge pe jos, dar nici foarte sport pentru că nu vor ieși pozele așa cum trebuie.
Positano- un oras superb imprastiat pe faleze abrupte
A treia zi ne-a pus o noua problemă pentru ca voiam să vizităm Positano situat pe coasta Amalfitană, dar nu eram siguri cum să procedăm. Am tot citit că este dificil și foarte scump de parcat mașina și așa și este daca nu ești creativ sau eventual mergi noaptea. Trenul se oprește la Sorrento și ar fi trebuit să luăm un autobuz ulterior, așa ca am decis să mergem cu mașina din economie de timp. In plus ne-am propus că dacă nu găsim un loc de parcare in Positano să continuăm pe coastă către sud și să ne oprim in alt oraș, sunt cam la fel toate și la fel de interesante, fiecare are o istorie a lui. Cum loc liber nu am gășit in Positano, am condus către Nocelle, localitate care nu este pe drumul principal de coastă și am avut noroc să gășim un loc cu plată liber, la 1,5 euro/h, lângă o stație de autobuz, o toaletă publică gratuită și un restaurant liniștit, altfel zis o poziție perfectă, in Montepertuso. Positano este doar la un kilometru și jumătate, dar e drept că in jos, cu o diferență de nivel de 300 metri. O excursie extrem de spectaculoasă pe o potecă amenajată și betonată, iar înapoi puteți lua autobuzul pentru că este mai ușor. Vă sfătuiesc să faceți o poză cu stația de autobuz unde vreți să reveniți pentru a evita căutarea ei pe Google Maps după repere pe care poate nu vi le amintiți. Orașul este exact cum îl vedeți in poze, colorat, împrăștiat pe coaste de deal abrupte și extrem de spectaculos și zgomotos. Merită să faceți plajă o oră sau două, să faceți poze și cam atât. Este foarte aglomerat iar zgomotul și aglomerația condensate într-un spațiu foarte restrâns, practic doar jos la țărmul marii terenul este plat, iți creează un sentiment de anxietate. Înapoi am luat autobuzul, circulă rezonabil de des, dar a fost o experiență plină de adrenalină, atât de plină că ne-am dat jos cu două stații înainte de destinație și am continuat pe jos. Deja luasem in altitudine astfel că a fost ușor de ajuns la mașină. Șoferul era foarte relaxat, vădit avea experiență pe drumurile înguste și virajate de coastă dar a fost prea mult pentru stomacul nostru. Neașteptat a fost că in toată acea aglomerație am întâlnit autobuze școlare și părinți care își așteptau copii, semn ca lumea chiar trăiește vieții obișnuite in orașele respective. După agitația de jos restaurantul de lângă stația de autobuz menționată anterior a adus o liniște binemeritată așa că am petrecut o ora relaxantă. Peștele a fost extraordinar iar prețul pe măsura , 60 euro (Il Ritrovo se numește restaurantul)
O prezentare perfecta a unui peste bine gatit
Cum mai aveam jumătate de zi la dispoziție am decis să continuăm să conducem pe coastă către Salerno în sud, dar ne-am oprit pană la urmă în Maiori. Orașul este mai nou pentru că a fost reconstruit in anii 60-70, distrus fiind de o inundație, mai puțin turistic dar posesor al unei întinse plaje cu nisip negru unde am petrecut după-masa la soare. Drumul care parcurge coasta Amalfitana este extrem de spectaculos și merită parcurs pentru impresiile vizuale. Îl veți parcurge foarte încet din cauza traficului și a curbelor așa ca este timp pentru făcut poze direct din mașina, căci de oprit este mai dificil. Înapoi la Castellammare am preferat să ne întoarcem prin munte pe un drum mai puțin circulat dar care ne-a dat ocazia să vedem satele sărăcăcioase, dintre cele neprezentate turiștilor. Coborârea pe partea cu Castellammare a însemnat și o priveliște fantastica către Vezuviu, dar și către zona metropolitană din jurul lui, zonă care nu era până acum vizibilă din apartamentul închiriat. Este interesant să vezi cum stau înghesuiți, cu prea puține zone verzi, și prea multe și felurite construcții care ocupă practic tot spațiul până la poalele munților. Totuși nu vezi blocuri înalte ca si pe la noi, doar construcții joase. O altă soluție ar fi fost să continuăm pană la Salerno și să ne reîntoarcem pe autostradă, timpul ar fi fost similar.
