Fraze  care distrug copilăria

Voi cum mai stai cu egoul? Este umflat de nu se mai poate sau într-o dispoziție care poate accepta că mai aveți de învățat? Răspunsul o să devină important ceva mai încolo.   Eu pot accepta că mai am de învățat și nu le știu pe toate și cred că orice om inteligent ar trebui să fie în aceasta ipostază.

 De ceva timp am făcut un curs care să mă ajute să îmbunătățesc relația cu fata,  curs care pune accent pe îndeplinirea nevoile emoționale ale copiilor mai mici sau mai mari . Relația mea cu copilul este bună, a evoluat bine în ultimii ani, dar, după cum ziceam, sunt dispus să mai învăț ceva nou.  A fost interesant, mai mult o organizare a unor concepte cunoscute într-o structură unitară, dar articolul nu este despre curs, cât despre faptul că, stând acolo, am făcut o paralelă despre cum se punea problema educației copiilor în copilăria mea.  O să enumăr câteva fraze pe care le-am auzit foarte des, încă îmi vin în minte,  și erau considerate mostre de înțelepciune. Vă invit să veniți și voi cu exemple personale.

Eu te-am făcut, eu te omor.

Bătaia este ruptă din rai.

Am făcut copii să aibă cine mă îngriji la bătrânețe sau varianta am făcut copii să aibă cine lucra în locul meu.

Cum mă contrazici tu pe mine.

Ce îți trebuie atâta joacă.

Trebuie să asculți de cei mai în vârstă.

Să nu ieși din vorba mea.

Ce râzi ca prostul.

Ți-am dat atâtea și așa mă răsplătești?

Am făcut totul pentru tine și tu cu ce mă răsplătești.

Și ultima, care are și cea mai mare încărcătură emoțională, mi-am sacrificat viața pentru tine.

Poate că sunt mai multe, dar pentru ce doresc să scot în evidența este destul. Sesizați care este problema fundamentală? Toate aceste fraze pun accent pe adult și pe ce vrea el și nu pe copil.  Copilul nici nu există aici, ar putea fi oricine, nici măcar nu contează ce sex are, al cui este, cum arată, ce dorințe are, etc.

În copilăria mea se considera că copilul datorează totul părinților și, împreună cu o lipsa de minimă curiozitate sau cultură informațională, a dus la apariția acestor fraze care se pot confunda ușor cu înțelepciunea, doar că nu au legătură, sunt din acea categorie de percepte  care sună bine, dar analizate cu atenție se dovedesc total greșite. Poate că nu în toate familiile a fost la fel, dar din cunoscuții pe care îi am și din ce am mai povestit, cam asta era norma. Nu doresc să intru în motive, nu sunt psiholog, dar scuza cu munceam și nu aveam timp sau aceea cu erau alte vremuri nu este validă.  Nici cea cu așa era pe  atunci nu prea funcționează. Nevoile emoționale ale copilului erau total ignorate, nici nu cred că se cunoștea termenul, ce iese în evidență este nevoia de control și de validare a adultului părinte.  Se mergea pe principiul crede și nu cerceta și se tot perpetua o metoda de creștere care transforma copii în adulți disfuncționali. Ciclul probabil că se întrerupea când respectivul adult avea câte o epifanie sau era un spirit mai cercetător și apela la ajutor specializat. Cauzalitatea era greșită, se mergea pe principiul că,  copilul este dator părintelui și în consecință părintele are dreptul să își impună voința proprie, cu tot șantajul emoțional mascat care decurgea.

O să argumentez că de fapt părintele este dator copilului și are o obligație fața de el, obligație care poate fi satisfăcută fără a se recurge la frazele de mai sus.  Am argumentat  asta la curs și unor mămici  nu prea  le-a plăcut, deși acest lucru rezulta dacă citeai printre rânduri materialul. Dar cum le contrazicea modul de a proceda au fost ușor nemulțumite. Egoul trebuie un pic lăsat deoparte și acceptat că, atunci când faci un copil, sau mai mulți, îți asumi o obligație față de el. Obligația  include o educație făcută de așa natura încât să nu înăbușe caracterul copilului și să nu încerce să îl formeze după voința adultului. Copilul nu este acolo pentru a fi etalat în public și pentru a ne îndeplini toate visele pe care le-am avut și nu le-am putut pune în practică. El există în mod independent, își va dezvolta caracterul propriu, are propriile nevoi emoționale și  gândirea proprie. Ce ține de noi, ca părinți, este să formăm toate acestea, să îl susținem emoțional și, în plus, să îl educăm în spiritul  bunului simț, să îi dăm un set de reguli după care să se conducă și să îi oferim un model de urmat în viață, dacă putem. Acestea sunt mult mai importante decât orice beneficii financiare i-am oferii.  Frazele pe care le-am enumerat la început tocmai că nu fac nici unul din aceste lucruri.  Da, fermitatea și limitele sunt necesare, dar depinde foarte mult cum le formulezi și cum le pui.  

