Îmi place să merg în Austria, fie iarna pentru schi, fie vara pentru umblat pe munte. În timpul verii  am fost pentru prima dată anul trecut iar anul acesta am revenit. Locul ales a fost valea Zillertall. Este adevărat că îmi place și în Italia, vara sau iarna, și poate că or mai fi și alte țări pe cale nu le-am încercat, dar în Austria am întotdeauna acea senzația civilizație,  pe care nu o mai regăsesc  demult  pe meleagurile noastre.  Este un articol mai lung, dar am multe de spus chiar dacă  am încercat să mă limitez la strictul necesar.

Altfel spus, merg la munte în Austria, dar nu neapărat pentru munte. Este adevărat, au munți foarte spectaculoși, cu înălțimi mari, dar din cauza configurației lor,  mai greu accesibili. Dacă în Italia era foarte ușor de ajuns la 3000 m, în Austria este ceva mai greu. Mai ales pe valea pe care mergem noi, terenul este accesibil, cu drumuri și ferme de vaci, până când devine brusc inaccesibil. Am reușit să urcăm la 2700-3000 metri pe trasee amenajate, dar cele sub 2500 m sunt mai comune.  Exceptând înălțimile, peisajul nu este radical diferit de la noi iar munții variază de la unii accesibili, in genul Apusenilor, la inaccesibili, similar cu Retezat sau Făgăraș. La înălțime mare creasta tinde să fie ascuțită și extrem de îngustă. În Zillertall doar Ahorn, 2950 metri, are marcat traseu pe vârf în scop turistic și este accesibil relativ ușor. Restul vârfurilor de 3000 m,  de regulă nu au marcaj pe harta turistică și probabil că necesită echipament specializat.   Ai de unde alege, traseele sunt bine marcate și explicate pe hartă.

Un aspect mai puțin plăcut, deși pe mine nu mă deranjează, este că nu ești niciodată departe de sălbăticie pe traseele marcate, accesibile pentru drumeții de o zi cu un copil de 14 ani. Atâta vreme cât terenul permite unei vaci să stea în picioare poți să fii sigur că va exista o fermă, plus drumul utilitar aferent, iar terenul va fi împrejmuit cu gard electric. Pădurile sunt și ele traversate de drumuri utilitare, deși la prima vedere nu pare, din cauza pantelor abrupte. Terenurile care nu sunt destinate pentru păscutul vacilor sunt exploatate pentru iarbă și cei care le lucrează au echipamente speciale destinate lucrului pe versanți abrupți. Dacă nu dorești să treci de 1000 metri urcare pe zi atunci vei fi nevoit să urci cu telecabina ( atenție că nu merg toate) și în consecință vei traversa parțial domenii schiabile. Din nou, nu consider că este un aspect deranjant.  În Dolomiți, în Italia, existau acele pasuri montane la mare înălțime de unde puteai porni, în Austria nu  sunt. Din cinci drumeții, 3 au fost pornite prin urcare cu telecabina, una de pe un drum montan cu taxă și doar una plecând de jos, din parcare, de pe la 1400 de metri altitudine.

Sunt însă și multe aspecte care îmi plac și o să vă povestesc despre ele. În primul rând îmi place senzația de lucru bine făcut și obsesia pentru durabilitate. Că vorbim de case construite la standarde multe peste ale noastre, de drumul care duce la fermele de pe munte și pe care aș putea circula liniștit cu o mașină normală, de drumul destinat plimbării pe malul răului, infrastructura rutieră, orice mic lucru, dacă este făcut este făcut să fie trainic și conform cu scopul lui. Nu am găsit nimic care să fie făcut așa mai în stil românesc, doar pentru pozele oficiale. Am uitat să fac o poză, dar am găsit până și o adăpătoare pentru animale, așa cum sunt și la noi, doar că apa care se revărsa era canalizată pentru a nu produce noroi în jurul instalației.  Dacă este coș de gunoi pentru a pune în el murdăria de la câine, îți va fi furnizat și sacul de gunoi necesar.   Drumul de pe malul râului destinat plimbării de animale, pedalatului, alergatului, plimbatului, sau oricărei activități recreative nemotorizate, era făcut, din nou, drept, și fără gropi. O intersecție arată a intersecție și intuitivă de la prima privire. Încercați să circulați noaptea pe drumul Brașov-Sibiu sau Cluj-Oradea și veți repede despre ce vorbesc. Poți să mergi la orice restaurant și să comanzi, că nu îți vei lua țeapă. Prețurile sunt similare și mâncarea cam la fel. Dacă este o cabana de pe munte aprovizionată cu elicopterul este posibil ca porția să fie mai mică, dar în nici un caz făcută în bătaie de joc.