Strazile inguste din Salerno
A patra zi era destinata tranziției către coasta de est și mersului la cazarea din Polignano a Mare, dar cum voiam să facem și plajă am calculat și ne-am decis să vizitam Salerno, să facem plajă acolo și să mergem după-masa către Polignano. Inițial am vrut să vizităm Vezuviul dar cum era necesar să luam bilete on-line cu trei zile înainte, a trebuit să renunțăm. Am mers pe autostrada de data aceasta ( vorba vine autostradă, este limitată pe multe porțiuni la 70 km/h), oricum este un drum de doar 45 minute și am lăsat mașina in prima parcare gratuită apropiată de centrul istoric. Salerno ca oraș este mai mult industrial decât turistic și tocmai acest aspect iți da prilejul să vezi cum este viața de zi cu zi și in afara perimetrului centrului istoric pe care îl vizitezi de obicei. In plimbarea de un km dintre parcare și plajă, trecând și prin centrul istoric, am găsit magazine, patiserii și restaurante ne-turistice, ieftine și cu produse extrem de gustoase. Am găsit însă și străzi înguste, trafic agitat și multă mizerie. Plaja este cu nisip și puțin populată, in general erau pensionari veniți să stea la soare, și pe care ii admiram pentru că se îngrijesc. Centrul istoric este relativ mic și ușor de vizitat. Există și un castel aflat la o altitudine de trei sute de metri care veghează peste Salerno dar vă sfătuiesc să mergeți cu mașina. Noi am încercat să mergem pe jos, Google Earth a fost optimist cu timpul (45 minute) doar că drumul pană acolo nu are trotuare și este neplăcut de mers așa că am renunțat. La întoarcere am coborât din nou pe lângă biserica centrală ( Cattedrale di Santa Maria degli Angeli) și am avut parte de singura experiența neplăcuta într-un restaurant din Italia. Ne-am așezat , am citit meniul, ne-am decis ce să comandăm numai ca să aflăm că masa era rezervată și trebuie să plecăm. A fost, cred, doar un motiv inventat pe loc, pentru că de fapt problema a fost că l-am întrebat pe chelner dacă vorbește engleza, a zis că doar napoletana ( deși Napoli era departe) și s-a ofuscat. Nu m-am putut abține să nu dau un rating negativ pentru servicii, de altfel meritat, restaurantul se numește Botteghelle 65 și nu îl recomand. In final poate că a fost mai bine pentru că ne-am oprit după colt la pizzeria La Smorfia unde am mâncat, din nou, o pizza napoletană adevărată. Pe acesta îl recomand, mai ales ca avea și un chelner roman. Trebuie să spun că a fost, ca mai toți chelnerii romani întâlniți in Italia, afabil, profesionist, serviabil dar nu dulceag și sentimental și ne-a făcute recomandări corecte. Cumva chelnerii de acolo știu să te facă să te simți bine fără a avea aerul de superioritate pe care îl au in multe localuri de la noi. Revenind la Salerno eu îl recomand pentru că centrul lui istoric este mai restrâns și mai ușor de vizitat, este mai liniștit și puteți face plajă liniștiți ( aveau dușuri dar nu toalete sau cabine de schimb) și cumva și mai autentic Italian, dacă este posibil acest lucru in Italia, unde totul este autentic Italian. Am vizitat și castelul numit Castello di Arechi, cu mașina de data aceasta, poziționarea lui la înălțime ii conferă o frumoasă perspectivă asupra orașului și a capătului sudic al coastei Amalfitane.
Lama Monachile (Polignano a Mare) – perspectiva nocturna
Finalul celei de-a patra zile l-am petrecut pe autostrada dintre Salerno și Polignano a Mare, cu limite de viteza intre 70 și 130, cu un peisaj care începe prin a fi cu munți și dealuri și apoi sfârșește prin a fi plat si dominat de culturile de măslini. In Polignano am ajuns la timp să ne preluăm apartamentul, să luăm o cină improvizată cu mezeluri feliate in fata noastră la magazinul din vecinătate ( o chestie tipic italiană) și să ne facem plimbarea de seară pe străduțele albe și faleza lungă. Aceasta plimbare de după cină este tipica pentru Italia, am văzut in multe orașe oameni ieșind din casă la plimbare, ei consideră ca ajută la digestie, ceea ce este probabil adevărat. Ne-a plăcut si că lumea se îmbracă frumos pentru cină și plimbarea de după, așa că am făcut si noi la fel. Îmbrăcatul cu stil este iarăși o chestie italiană, si impreună cu preferința pentru mâncarea de calitate sunt doua lucruri de admirat, mai ales la persoane in varstă. Preluarea cazării ne-a dat un mic motiv de panică, era situată la drumul principal, dar odată închisă ușa nu se mai auzea nimic din exterior. In Italia am văzut ca de regulă lumea nu își bate joc de turiști și dacă scrie antifonare fonică atunci așa și este. Parcare se găsește și in Polignano, este una gratuită chiar lângă gară. Noi eram la 10 minute de mers pe jos de ea, dar oricum orașul este mic și indiferent unde stați puteți lasa mașina acolo, ca ultima soluție, sau caută altă parcare gratuită mai aproape. Lumea este obișnuită să lase mașina in locuri dedicate si apoi să umble pe jos. Polignano este in esență o stațiune de vacantă chiar daca are și o istorie in spate. Orașul este celebru pentru plaja Lama Monachile și falezele înalte care se termină in mare. Nu are însă plaje cu nisip așa cum le concepem noi, dar dacă doriți să vă petreceți vacanta într-un loc cu nisip vă recomand să căutați mai la sud, începând de la Monopoly ( da, este nume de oraș) și pană la Brindisi sau chiar mai la sud. Orașul are un farmec aparte, nu degeaba este considerat cel mai frumos oraș din Puglia, străduțele lui înguste și albe sunt perfecte pentru o plimbare in trecut, iar balconetele și aleea de pe faleză pentru privit marea și făcut plimbarea de seară. Arhitectura căsuțelor înghesuite una in alta, este foarte interesantă, similară de altfel cu alte orașe din zonă și cu unele orașe grecești, pentru că din lipsă de spațiu ușa tine de multe ori loc de geam și practic locuiești in stradă. Va recomand să evitați cazările din centrul istoric, strict pe acest motiv. Plaja Lama Monachile (cea cu concursurile Red Bull de sărituri) este accesibilă pe sub un pod roman și este absolut superbă pentru făcut poze și mai puțin pentru plajă fiind plină de bolovani și având un acces in mare dificil. Nu vreau să fiu negativist, ulterior am constatat că de regulă italienii au alte pretenții de la o plajă, mai reduse decât noi, dar chiar și așa spectaculozitatea este calitatea ei principală. Întreg orașul are un aer de stațiune de pe litoral și depinde foarte mult de gusturile personale dacă iți place sau nu. Găsești și străzi liniștite, și străzi aglomerate, și zone liniștite si zone aglomerate cu oameni, și priveliști spectaculoase și restaurante mai tradiționale sau mai moderne ,și arhitectură veche și mai nouă, și străzi pe care să te pierzi și alei pe faleză pe care să te plimbi, găsești cam de toate numai plaje cu nisip nu. Pentru noi care am tot călătorit in zonă a fost potrivit, dar poate pentru o familie cu copii care vrea să stea o săptămâna la plajă nu este, depinde de gusturile personale.