La prima vedere pare că mulți am avut copilării fericite, că eram liberi, că ne jucam pe unde voiam, și poate că unii am avut, dar când pui în balanța ce nu a fost oferit și traumele emoționale, de multe ori ascunse, cauzate de modul în care am fost crescuți, poate că rezultatul nu este pozitiv. Eu zic că balanța înclină pe partea cu traumele. Mai rău este că, aceste traume  ies la suprafață foarte greu și de obicei când este târziu, după ce au produs un rău,  în relația cu copii, în relația de cuplu sau în mod personal.

Vestea bună este că cel puțin  problemele de comunicare cu copilul pot fi reparate. Pentru aceasta trebuie sa lăsați egoul deoparte, să acceptați că ați greșit și să aveți curiozitatea să vedeți care este sursa greșelii și cum de fapt trebuie procedat. Mintea unui copil sau adolescent funcționează uneori contraintuitiv pentru noi adulții și sunt multe nevoi emoționale care trebuiesc îndeplinite pentru a ajunge la o relație bună, dar acestea sunt lucruri care se pot învăța, de preferința de la un psiholog. Nu este foarte ușor, totul ține de voi, și o să vedeți cum, odată ce ați pornit pe calea învățării, vă veți feri de frazele enumerate.  Frazele acelea trebuie eliminate complet din limbaj și înlocuite cu unele adecvate cauzalității părintele este dator copilului.

Cum stați cu pregătirile de Paști?

Ar trebui să încep prin a vă întreba dacă știți ce reprezintă sărbătoarea de Paști în tradiția creștină. Sărbătoarea celebrează învierea lui Isus după ce a fost răstignit pe cruce, ca să vă scutesc de un căutat pe Google, dar pentru scopul articolului este mai puțin important. Ce trebuie să rețineți este că, la fel precum Crăciunul ( nu se pune ca și, este doar ca sau precum), este un bun prilej de petrecere, prefăcătorie întru credința creștină și etalarea socială.

Așadar cum stați cu pregătirile? Merge bine? Ați început de ceva vreme? Nu de alta, dar marfa de Paști este prin magazine de cel puțin o lună. Crăciunul este devansat cu cel puțin două, așadar aici câștigă puncte, după cum câștigă și la varietatea mărfii. Dar, dacă te strădui suficient, poți improviza și de Paști decoruri noi nouțe,  alea de anul trecut sunt perimate, ideal ar fi și un serviciu de masă care să pară nou, lumânări și lumânărele, eventual ceva decoruri cu miei și orice altceva pare interesant și nu este în trend. Pentru că ideea este să setezi tu trendul, altfel nu primești like-uri multe și mărunte.

Cum stați cu curățenia? Lucește totul? Geamurile sunt spălate? Covoarele aspirate și bătute? Asta cu bătutul nu se mai practică cam de când au apărut spălătoriile de covoare care vin și ți-l iau de acasă, dar oricum ar fi, curate să fie. Ce legătură are învierea omului cu curățatul casei, doar un teolog vă poate explica, dar așa cere tradiția, ce să faci, nici nu cred ca este important, important este să fie casa curată, sufletul poate fi oricum. În caz că ați făcut curățenie,  vă rog să nu țineți numai pentru voi, puteți devansa ușor Paștile informând lumea cu imagini revelatoare.

Post ați ținut? Mai modern se numește regim vegan, deși unele variante de post permit ouă și lactate, și are ca scop, așa bănuiesc, testarea rezistenței la stres. Sigur, postul Paștelui este lung așa că de preferat este să țineți numai prima și ultima săptămână, varianta mai puțin stresantă, dar nu trebuie să ziceți la nimeni. Dimpotrivă, informați pe toată lumea că ați ținut post și revoltați-vă  pe oriunde mergeți că nu găsiți mâncare de post. Postul este și mai post dacă știe lumea că îl ții. Primești extra 50% puncte bonus, nu este clar când le poți folosi, dar de primit le primești. Mai sunt unii care țin post și speră să slăbească, deși în mod misterios se dovedește că nu întotdeauna se poate pune semnul egal între vegan și sănătos. Bunăoară cartofii prăjiți sunt vegani, dar nu și sănătoși. Dacă totuși ai câștigat kilograme în post dă vina pe oricine altcineva, numai pe alegerile tale nu.