Al doilea lucru care îmi place este respectul pentru oameni, lucruri și natură. Chiar dacă drumul de pe malul răului permitea, nu se plimba nimeni cu mașina  sau atv-ul pe el. Nu își arăta nimeni potența financiară pe acolo.  Dacă drumul utilitar de pe  munte avea o destinație, aceasta era respectată. Nici măcar nu scria că este interzis că intri pe el. Dar se subînțelegea că, dacă nu ai treabă acolo ,nu ai de ce intra. In satul în care stăteam nu existau trotuare, asta făcea ca strada să fie împărțită de utilaje agricole, mașini, alergători, bicicliști sau pietoni. Nu am auzit un singur claxon. Toți participanții la trafic  se respectau între ei. Satul era alcătuit din case având intercalate pajiști, ferme de vaci, un gater, o fermă de cai și cine știe mai ce. În afară de mirosul specific de grajd, care nu deranja pe nimeni, era considerat normal, nu știai că practic se desfășoară activități productive cu scop comercial.  Cumva toată lumea coexista împreună fără să se deranjeze reciproc. Referitor la natura, există trasee amenajate și marcate și ești rugat să mergi pe ele.  Nu am văzut construcții inutile sau cabane de vacanță care să paraziteze zonele turistice. Cabanele sau fermele sunt clar marcate pe hartă și în afară de ele nu există alte construcții. Trebuie însă să vă așteptați să vedeți instalații de cablu destul de des, dar cumva reușesc să nu deranjeze. Pentru că nu sunt folosite vara, cabinele, scaunele, tunurile de zăpadă, protecțiile, marcajul pârtiilor și orice este inutil, sunt îndepărtate, așa că nu deranjează privirea prea mult. În final trebuie să zic că nu am văzut atv-uri, motociclete sau mașini de teren umblând aiurea pe dealuri. În afară de drumurile utilitare nu sunt urme care să traverseze pajiștile.  Pur și simplu nu există așa ceva, după cum nu există la fiecare colț de strada firme care închiriază  atv-uri de agrement.  Natura este respectată. În acest sens nu o să vezi, decât foarte rar, inscripții de genul Ion și Maria au fost aici. Pur și simplu este ceva ce lumea nu face.

Al treilea lucru care îmi place este curățenia până la obsesie. Fie că vorbim de apartamentele de închiriat, restaurante, băi, ferme de animale, cabane pe munte, pajiști montane, trasee turistice, totul este curat. O mare surpriză o reprezintă fermele de vaci, aflate în sat sau aiurea pe dealuri. Dacă sunteți obișnuiți cu ale noastre, unde termenul de turmă este adeseori similar cu cel de mizerie îngrozitoare, în Austria este cu totul altfel. În jurul unei ferme, de regulă de vaci, este curat. Nu vezi utilaje abandonate, resturi de construcții, dejecții de toate felurile curgând în șanț, gunoaie plutind pe câmp, nimic din toate acestea. Mă tot mir cum în țara aia oamenii știu folosi o baie fără să facă mizerie și pe la noi nu. Pe marginea drumului este curat, pe câmp este curat, pe drumul de lângă rău este curat, în curți este curat și ordine.  Până și pe lângă gater era curat, fără resturi de lemn abandonate, fabricile arată curate și integrate în peisaj, iar prin sat curățenia era ridicată la rang de artă.  

Un al patrulea lucru care vreau să îl menționez este confortul sonor. Pe la noi sunt un lucruri deranjante pe care le consideram implicite. Dacă este restaurant sau terasă va fi muzică, eventual dată tare și după gustul chelnerului, dacă este șantier vor fi urlete și înjurături, dacă mergi pe munte sigur se va auzi o drujbă, dacă este drum vor fi claxoane, etc. Ei bine nu. Sunt zgomote considerate normale, mașini pe drum, tractoare la lucru, o carieră de piatră,  vaci pe câmp, dar acestea nu deranjează. Zgomotele care deranjează nu sunt permise. Exceptând o nuntă, nu am găsit restaurante unde să  bubuie muzica. Știi că este restaurant când dai peste el și nu de la un kilometru depărtare.  Am mers pe munte și nu am auzit o drujbă deși au și ei exploatări forestiere, chiar  multe. În sat era o întreagă viermuială de echipamente agricole, de regulă pentru tăiat și recoltat iarba, dar cumva nu deranjau, deși unele erau vechi. Peste drum de noi au venit cu un tractor să tundă iarba, în 30 de minute a terminat și a plecat. Tractorul suna a tractor, dar parcă mai cu amortizor de zgomot. După doua zile au venit să strângă iarba, din nou treabă de o oră, au muncit eficient și au plecat. Fără o înjurătură, fără un claxon. Pentru că sunt fani ai lucrului bine făcut, tractoristul s-a dat joc cu o greblă și a adunat iarba rămasă de la utilajul de recoltat. Nu a fost multă, dar ei nu lasă să se irosească nimic. Gaterul lucra, dar cumva o făcea pe modul silențios. Mai sus de sat, în pădure, era o exploatare forestieră, cu tot felul de echipamente, dar am știut de ea numai când am alergat și am dat peste ei, altfel nu realizai că este acolo. Nu am fost claxonat nici măcar o dată, așa de formă. Nici chiar când am făcut manevre greșite. M-or fi înjurat  dar nu  și claxonat. Dacă m-ar fi  claxonat ar fi însemnat să deranjeze casele din jur. Nu departe de noi se construia o casă. Trecând peste faptul că, deși avea elemente arhitectonice moderne, era făcută în același stil ca și cele vechi, nu am auzit o înjurătură, un urlet, un claxon dement, o boxă dată la maxim. Doar zgomot de utilaje, zgomote normale, dar nu și zgomote care nu sunt necesare. Chiar și izolația fonică a caselor este impecabilă, inclusiv la cele mai vechi. În casa unde am închiriat apartamentul mai stăteau două familii, dar nu am auzit nici un zgomot venit de la ei, după cum nici ei nu au auzit de la noi.