În a cincea zi am stabilit, de comun acord, să ne odihnim, așa că am petrecut ziua in Polignano. Am început prin a face o vizită pe plaja Lama Monachile dimineața, tot spectaculos arată și la lumina zilei, dar pentru a sta la plajă am mai mers douăzeci de minute pană la Lido Cala Paguro, fost debarcader de bărci convertit in plajă, cu pietriș amestecat cu nisip și alei de beton pe margini, dar cu acces facil in mare și o apă absolut superbă, caldă și transparentă. Am realizat că italienii nu își fac atâtea probleme când nu este plaja perfectă, cu nisip și se simt bine oricum ar fi. O alta caracteristică este că deși sunt povestitori și gălăgioși din fire totuși nimeni nu urlă și nu tipă și nu iți invadează spațiul personal, deși înghesuiala era mare. Practic ca să avansezi pe aleea de beton de pe margine treceai peste prosoape și picioare întinse, dar cumva reușeau să facă asta politicos. Am revenit și după masa la aceeași plajă și apoi am continuat cu o cina într-un restaurant care arata neturistic ( Cucina di Ventura), si era afacere de familie, tată și fiu. Mâncarea s-a dovedit a fi la înălțime, autentică, iar vinul vărsat excelent. Seara, la fel ca alte seri, am încheiat-o cu nelipsita plimbare pe străduțele albe și pe faleza. In respectiva zi era și un concurs de ciclism in oraș, la nivel local, italienii fiind pasionați de acest sport. Orașul era blocat, strada centrala fiind închisă, și totuși nimeni nu exagera cu claxonul, nimeni nu încerca să conducă pe trotuar, toți aveau răbdare in mod civilizat să înainteze.
Unele zile sunt norocoase pur si simplu- Costa Smeralda pustie
Inițial pentru a șasea zi am avut planificat să mergem in Brindiși, dar am considerat că este prea departe și am hotărât să mergem la plajă dimineața, in Ostuni la amiază și la o alta plajă după masa, undeva mai aproape. A fost ziua plină de întâmplări fericite într-o excursie care a stat oricum sub semnul întâmplărilor fericite. Prima plaja aleasă se cheamă Costa Smeralda și care s-a dovedit o înlănțuire de mici golfuri stâncoase, fiorduri in miniatură, din care unele aveau nisip la capătul unde se intra in apă. După cum arătau bănuiesc că unele au fost și adaptate pentru a scoate bărcile de pescuit din apă pentru că pe margini se vedeau urme de prelucrare cu unelte mecanice. Fară un motiv am mers cu Google maps, nu cu Waze și ne-a dus chiar la un golf cu nisip. Am nimerit acolo dimineața, când mai erau doar două cupluri și pană la amiază a mai apărut doar un grup de pensionari. Ce am admirat in general in Italia la persoanele in vârsta este ca se îngrijesc și se respectă. Poate că conduc mașini vechi și stau in case mici, dar se îngrijesc, se îmbracă frumos și se plimbă. Revenind, in comparație cu plaja stâncoasă și agitată din Polignano, locul părea ireal de liniștit, iar apa era din nou caldă si transparentă. Unde am stat noi nu era plaja amenajată cu umbrele și șezlonguri dar dacă mergeai un pic pe drumul de pe țărm puteai găsi și locuri amenajate. Pentru doua ore am considerat ca nu este necesar. Mijlocul zilei l-am petrecut in Ostuni, un oraș alb cocoțat pe un deal , la vreo șapte kilometri de mare. Centrul istoric este frumos, cu nelipsitele biserici și clădiri zidite din piatră albă. Ce îl diferențiază de altele este amplasarea lui pe deal și faptul că poți privi in depărtare sau îl poți privi de la depărtare, după caz. In rest aceleași străduțe înguste, in pantă de data aceasta și același amalgam de turiști și localnici. Nu o spun ca pe ceva rău, doar ca deja era ziua șase și poate Ostuni ar fi trezit mai mult interes in noi dacă era vizitat in prima zi.
Masina parcata pe malul marii.