Cumpărăturile sunt făcute și cardul epuizat? Soldul cardului îl știi numai tu, dar cumpărăturile se văd oriunde te poți lăuda. Uneori, când merg la sală,  mai parchez la un supermarket în Mărăști și de o vreme găsesc greu locuri de parcare. Semn ca lumea a ieșit cu mic cu mare la umplut de coșuri. De ce există acest obicei al îmbuibării de Paști, și de Crăciun de altfel, nu pot să îmi explic. Cum te face excesul alimentar mai credincios este un mister pentru mine. Legătura absconsă dintre frigiderul care dă pe dinafară, plin cu mâncăruri grele, grase și lipicioase, că  lumea nu la salată se înghesuie, și credință este încă necercetată. Nu se poate ști dacă îmbuibarea este pentru demonstrarea credinței sau pentru o mai laică impresionare a neamurilor, vecinilor și urmăritorilor din virtual. Oricum ar fi, după ce bagi în tine până nu mai poți, este un avantaj major să fii primul care cheamă salvarea.

Acum, că acțiunea este în plină desfășurare, intriga este construită, direcțiile de acțiune stabilite, putem trece la partea cu prefăcătoria. Avem noi, poate și alții, așa o tradiție de a ne preface, de sărbătorile mai importante, că suntem prieteni cu toată lumea, că ne iubim neamurile, că suntem populari și valuri peste valuri de cunoscuți si rude ne vin la masă. Realitatea este cu totul alta și experiența m-a învățat că românul adevărat este un campion al bârfei pe la spate și al disprețului manifestat pe ascuns. Bănuiesc că orice națiune are probleme din astea, dar noi excelăm. Dacă nu mă credeți, mergeți in orice comunitate din diasporă și vedeți care este situația. Dar să revenim, că este Paști, și este momentul să te arăți prieten și rudă de nădejde. Vezi, nu fă promisiuni pe care nu poți să le ții, sau dacă vrei fă, că oricum promisiunile  sunt făcute pentru a fi încălcate și ce este spus la beție nu se ia in considerare, și nu se scad puncte la judecată.

Acum sunteți gata pentru a trece la finalul apoteotic al acestei drame, prefăcătoria religioasă. Pentru că, nu este așa, nu se poate să nu fii văzut de Paști la biserică. Asta te face un român credincios  adevărat, poate chiar suveranist. Nu intenționez să jignesc persoanele religioase și sunt perfect de acord că poți fi credincios, morala creștină este de fapt cea mai importantă, și fără să mergi deloc, sau oricum foarte rar, la biserică. Dar crucea de pe mașină ( nici nu știu cum este voie), amuletele de orice fel atârnate de oglindă și mersul de două ori pe an la biserică nu te face credincios și nici om bun, dacă în restul anului ești fățarnic, mincinos, invidios, lacom, înșeli și în general te pretezi la orice pentru un câștig imediat. Dar mersul ăla de Paști la biserică  pare că le spală pe toate, iar dacă se adună prea multe, mai mergi și de Crăciun.

În final tot ce mai aveți de făcut este să prezentați aventura de anul acesta în realitatea virtuală, că acolo merge orice. O prezentați și ambalați cât mai frumos pentru că, dacă nu, o va face vreun prieten sau vreun neam. Autenticitatea nu contează, nu știe nimeni, imaginea este foarte importantă pentru o sărbătoare reușită.

 Paște fericit și atenție că dacă are canini și gheare nu este miel. Coada poate fi tăiată jos. Poftă bună.

O dilemă prin delegare

Cu câteva zile în urmă am publicat pe Facebook următorul text:

Am o dilema care necesită un sfat. De curând am văzut nevasta unui cunoscut, nu l-aș numi chiar prieten, dar interacționez destul de des cu el, cum se ținea de mâna si-l umplea de sărutări pe un al treilea personaj. Acuma, știu ca nu este problema mea, dar parcă îmi este jenă față de om, ori de câte ori îl văd. El nu pare sa cunoască situația, eu am descoperit-o pur întâmplător, deși nu aș fi vrut sa fiu implicat. Întrebarea este să îi spun sau să nu îi spun? Voi cum a-ți proceda?

Am primit, în particular și în public, o mulțime de sfaturi. Acestea vizau două direcții de acțiune, neimplicare,  să nu spun pe motiv că nu este treaba mea, sau implicare, spune pentru că și tu ai vrea să fi informat. Înțeleg perspectiva ambele abordări, dar înainte de a vă spune care este părerea mea trebuie să mărturisesc două lucruri.