Un alt aspect, poate mai subtil, este relaxarea oamenilor și interacțiunile de zi cu zi normale. Poate că și oamenii de pe acolo  au probleme personale, poate că și ei o duc greu cu banii, dar orice probleme ar avea nu le transpun în interacțiunile cu ceilalți. Nu proiectează în ceilalți tot ce le lipsește lor.  Nu găsești încrâncenarea și agresivitatea lașă care îi caracterizează pe concetățenii noștri. Lipsește nevoia de a demonstra cu orice preț propria importanță.  Nimeni nu are nimic de demonstrat. Nu o să vezi lume la restaurant strigând, nu o să vezi oameni urlând doar ca să arate că există, nu o să îi vezi punând în act mini drame numai pentru a fi în centrul atenției. Iar dacă vorbim despre turișt,i atunci îți va fi repede clar că au venit să se relaxeze și exact asta fac. Si nu, austriecii nu sunt politicoși neapărat, dar chiar și așa, indiferent unde ai merge atmosfera este relaxată și prietenoasă. Iar dacă găsești oameni care au ceva de demonstrat, că mai sunt, sunt mari șanse să fie de pe la noi sau de prin țări învecinate.

În încheiere am să menționez că suspectez destul de tare că în genul acela de zone, turistice și tradiționale, nu se fură. La una din casele de peste drum au stat vreo trei zile niște pachete mari pe scări, fără nici o problemă. Lumea mergea cu biciclete electrice pe munte până unde cerea  traseul, le lăsau la marginea drumului și continuau pe jos. Noțiunea de asigurat bicicletele era ca și inexistentă. Pe vârfurile montane, marcate pe hartă, de regulă este o cruce și pe ea o cutie cu ștampila cu vârful și un jurnal, și acestea chiar existau. Am găsit chiar pachete destinate unor oameni împreună cu interdicția de a le deschide înainte de căsătorie sau o dată oarecare. Și nu le deschidea sau lua nimeni acasă, că nu erau pentru ei.  Sigur, și ei își închid case și mașini, dar nu ai sentimentul că trebuie să stai tot timpul în alertă sau că nu poți să dormi cu ușa de la balcon deschisă.

Să nu înțelegeți că sunt un mare admirator al austriecilor sau că îi consider o culme a civilizației. Departe de acest gând, nici măcar nu am studiat cultura lor și nu știu ce înseamnă să trăiești zi de zi în aceste zone. Dar pe min, ca și turist, mă preocupă mai puțin aceste aspecte. Pe mine mă preocupă cum mă simt eu, iar eu mă simt extraordinar de bine. Sunt și introvertit, așa cu nu simt nevoia să mă împrietenesc cu nimeni și asta face  ca lipsa lor de apetență pentru relații cu străinii să mi-se potrivească și mai bine. De fapt, de câte ori merg, mă simt pe altă planetă, așa de mare este diferența. Dar, din păcate, orice concediu se termină și ce este frumos se sfârșește cum ajungi la Oradea. Chiar dacă s-a mai făcut ceva pe acolo, totul arată ca un proiect de viitor  al unei țari de categoria a patra, dar nu a țară europeană cum ne pretindem. Iar când oprești să pui benzină se termină și cu atmosfera relaxată și interacțiunile inter-personale făcute fără nevoia de a demonstra ceva. Nu mai zic că drumul Oradea-Cluj nici măcar nu poate fi descris în cuvinte, este absolut jalnic, același drum de mulți  ani. Media orara a scăzut la 60  kilometri, nu mult mai mult decât ar realizat un biciclist de șosea mai  hotărât. Până în Oradea media orară a fost de 105 kilometri în condițiile în care am mers cu traficul, doar că traficul a fost pe autostradă și nu pe un drum de căruțe glorificat.