Pentru după masa am ales o plajă, Torre Guaceto, situată într-o rezervație naturala, dar nu am mai ajuns la ea din cauza unei întâmplări hazlii și norocoase. Cum am ajuns târziu, a durat mult pană am mâncat in Ostuni și eram și cam leneși, am sosit tocmai pe când polițiștii locali împărțeau cu generozitate amenzi pe câmpul care părea a fi parcare. S-a dovedit că, deși arata a parcare, nu era, fiind in cadrul rezervației, dar am scăpat de amendă și am fost îndrumați spre alta parcare la un kilometru distantă. Din păcate cum noi vorbim o italiana învățată din filme și polițiștii o engleză inexistentă, nu au reușit să ne spună că in fapt accesul spre Torre Guaceto se făcea din sud, de către Ostuni, și noi am plecat către nord către o cu totul altă plajă. Am ajuns pe un drum secundar care ducea către mare dar tot nu găseam semnul cu P, așa că am oprit o mașină care trecea și l-am întrebat pe șofer in italiana noastră limitată unde putem parca. Individul s-a dovedit foarte volubil, fost polițist, și ne- a condus pe drum pană la plajă unde am parcat mașina practic la malul mării. Ne-a explicat pe un ton foarte disprețuitor ca da, așa e, cei locali dau amenzi, am dedus că nu ii iubea, dar că acolo este drum privat, nu am înțeles de ce, și că nu pot da amenzi. Plaja a fost cu nisip, neamenajată și pustie. Nu are nume pe harta, dar este la un kilometru jumătate nord de Torre Guaceto, la capătul drumului care duce la Meditur Village. Înapoi am încercat să ne întoarcem pe drumuri lăturalnice, raționamentul a fost că poate găsim un restaurant local, dar nu am reușit decât să dăm peste sate și orășele care nu arătau cu mult mai bine decât pe la noi, partea neturistica din Puglia și cum era și întuneric ne-am plictisit repede și am revenit la autostradă și in Polignano a Mare.
A șaptea zi, ziua plecării acasă, a fost rezervată pentru Alberobello și Matera , in această ordine. Trebuie avut grijă pentru că dacă Alberobello este un orășel mic și ușor de parcurs, Matera este un oraș mai mare și mai agitat și este mai dificil de găsit un loc de parcare, mai ales dacă nu te uiți pe hartă unde anume vrei să ajungi. Matera nu este in regiunea Puglia, este chiar lângă, așa că dacă dați căutare după lucruri de văzut in Puglia nu va apărea. Pentru Alberobello am avut nevoie de mai puțin de doua ore, secțiunea cu trulli este mică, albă și interesantă. Încă nu am pomenit aceste construcții rotunde cu acoperiș țuguiat, specifice zonei de sud, dar in realitate pot fi găsiți cam peste tot in Puglia, de multe ori vechile clădiri fiind adaptate la locuinte sau transformate in acareturi de fermă.
Casele cilindrice si cu acoperis tuguiat sunt specifice zonei.
Alberobello este un orășel bine conservat, format din trulli , îngust și neverosimil de alb și pe care l-as caracteriza ca fiind drăguț de vizitat. Matera este însă complet diferit. Este o secțiune de oraș cu case săpate in stancă sau construite din piatra, cu drumuri, alei de acces , scări, biserici, și ce mai este necesar unei comunități, toate împrăștiate pe pante abrupte, pereti a unor vechi văi sau canioane. Este mult mai mare și mai abrupt decât Alberobello, partea care trebuie vizitată se cheamă Sassi de Matera, iar daca vrei să o parcurgi pe toată ai nevoie de o zi întreagă. Noi am parcurs doar o parte, am urcat sus la dom cam toate bisericile principale din orașele italiene au titulatura de dom) și am coborât un pic in valea abruptă din spate, pe care nu o intuiești dacă vii dinspre oraș. Noi am prins o zi foarte caldă și cum nu este un oraș alb de acestă dată, piatra se încălzește foarte tare de la soare. Când am terminat cu plimbatul și am revenit in oras am trecut la înghețata și mâncare, în această ordine, cumva pe căldură a avut sens. In toate aceste zile am omis să pomenesc înghețata existentă din abundentă peste tot. Calitatea variază de la bună la foarte bună și este disponibila cu servire in vitrina in aproape orice cafenea sau gelaterie. Rar am văzut frigidere cu înghețata asa cum le știm de la noi. In Matera am parcat la douăzeci de minute de mers pe jos de Sassi, într-o parcare gratuita găsită din întâmplare, dar sunt și parcări cu plata. Google Maps face o treaba bună in a le indica așa că bazați-va pe el fără grija. O zi este suficientă pentru vizitarea celor doua orașe. Nu sunt obligatorii, dar merita văzute pentru ca sunt diferite de cele de pe coastă și au un puternic impact vizual, deși din motive diferite. Cea mai rămas din excursie a reprezentat drumul către Bari, de acum plictisitor, și zborul către Cluj, și mai plictisitor după cele 7 zile petrecute in Italia. Totuși pentru că eram cu o ora înainte de program am oprit la un outlet cu îmbrăcăminte, din curiozitate și pentru ca era lângă benzinăria la care am făcut plinul. Și aici am dat peste lume in vârsta care își căutau haine, lume foarte bine îmbrăcata, lucru care nu l-ai fi zis după mașinile vechi din parcare. Este o caracteristica a Italiei, unde oamenii au alte priorități materiale decât noi.
Matera- un oras construit din piatra
In încheiere as vrea să vă zic ce ne-a plăcut și ce nu ne-a plăcut. Am să încep cu ce nu ne-a plăcut pentru ca am două lucruri de menționat: mizeria de pe șosele, câmpuri și orașe și lipsa toaletelor publice. Parca nu ar mai avea serviciu de colectare a gunoiului stradal sau de curățări a străzilor. Cantitatea de gunoi văzută depășește orice închipuire și concurează cu succes orașele noastre cele mai mizere. Iar lipsa toaletelor nu o înțeleg, pentru că de multe ori este evident ca lumea transformă colturile in pisoare și mirosul este respingător. In rest ne-a plăcut, sigura, nu sunt perfecți italienii și seamănă cu noi, vor încerca tot timpul să mai ciupească ceva, multe lucruri sunt de mântuiala făcute sau negândite foarte bine, pe unele le înțelegi, pe altele mai puțin, dar nu își bat joc de orice așa cum facem noi și se respecta ca persoana pe ei și pe ceilalți. Poate nu este așa in realitate, dar ca turiști noi așa am perceput. Sudul Italiei nu este Germania ca și organizare și eficientă, dar atunci când cumperi orice serviciu poți să fi sigur ca nu își bat joc de tine. Ne-am întoarce cu plăcere și probabil că o să și facem asta , dar data viitoare plănuim să vedem Sicilia, poate mai pe îndelete, cu mai puține locuri vizitate in mai multe zile de concediu.