Așa cum unii au realizat, dar nu am apucat să blochez toate comentariile la timp,  postarea ar fi putut avea ca scop să nu las lumea să stea liniștită și este foarte adevărat. Cum am folosit formularea cunoscut, dar nu neapărat prieten, cu oarecare intenție, grupul de oameni țintit a fost destul de mare.  Perversul intelectual din mine și-a spus aici cuvântul.

Al doilea lucru este că realitatea este la mijloc. Am vrut să aștept până de 1 aprilie ca să fie sub formă de farsă, dar nu am mai avut răbdare. Faptele s-au petrecut, este adevărat, dar au implicat lume foarte vag cunoscută, doar că eu le-am translatat în timp și spațiu, ca să pun lumea pe jar, sau măcar să mai stârnesc ceva sentimente.  Cine a avut motive să se simtă vizat trebuie că are unele probleme în relație, nu doresc să ofensez, dar dacă măcar ți-a trecut acest gând prin minte că nevasta ar putea să te înșele, acolo deja a apărut o problemă de încredere.  Cine nu s-a simțit vizat fie nu se consideră cunoscut sau prieten, deși mă urmărește, fie are o relație solidă.

Părerea mea este că, în situația respectivă, trebuie să îi spui prietenului respectiv, oricât de stânjenitor ar fi, cât de repede este posibil. Poate să fie ciudat, poate să fie penibil, poate că prietenul te va urî o vreme, cândva demult am trecut prin asta, dar i-am spus respectivului, deși toată lumea se ferea și consider că a fost calea corectă.  Am mai spus că prietenia se bazează pe onestitate, iar ascunderea unei asemenea fapte ar crea o ruptură definitivă. Si invers, dacă aș fi în situația respectivă, deși sunt divorțat pe moment, as vrea să mi se spună. Probabil că nu mi-ar plăcea, dar aș aprecia un asemenea gest sincer. Eu personal sunt împotriva înșelatului și nu cred că o relație poate supraviețui lui. Înșelatul nu este niciodată întâmplător, este premeditat, și denotă lipsă de caracter și moralitate, cel puțin în lumea în care insist să trăiesc. Relațiile se pot destrăma, este de înțeles, dar problemele în relație nu justifică înșelarea partenerului. 

Mai cred și că între prieteni  și parteneri există un contrat social nescris, care ne permite să trăim având niște standarde minime de morală, iar înșelarea partenerului rupe acest contract și în consecință nu are de ce să fie ascunsă.  Varianta cu nu este treaba ta este funcțională atunci când vorbim de indivizi  vag  sau deloc cunoscuți, cum a fost de fapt întâmplarea de la care am pornit.

Personal nu doresc să fiu atras într-o asemenea situație, dar dacă se întâmplă, și sunt pus în situația penibilă de a ține secrete pe care nu-mi doresc să le țin,  cel mai probabil este că nu o să-mi asum rolul.

Un prânz simplu și rapid.

Astăzi, venind de la alergat, am improvizat un prânz simplu și care, surprinzător, se încadrează în alimentele care îmi sunt permise în cadrul dietei. Recunosc că am pus cantități ușor mai mari decât trebuia, dar îmi era foarte foame. Rețeta nu necesită aptitudini gastronomice, este greu de greșit și merge repede.

Pentru o persoană o să aveți nevoie de două ouă, 100 grame albuș de ou ( Lidl), parmezan pentru gust, 200 grame cartofi de care aveți și o ceapă mică roșie. Am mai folosit și roșii și usturoi copt, dar mai mult pentru decor. Se mai cheamă omletă spaniolă, dar eu vă prezint varianta rapidă, ușor de făcut și care nu necesită folosirea a mult ulei ( pentru că sunt la dietă).

Se începe cu cartofii care se curăță de coajă și se rad. Ceapa se taie cum o fi, eu am preferat fâșii mai lungi, dar depinde de voi. Se pun cartofii și ceapa la prăjit, într-o tigaie anti aderentă, cu puțin ulei de măsline.  Se vor prăji întâi la foc mare, apoi la foc mic, pentru că vrem să se înmoaie.Se condimentează cu sare și piper sau cu ce mai vreți voi.  Ouăle, albușul și parmezanul se bat ca pentru omletă și se condimentează. După ce cartofii și ceapa se înmoaie se adaugă în tigaie ouăle. Se amestecă bine pentru a avea o compoziție omogenă apoi se lasă la foc mic. Ideal al fi să obținem o omletă care să arate ca și o plăcintă rotundă. Pentru asta nu vom amesteca după omogenizare și vom pune capac.  După ce se face pe o parte, adică se desprinde ușor de tigaie dacă încercăm să o ridicăm, trebuie întoarsă. Eu am făcuta asta direct prin mișcarea tigăii, dar dacă nu aveți experiență puteți folosi capacul.