Singura metafora care mi-a venit in minte pentru a descrie distanța parcursă la Wizz Air Marathon, este comparația cu drumul de la Cluj la Huedin, doar că îl parcurgi în ture de câte 10.5 km prin centru Clujului și alergând, nu la volanul unei mașini.
A fost primul meu maraton pe astfalt și asta îl face special. Am mai parcurs de câteva ori mitica distantă de 42 de kilometri în alergare dar prin pădure unde cerințele sunt întrucâtva diferite. Pe asfalt totul se rezumă la a ține un ritm constant pe o distantă de 42 de km. Pare un lucru simplu dar în realitate nu este și abilitatea de a o face depinde de mulți factori: antrenament, putere mentală, nutriție, hidratare și un pic de noroc.
Startul s-a dat de pe stadionul din Cluj, într-o dimineața de duminică (un lucru bun pentru că ai timp să te odihnești), pe o temperatură de sub 10 grade, perfectă pentru alergat în tricou la ritm constant. Am avut și noroc să dau de o cunoștință care vroia să țină un ritm ceva mai alert decât mine așa că am alergat mare parte din traseu cu el. Faptul că au fost patru ture vine cu rele, apare plictiseala care ucide entuziasmul și știi exact cum o să te chinui la final, și bune, știi exact cât mai ai și ce urmează, unde sunt amplasate toaletele ( eu nu le-am folosit) și punctele de hidratare. Emoții la start întotdeauna există, dar cum nu este prima cursă , le savurez cu plăcere. Inevitabil întâlnești cunoștinte, saluți și ești salutat și faci calcule vizuale bazate pe criterii absolut fictive cam cați poți să depășești. Problema cu alergările de distantă este că dacă sunt puțini la start, și aici au fost, atunci majoritatea vor fi alergători buni, cu experiență . După poveștile de rigoare, în care fiecare încearcă să își ascundă emoțiile sau nerăbdarea , ne-am aliniat la start și am pornit.
Prima tură a mers perfect, cu ritm constant, povestind și schimbând impresii cu ceilalți participanți. Cunoștința, alergător serios, cu mai multă experiență decât mine, avea și un semn pe spate cu ’pacer ’, neoficial, așa că a adunat un mic grup pe lângă el, cu mine printre ei. Atunci când alergi 40 de kilometri, primii zece sunt practic de încălzire și intrare în ritm. Corpul începe să iți funcționeze în modul de alergare și nu te aștepți la probleme. Entuziasmul este la maxim, postura de alergare perfectă, mintea iți funcționează în parametrii așa că poți să duci o conversație uzuală cu cine se nimerește. Continui să saluți alergători si spectatori, dai și primești sfaturi, strigi, încurajezi și zâmbești la poze. Ritmul propus, de 5.20 minute pe kilometru, este totuși un ritm conversațional. Au început să ne depășească entuziaști și din această cauză am tot avut tendința de a accelera, iar la intrarea pe stadion aveam un mic avans fată de plan.
A doua tură nu a fost mult diferită de a prima, oboseala încă nu este resimțită, cel puțin eu nu am avut probleme. Componența grupului s-a mai schimbat. Au fost unii care s-au pierdut, altii s-au mai alăturat, și am început să întrecem entuziaștii care ne-au depășit în prima tură. Începi să iți pui problema alimentației și a hidratării și aici am făcut o greșeală de începător care m-a costat la final. Pentru că era dificil de băut apă din păhărelele existente la punctele de hidratare nu m-am oprit mai deloc și am terminat apa care o aveam ca si rezervă la mine. Alimentația am rezolvat-o cu un gel cu cofeină. Cum la unul din punctele de hidratare existau geluri am luat și de acolo unul, tot cu cofeină. Am mai salutat spectatori, am mai râs, iar la terminarea turei eram încă în plan.
Tura a treia a fost ceva mai dificilă. De regula cu primii 20 de kilometrii nu am probleme dar apoi situația devine dificil de gestionat. Eu, mai ales după kilometrul 25, resimt oboseala și durerea fizică. Durerea fizică este cel mai bun prieten al alergătorului și este ca o întalnire așteptată dar nu dorită și nu te ia prin surprindere. Oboseala este însă marele dușman și implicit mai greu de gestionat. Întăi te lovește oboseala fizică apoi cea mentală. Am început să pierd ușor ritmul, am simțit că nu mai am energie așa că am apelat la soluția cea mai la îndemăna , gelul cu carbohidrați. Am luat în fugă patru de la stand și am început să le consum pe rând . Din păcate am uitat să beau apa, oboseala mintală se instalase, și începeam să mă dezhidratez. Combinația dintre geluri cu cofeină și deshidratare ( eu am nevoie de un litru de apă la fiecare oră) este fatală pentru efotul de anduranță. Entuziasmul era încă bun așa că am încercat să remediez situația din mers. Din păcate pe fondul oboselii, mentale din nou, primul impuls a fost să mai iau un gel, tot cu cofeină și tot fară apă. O idee foarte proastă. A trebuit să încetinesc și să umblu la pas un pic să îmi revin din senzația acută de stop cardiac pe care o aveam. Am dat și de un punct de hidratare de unde am luat apă de aceasta dată . Multe pahare mici cu apă și cumva am reușit să mă repornesc în alergare. Dar deja ieșeam din ritmul propus. Am terminat și cu poveștile și salutat spectatorii pentru că nu mai eram coerent și nu mai aveam energie. Nu mai conta deja nici cum ieșeam în poze.
Tura a patra a fost groaznică, nu exista alt cuvânt, dar și asta este parte din plan. Cumva știi că ultimii kilometri vor fi cei mai grei dar nu știi sigur cât de grei Am fost obosit și fizic și mental, mi-a fost rău că toata cofeina a rămas în organism și nu am putut tine decât un ritm de peste 6 minute pe kilometru, adică relativ lent. Permanent am avut senzația că voi face un stop cardiac de la combinația dintre cofeină și oboseală. Deja mă opream în toate punctele de hidratare pentru a bea apă, izotonic sau orice lichid mai era pe mese. Entuziasmul a atins cote minime absolut dramatice și tot ce mă motiva a fost că vroiam să se termine, de preferat înainte să leșin. Oricum grupul inițial nu mai exista, nu mai rețin dacă erau sau nu spectatori pe care să îi cunosc, o rețin doar pe cumnată cu copiii, chiar înainte de final, pentru că au strigat la mine. La un moment dat era o pantă mică de urcat, undeva prin centru. La prima trecere cineva a zis că va fi foarte greu de urcat în ultima tură și mare dreptate a avut, din cauza oboselii acentuate și o treaptă devine un obstacol major. Te mai motivează faptul că și alții se chinuie, chiar mai tare decât tine, ei umblă și tu alergi și ăsta este un lucru bun pentru că te face să te simți mai bine. Chiar cu un timp foarte slab în ultima tură am reușit să căștig cam 20 de locuri, dovadă că alți concurenți au avut probleme mai mari decât mine.
În final s-a terminat și cursa. Sentimentul pe care l-am avut la trecerea liniei de sosire este de exaltare amestecata cu leșin. Cum ieșirea de pe stadion se făcea prin urcarea și coborârea scărilor de la peluza doi, am avut reale probleme în a urca până sus și a trebuit să mă ajut de balustradă. Sus am stat de nevoie pe o banca preț de un sfert de oră să îmi revin, așteptând că nevasta să scoată lucrurile de la garderobă. Știi că ești obosit când ai nevoie de ajutor să te așezi jos pe bancă. Știam că trebuie să fac întinderi dar mușchii nu mai ascultau și nu vroiau să mai facă nimic. După terminarea cursei însă oboseala este plăcuta, și ești din nou euforic. Acum ești mândru că ai terminat si fiind o cursă lungă nici nu mai contează timpul. Ce mai rămâne este să gestionezi refacerea și durerile musculare care inevitabil apar. De aici încolo urmează un tipar deja cunoscut, nu poți manca o vreme până funcționează din nou stomacul, nu poți dormi până dispare adrenalina, poate reușești să intri în cadă să faci o baie caldă, eu de obicei nu reușesc, cândva, seara, o să faci totuși întinderile și masajul cu roll-ul.
Mi-a luat 3 ore și 54 de minute, un timp mediu, dar situat în limita de 4 ore propusă. Aș fi vrut mai repede dar pentru o prima experiență a fost mulțumitor. Pentru data viitoare îmi propun să mă antrenez mai serios și să scot un timp mai bun. Voi mai participa? Bineintelesc că da. Oboseala din timpul cursei este adictiva și sentimentul nu poate fi descris, trebuie încercat, sper ca ultima poză este grăitoare.
S-a terminat ? Nu -a terminat? Da, s-a terminat, dar inca nu iti vine sa crezi. Sigur s-a terminat?
Si nu in ultimul rand vreau sa multumesc organizatorilor pentru experienta avuta, totul a fost perfect.
În calitatea mea de șef de unitate la un restaurant răspund de aplicarea ultimelor reglementări legale care prevăd că în restaurante au acces numai cei cu certificat verde. De regulă această responsabilitate este delegată persoanei de la casă, dar în momentele de aglomerație dau si eu o mană de ajutor pentru că respectiva operație este consumatoare de timp și resurse, iar clienții puțin înțelegători când trebuie sa aștepte. Nu am o problema cu munca de control efectivă, firma mă plătește pentru asta si nu am dileme morale , fiind de acord cu respectiva măsura, dar am dileme sociale și etice privind rolul pe care mi-l atribuie Statul fără voia mea.
Că să fiu și mai clar, sunt pentru vaccinare, nu am o problemă cu faptul că trebuie să îi accept numai pe cei cu certificat verde, sunt pentru distanțare socială și sunt pentru respectarea legii. Faptul că sunt vaccinat este o alegerea pe care am făcut-o singur, pe care nu încerc să o impun la nimeni și consider în continuare că vaccinarea trebuie să fie o alegere personală, făcută în baza unei decizii responsabile și informate. Înțeleg logica controlării certificatului verde, doar că nu o înțeleg că prima măsură într-o tară in care procentul celor vaccinați este de 30%. Îmi trec prin cap multe alte măsuri simple, de distanțare și interzicere înainte de a ajunge la verificarea certificatului. Cred că limitarea numărului maxim de oameni raportat la suprafața încăperii, fie că se aplică la restaurant, mall, biserică sau îl altă ocazie era prima măsură necesară, raportat la faptul că suntem o tară cu nevaccinați majoritari. Verificarea certificatului este și ea necesară desigur, dar este o măsură bazată pe un criteriu nu foarte relevant în situația actuală. Mai mult nu este o măsură completă pentru că eu nu pot verifica legal și identitatea persoanei iar în consecință îmi poate prezenta orice certificat. Așa că Statule m-ai făcut polițist, dar așa, mai de grădinița, căci nu mi-ai dat si puterile sa îmi duc misiunea pana la capăt corespunzător. Dacă eu nu am certitudinea că certificatul este al persoanei controlate atunci măsura devine inutilă. Sigur, pot sa mai uit dacă este același gen si vârsta corespunde, dar cam atât, si mă si expun unor greșeli prea puțin galante stiind fiind sensibilitatea doamnelor la vârsta. Chiar crezi ca pot sa le intre care este vârsta lor reală?