Pentru decor am pus la cuptor, 15 minute la 160 de grade, usturoi și roșii cherry. Usturoiul trebuia stropit cu ulei de măsline, dar din motive de dietă am evitat acest aspect. Usturoiul copt are un gust aparte și se poate pune în cam orice mâncare, inclusiv în omleta de astăzi.

A se consuma cu o salată de crudități, castraveți murați, sau ce vă place, dar nu cu pâine, pentru că deja conține carbohidrați.

P.S. Calitatea imaginilor lasă de dorit, dar graba se datorează senzației acute de foame pe care o aveam.

Logică pe stil românesc

Cred că deja sunteți  familiari cu incidentul din parcarea de la mall-ul din Cluj, petrecut între doi șoferi, incident în care cel care avea cedează trecerea nu oprește și de acolo iese un întreg spectacol. La prima vedere este o sfidare a bunului simț  că tot el face scandal și îi sparge la celălalt parbrizul, pe motiv că: da bă aveam cedează, da puteai să mă lași. Sigur mai face confuzie între înțelegere amiabilă pe asigurare și tentativă de distrugere, dar asta este un lucru secundar. Secundar pare să fie și faptul că omul era cu un copil în mașină, dar asta nu pare să-l deranjeze absolut deloc și nici nu îl oprește în a oferi o lecție de viață cât se poate de nepotrivită.

Fractura de logică  din argumentația individului este de dimensiunile apocaliptice. Practic folosește un argument care îi invalidează  argumentația, dar deja devine o chestiune de semantică și analfabetism funcțional, iar omul nu pare să înțeleagă că nu are sens ce spune, că se incriminează de fapt singur și că elementul rațional din discursul lui este sublim și inexistent. Un prieten a punctat, foarte corect, și că incidentul ne arată cum românii numai par spălați, pe om l-as fi luat de hipster sau poate it-st,  dar la o adică numai par, dar nu sunt. Sunt tot niște mitocani sadea, fără o educație minimală primită acasă.

Problema este însă mai profundă, pentru că de multe ori ne lovim de conaționali care folosesc aceeași ne-logică și lipsă de rațiune în a motiva faptele lor. Fenomenul devine foarte problematic și periculos,  pentru că de  mai multe ori acest gen de argumentații vizează o încălcare a unei legii sau a unei reguli oarecare, iar încălcarea este motivata prin punerea în prim plan a unor considerente personale sau mai simplu, prin atac la persoana vătămata sau, prin extensie, la oricare persoane care expun faptele în mod rațional și logic.

O să vă mai dau un exemplu. Un site dedicat mașinilor a postat o imagine cu un gunoi de mașină, altfel nu se poate zice, foarte ruginită și care scotea fum, întrebându-se, retoric firește, oare cum a obținut așa ceva ITP-ul.  Toate răspunsurile mergeau pe doua idei. Prima era atacul la persoană, de tipul: ce bă ești șmecher că ai bani de mașină bună. A doua era bazata pe considerentul că ce să facă omul dacă nu avea bani să o repare. Mai nici nu răspuns la postare nu făcea conexiunea, logică și rațională, că nu este în regulă să dai ITP la așa ceva  și mașina nu ar trebui să circule pentru că este un pericol în trafic.  Nimeni nu a pus problema că există și varianta în care dacă nu îți permiți mașină, nu îți cumperi.  Practic toate comentariile justificau cumva încălcarea legii, logica devenind irelevantă.

Ca să rămânem în domeniul auto, tot așa am văzut o postare în care era descris un accident. Un șofer, tembel si de BMW, a intrat în depășire pe linie continuă și a cauzat un accident, din fericire fără victime. Majoritar, cei din comentarii era de acord că este normal, dacă ai BMW nu poți să aștepți să fie permisă depășirea, și este absolut normal să îi dai talpă, adică să accelerezi ca bezmeticul. Mai mult erau înjurați cei care merg legal pe motiv ca trebuie neapărat depășiți, din nou, daca ai BMW.  Păreau să ignore că asemenea manifestări se lasă cu consecințe, în cazul de față oprirea bruscă într-un pom sau ceva asemănător. Merită remarcată din nou aceeași fractură de logică, în care argumentația nu are treabă de fapt cu ideea pe care vrea postarea să o prezinte și aceeași ignorare deplină a legii, care, în acest caz nu permitea depășirea. Sigur, pentru un om oarecare,  de la semi-inteligent în sus, toată povestea prezentată sugerează că depășirile periculoase și ilegale se lasă cu consecințe, dar celor care au comentat, și nu puțini, această concluzie simplă le-a scăpat pe deplin.