Din perspectiva rolului meu nou atribuit văd situația foarte confuz si nu înțeleg ce vrei de la mine , Statule. Eu văd că cei anti-vaccin sunt mai puternici și mai vocali decât cei pro-vaccin, diverse persoane au devenit eroi de moment prin lupta lor cu statul împotrivă vaccinării ( deși nu au calificare medicală sau și mai bine, nici o calificare) iar în mediul virtual domină propaganda anti-vaccinare și teoriile conspirației. Avem medici care concurează cu artiști , avocați sau alte profesii în a deveni apostoli ai anti-vaccinării, televiziuni care profită și își cresc ratingul prin prezentarea părtinitoare a opiniilor și exploatarea cinică a necunoașterii, iar actul medical al vaccinării a devenit un act de supunere față de stat când ar trebui să fie un gest liber consimțit bazat pe o informare corectă. Dar pe tine nu te vad nicăieri. Acum când este mai mare nevoie de tine, sa intervii cu autoritate, sa iei masuri, sa faci un plan de ieșire din criză, sa ne protejezi pe noi, cetățenii tai, tu, Statule, lipsești cu desăvârșire.
Iar când ți-ai făcut simțita prezența, ai început transformându-mă pe mine în polițist. Iar de luni și alții vor fi polițiști de grădinița, la fel ca și mine. Autoritatea de a controla certificatele, dincolo de gestul banal al scanării, mă pune într-o poziție foarte ingrată de a tria si interzice, pe mine, lucrătorul din industria ospitalității. Eșecul tău in stăvilirea pandemiei încerci sa îl arunci asupra mea si mă lași pe mine sa lupt în continuare cu cei nehotărâți controlând certificate verzi. Trebuie sa iți spun însă ca nu este treaba ușoară, pentru că cei pe care nu i-ai convins încă de necesitatea vaccinării nici nu înțeleg măsura. Iar eu nu am cum să ii fac sa înțeleagă, nu am autoritatea științifica necesară sa explic termeni medicali, sociali, sau să detailez funcționarea unui vaccin. Oare pe mine, controlorul de certificate verzi, te bazezi tu cu această măsura când rata îmbolnăvirilor o ia direct in sus, morții se adună prin spitale și starea de revoltă împotrivă ta, Statule, se accentuează? Faptul că nu poate intra în restaurant îl vă face pe om să se vaccineze dacă el nu este convins de necesitatea actului medical? Nu, eu cred că nu îl vă face. Te aștepți de la mine sa îl oblig sau sa umblu cu acul după el? Nu cred ca acesta este rolul meu, Statule. După cum nu cred că eu trebuie să duc campania ta pro-vaccinare și să ascult toate teoriile conspirației cu care se împăunează lumea. Sigur, este interesant si distractiv in alte circumstanțe sa vezi cum niște minți odihnite pot denatura știința. Folclorul anti vaccinare rezultat este foarte vast iar teoriile conspirației nenumărate. Am auzit până acum toate poveștile posibile, de la simplul nu mă vaccinez că nu îmi spune mie nimeni ce sa fac, pana la detaliile conspirației lui Bill Gates împotriva omenirii. Te va surprinde, Statule, câți sunt intimi cu Bill, cu extratereștrii si câți se pricep la medicină, dar eu unul, nu sunt printre ei.
Toată neputința ta, Statule, de a gestiona pandemia nu se poate transfera asupra unor terți ca și mine. Eșecul tău atât de plenar în această campanie trebuie să ți-l asumi. Actul discutabil de a-i obliga pe cei nevaccinați să de vaccineze nu îl pot prelua eu, cel care controlez certificatele verzi. Nu este rolul meu să îi conving de existenta virusului, de riscurile la care se expun sau de iminența dezastrului social. Acesta este rolul tău. Da, măsură cu accesul bazat pe certificat verde funcționează în țări cu rată de vaccinare mare, dar acolo ei au început cu măsuri care privesc distanțarea fizică și ce este cu adevărat important, au reușit să convingă populația să se vaccineze. Pentru că dacă nu sunt convinși să se vaccineze atunci nu sunt convinși nici de necesitatea distanțării sociale iar luatul mesei în restaurant este doar o parte din interacțiunile sociale zilnice in care te poți infecta.
Am auzit des teoria că la noi analfabetismul funcțional fiind mare și gradul de educație scăzut face că lumea să creadă în teoria conspirației. Poate că așa o fi, nu sunt specializat în psihologie socială, dar și la oamenii aceia poți să le vorbești într-un fel care să îl înțeleagă. Faptul că tu nu ai avut o atitudine fermă, consecventă și cu explicații ușor de înțeles de către oricine a făcut să ajungem aici. Tu, Statule, ai lipsit când era mai acut nevoie de tine, ai consumat timp și resurse pe lupte interne între conducătorii tăi vremelnici, te-ai lăudat că ai învins pandemia când valul patru întuneca orizontul, ai omis să iei simple măsuri de distanțare fizică când era mai necesar, ai permis aglomerările de oameni atât de iubite de virus și acum practic ne arunci problema în brațe și te speli pe mâini.
Este o mare diferență intre a nu te vaccina în mod informat pentru că la nivel personal consideri că riscurile sunt mai mari decât beneficiile și atunci accepți că sunt locuri și servicii la care nu ai acces, și a nu te vaccina pentru că alții te-au convins profitând fără scrupule de naivitatea ta și folosind argumente care combină medicina populară cu alchimia și vrăjitoria. Această diferență însă nu poate fi remediată de către mine prin controlul certificatelor verzi. Munca de convingere este apanajul tau, Statule. Tu trebuie să îi asculți, să îi înțelegi și să îi convingi pe cei neconvinși încă. Trebuie să găsești un limbaj de comunicare și înțelegere cu ei și să vezi care sunt obiecțiile și fricile lor. Sigur, vă rămâne întotdeauna un mic procent refractar și cu idei revoluționare, și cu aceștia pot să accept să fac munca de polițist pentru binele comun, dar aceștia pot reprezenta doar un procent rezonabil din total si nu majoritatea.
Așa că revin la titlu , degeaba mă vrei polițist, Statule, pentru că eu nu îmi doresc să fiu. Nu doresc această autoritate și nici nu consider că trebuie să o am. Nu este datoria mea sociala. Nu este rolul meu, iar când citesc măsurile care se vor lua în continuare am mari îndoieli că tu, înțelegi care este rolul tău in aceasta luptă. Mai mult mă îndoiesc ca tu înțelegi ca ești in mijlocul unei lupte care ne afectează pe toți si are mari șanse să se sfârșească cu o înfrângere a tuturor. Degeaba ai vrea tu sa muți frontul la nivelul meu, deja scena bătăliei este mult prea extinsă pentru mine sa fac fată. Iar dacă am ajuns într-un moment în care sunt necesare măsuri extreme din cauza gravitații situației, atunci dintre noi doi polițistul nu poți fi decât tu, căci acesta este rolul tău si nu al meu și ai autoritatea legală să ți-l asumi.
P.S. Prin Stat ( atunci când apare cu litera mare) mă refer la toate autoritățile, politice sau administrative, alese sau de carieră, care pot și ar trebui să influențeze campania împotrivă virusului.
Condiment foarte popular în bucătăria românească, ardeiul iute este folosit atât la gătit, cât și ca atare, ca însoțitor al unor feluri de mâncare. Un consumator de ciorbă de burtă vă va spune că acel fel de mâncare nu se poate consuma fără ardei iute ( nu sunt de acord), dar se obișnuiește , în funcție de obiceiuri și preferințe , consumarea lui și la alte ciorbe sau feluri principale.
Pentru că este foarte cerut, noi, ca restaurant, îl oferim gratuit clienților, cam cum oferim sarea, piperul sau oțetul. Noi îi preferăm pe cei murați, în primul rând pentru că toți din borcan sunt iuți și, în al doilea rând, pentru că sunt la un preț rezonabil indiferent de sezon. Daca printre ei se strecoară unul care nu este iute atunci prin murare iuțeala se va transmite la toți. Este mult mai ușor decât să cumperi din cei cruzi și să îi tot testezi daca sunt iuți sau nu, piața fiind invadată de cei turcești sau bulgărești, care de regulă nu sunt picanți. Sigur, dacă am cere doi lei de fiecare ardei, ne-am permite căutarea extensivă a ardeiului iute perfect, dar fiind un produs oferit gratuit încercam să maximizăm relația cost/efect și in consecintă ardeiul iute murat este soluția.
Dar revenind la ale noastre – ardeiul iute poate fi mic , mare, rotund, lunguieț, verde sau roșu, el va fi întotdeauna suficient de picant, tocmai pentru că ne pasa de satisfacția si confortul tău.
Acestea fiind zise urăsc două întrebări:
„Ăsta-i ardei iute?”
Nu, dragă client, este pus acolo lângă ciorba strict de decor. El arata că un ardei iute, are forma de ardei iute, are culoare de ardei iute, are gust de ardei iute, dar noi îl folosim de decor, că așa ne vine nouă să îl punem lângă ciorba pentru contrastul de culoare.
„Este iute ardeiul iute?”
Da, este iute. Daca ți-l oferim ca ardei iute atunci noi, că restaurant ( și majoritatea restaurantelor), l-am achiziționat ca fiind iute. Îl și gustăm câteodată, ca să ne asigurăm. Firma familială care pune murăturile ( da, sunt de casă) consuma o grămadă de timp și energie că să fie sigura că e iute amestecul magic. Iar tu ignori efortul nostru prin întrebarea: este iute? Ce te aștepți de la mine să spun? Că nu? Ai dori să gust din fiecare personal? Nu pot, din considerente de igienă și apoi, după primii trei mâncați oricum mi-am făcut praf papilele gustative și nu mai simt nimic. Și nu cred că ai prefera să îți servesc un ardei iute care a fost în prealabil testat, nu?
Chiar daca nu are forma traditionala pe care o cunoasteti, si cel din imagine este totusi un ardei foarte iute.
Că să evit toate astea, azi am pus pe linie următorul anunț: ARDEIUL IUTE ESTE IUTE. Pofta bună!
Razvan Scrie 