O să mai dau un exemplu mai personal. Într-o zi oarecare, stăteam de povești cu doamnele de la cantina de pe Calea Baciului, înainte mult de începerea programului,  program afișat clar și în mai multe locuri, când înăuntru intră cineva. I-am explicat că nu am deschis încă și programul este doar de la zece, după cum scrie și pe ușă.  A replicat, și nu foarte politicos, că era deschisă ușa. I-am explicat că așa este, este deschisă pentru a aerisi, dar îl rog să revină după ora zece pentru că nu suntem gata. A zis că nu, cum adică,  că dacă era deschisă ușa trebuie să îl servim și părea să nu aibă nici un respect pentru program sau pentru ideea de regulă. Ca să îl fac să înțeleagă i-am pus următoarea întrebare: Dacă vin la dumneavoastră acasă și întâmplător ușa este deschisă, indiferent de motiv, considerați ca este potrivit să intru și să îmi fac o cafea? Eu am vrut să îl fac să înțeleagă că regulile sunt reguli, dar tot ce a înțeles este că sunt nesimțit.

Primul contact cu faptul că nu poți să faci ce vrei și legea este limitativă, l-am avut cu mulți ani în urmă, în timp ce eram student în Anglia. Obișnuit de pe la noi, mă tot miram de ce nu toată lumea avea mașină și părea un fapt normal. Am întrebat și eu pe cineva și  mi-a explicat că, poate și-ar permite să o cumpere, dar nu își permite să o întrețină și este perfect normal să nu ai mașină dacă nu poți include cheltuielile cu ea în bugetul lunar ( altă noțiune nouă pe atunci).  Simplu și la obiect.

Unde am vrut să ajung este că avem printre noi foarte mulți care nu pricep relația dintre cauză și efect și de multe ori asociază efectele la alte cauze, total irelevante. Nu știu dacă ține de analfabetismul funcțional, de lipsa de educație si cultură ( vă amintiți comentariul cum că cel din Cluj părea spălat, dar doar până s-a manifestat), de lipsa de discernământ,  sau de vreun alt motiv. Important este că există și ce este și mai grav, după mine, este că de multe ori aceasta deconectarea a cauzei de efect, sau, dacă vreți, a explicației de motiv, vizează o încălcare a unei legi sau a unei reguli. Uneori se intră în situații de ilegalitate, cum au fost exemplele cu șoferii, alte ori se intră peste bunul simț direct cu picioarele, cum a fost cel cu programul.  Rezultatul general este că fiecare se simte îndreptățit să facă numai și numai ce vrea, simte că i-se cuvine orice ar dori, fără să țină cont de reguli, legi sau  bun simț, cu rezultatul că nu mai există respect pentru celălalt sau pentru noțiunea de societate funcțională. Am un sentiment că aceeași indivizi se miră că la noi nu funcționează lucrurile ca și în vest, fără să bănuiască că, tocmai lipsa lor de coerență în gândire și respect pentru reguli cauzează acest lucru.

Ciclul de viață al prieteniilor

Voi nu aveți sentimentul acesta că multe lucruri în viață sunt efemere? Ele vin, stau o perioadă și apoi se duc prin locuri misterioase. Din păcate și prieteniile sunt la fel, se formează, stau o perioadă și se duc în locul în care se duc prieteniile să moară. Nu știu unde este acel loc și nu știu dacă trebuie  să le împiedic să dispară, poate că destinul unora, cele mai multe de fapt, este să se destrame.

Nu pot să spun exact nici cum se formează prieteniile care țin o viață. În schimb pot să vă spun cum se formează măcar unele din acele prietenii care sunt temporare. Ele se nasc când există un interes.  Poate că există un interes material care te transformă în prieten de circumstanță aflat veșnic la cheremul celui cu bani. Poate că este invers și plătești veșnic totul doar ca să poți avea în jurul tău prieteni mulți și fără număr.  Poate ca există un interes care ține de exploatarea emoțională și acestea devin prietenii periculoase. Se mai poate ca singurătatea să te îndemne la asocieri cu persoane pe care le crezi prieteni, dar de fapt ei râd de tine pe la spate. Poate că este un  interes comun care  creează prietenii de circumstanță, care țin atâta timp cât ține interesul. Sau poate este o prietenie care a fost sinceră dar apoi părțile au evoluat în direcții diferite. Prieteniile pot apărea din multe motive, dar, așa cum apar, pot și dispărea, după un timp mai lung sau mai scurt, după cum este sortit.

Multă vreme am încercat să mă agăț de aceste prietenii efemere pentru simplul fapt că nu am înțeles că și prietenia este trecătoare. Nu am înțeles că și prieteniile au un ciclu al vieții. Am presupus, în mod sincer, că odată ce ești prieten cu cineva, relația va ține o viață, includ aici  și prieteniile romantice, deși trebuie sus că dacă ține o viață, atunci nu poate fi decât una. Nu poți forța pe cineva să  rămână prieten cu tine dacă nu-și mai dorește. Degeaba te opui, degeaba mai dai un telefon, degeaba mai vrei să te întâlnești cu el sau ea, înțelegi din gesturi și cuvinte surprinse pe la colțuri că se va termina.  Când discuți cuvintele vin greu, ideile vin greu, nu mai găsești nimic de spus, apar tăcerile inconfortabile, dialogul  se termină  și nu știi de ce, sau poate știi și  sfârșitul lor te lasă indiferent, totul  întră într-o fază terminală și devine evident că se va termina, doar că nu știi când. Părțile continuă să se mintă că sunt prieteni pentru ca nici una nu are curajul să semneze certificatul de deces. Am învățat să devin mai selectiv și să nu mă opun efemerității. Este adevărat că prieteniile trebuie și întreținute, dar nu trebuie forțate, forțatul lor nu face decât să prelungească faza terminală, iar cele care sunt construite să se termine, se vor termina oricum.

 În timp am  constatat că sunt două mari  motive  pentru care se termină prieteniile, fie dispare interesul care a fost liantul prieteniei, fie una dintre parți a evoluat de așa natură încât relația a devenit toxică sau a înțeles că este toxică și s-a debarasat de ea.  Uneori dispariția lor creează tristețe,  ați făcut lucruri împreună, ați făcut prostii împreună, unele ușor ilegale,  ați băut împreună și v-ați povestit vieți după vieți. Dacă prieteniile aveau și o componenta romantică, adică  o el și o ea sau iubit,  atunci totul  este si mai intens și elementul trecător mai accentuat. Dar faptul că este trist nu le face totuși mai puțin trecătoare.  Prieteniile mor și este un fapt incontestabil.

Dar nu toate mor, nu toate sunt efemere. O prietenie care rezistă nu se bazează pe un interes anume și nu depinde de cum evoluează în viață cei implicați, admițând aici că se exclud comportamentele extreme, nu depind de timp și  nu depind de spațiu. Dar aceste prietenii sunt rare și de regulă formate la vârste inocente. La vârste mai înaintate, greu mai apare scânteia unei prietenii între două persoane, chiar dacă au variate afinități și păreri comune. Viețile sunt mai complicate, mai plănuite, este greu să ai disponibilitatea sufleteasca sau timpul necesar, ești mai grijuliu cu folosirea termenului de prieten, dar nu imposibil și dacă nu încerci nu ai cum să știi ce prietenie ar putea fi. Cumva ciclul ei de viață trebuie pornit și lăsat să se desfășoare.

Tonul articolului nu se vrea negativ, nu vă lăsați descurajați, dimpotrivă, vă sugerez să căutați acele prietenii care rezistă și vă îmbunătățesc viața, iar pe cele care mor să nu le regretați, ciclul lor de viață a fost scurt și nu mai  este nimic de făcut.

La ski în Italia, 2025

Am fost, din nou, la schi  în Italia și singurul regret avut  este că nu mă duc mai des an, dar nu pot să spun cu adevărat de ce merg numai odată. Îmi place schiul, dar anul acesta, în care am prins șase zile din șase cu soare, am realizat și cât de mult îmi place.

Drumul până acolo este lung și reprezintă o culme a plictiselii, între un adult și un adolescent cu căști pe urechi. In mare parte peisajul nu ajută, doar prin Slovenia și Italia devine mai interesant, dar oricum dezavantajul mersului pe autostradă este monotonia. Anul acesta am mers pe la Oradea, ca de obicei,  și m-am întors pe la Arad. Pe la Arad sunt 100 de kilometri în plus, dar timpul necesar este același. Avantajul este că eviți drumul Oradea-Cluj, nemodernizat de mai bine de treizeci de ani. Mai rău este că îl ai de parcurs  la întoarcere, când ești obosit, fără chef și te întorci tu și toți care au mai fost la ski, adică este aglomerat, iar tot ce îți dorești este să ajungi acasă. Pe la Arad este ceva mai bine, autostrada a fost rezonabil de liberă, lipsesc doar vreo 10 kilometri și rămâi numai cu drumul Turda-Cluj, care este destul de bun. De la Arad la Turda am avut 129 medie orară, nu că voiam să demonstrez ceva, dar pur și simplu doream să se termine mai repede călătoria. În caz că nu știați în Slovenia este mai rentabil să ieși de pe autostradă să alimentezi. Eu o fac la Maribor, unde este o stradă lungă care duce către centru plină de benzinării și există și un McDonald.

Am stat în Soraga di Fassa, zona destul de populară printre români judecând după numerele de pe mașini.  Localitatea este bine plasată pentru a explora zonele de schi din partea de est. Am reușit să mergem cam peste tot: San Pellegrino, Latemar, Alpe Lucia, Alpe Cermis, Buffaure-Ciampac. Ne-am aventurat și către vest prin Canazei către Arabba. Nu am mers către Selva di Val Gardena sau Alta Badia pentru că sunt pe circuitul Sella Ronda și, ca o consecință, sunt aglomerate. Oricum mai trebuie să avem ce explora și anul viitor.

Fiecare stațiune are particularitățile ei, unele sunt  mai mici altele mai mari, dar niciuna din această zonă nu are dimensiune industriale ale celor din Austria. Abonamentul Dolomite Super Ski Pass acoperă foarte multe stațiuni, 1200 km de pârtii, dar din cauză că sunt atât de împrăștiate este virtual imposibil să le acoperi pe toate în șase zile. Geografia nu te ajută foarte mult, fiind multe trecători montane de trecut și chiar dacă distanțele nu sunt mari, necesită un timp lung de parcurgere.

Uneori dimineața mergeam într-o parte iar după masa în alta, cu pauze la o pizzerie din Soraga, Sas da Rocia. Pont primit de la un prieten: dacă ai mașină automată trebuie să dai jos doar un clăpar, îți face viața mai ușoară.  Oricum la amiază se cerea o pauză, iau unele stațiuni se pot acoperi în jumătate de zi, așa că aveam timp de oprit la pizza . Chiar și așa am schiat mult mai mult ca în alte dăți, dar fără intenție, așa ne-am simțit bine. Ziua de pauză a avut 40 de kilometri, cu o medie a zilelor de 45-46.

Mâncarea pe pârtie este în continuare bună, în caz că aveți curiozitatea, dar cum eram în Italia, am mai vrut și câte o pizza la amiază, adică de două ori.  De data aceasta am stat la un hotel cu demipensiune, cu mâncare din categoria gourmet,  cinci feluri la cină, toate mici și sofisticate, și toate se pretau la pozat și pus pe Instagram. Am cerut pizza într-o seară dar s-au stresat că nu îmi place mâncarea, așa că am renunțat. Personal nu mi-a plăcut neapărat sistemul, eu sunt un adept al mâncărurilor mai simple, dar în cantități suficiente. Nu pot să zic că era rea mâncarea, era și prezentată impecabil, doar că nu a fost ce am crezut eu, dar la alții părea să le placă. Un efect pozitiv a fost că, de foame, fata a mâncat căprioară sau vită făcută rare. Micul dejun era fantastic iar hotelul foarte curat, se cheamă Dolomia și vi-l recomand.

Peisajul este de vis, foarte diferit de ce se găsește pe la noi, din cauza  geologiei. Dolomiții arată complet altfel decât Alpii din Austria și cred că asta îi face să fie mai atractivi. Sunt pereți verticali de stancă care uneori par aurii din cauza soarelui. Am fost și vara și peisajul la 3000 de metri arată selenar fără nici o formă de vegetație.

 În rest calitatea pârtiilor este impecabilă dimineața și vă recomand să mergeți la prima oră la schi. Cafeaua este în continuare 1 euro ( espresso) și este bună cam peste tot,  se dovedește ca nu ai nevoie de un barista fistichiu pentru a face o cafea. În general prin Italia sunt mai puține povești legate de cafea și mâncare. Dacă la noi sunt foarte multe fițe care pun accent pe cât de fistichie este mâncarea, la ei se pune accent pe cât de gustoasă este mâncarea și, credeți-mă, face o diferență.

Altceva nu am de spus, mai bine mergeți și convingeți-vă dacă vă place sau nu.

Considerații despre invidie

Cândva, demult, sunt vreo 35 de ani de atunci, am făcut prima vizită in SUA împreună cu mama. Am stat la cineva acasă, o familie de români de condiție medie, iar pe parcursul șederii am fost plimbați prin jurul New York-ului pentru a vedea cu ochii noștri cum arată America, în diversele ei forme. Era in primii ani de după revoluție și pentru noi totul era nou, de poveste și oarecum altfel de cum ne imaginasem.
Una din plimbările făcute a fost printr-un cartier tipic american, de oameni bogați. Ne-am plimbat cu mașina, căci trotuare nu erau, și am admirat casele mari, curțile imense și bine îngrijite, iahturile și bărcile ancorate într-un golf din zonă și mașinile scumpe, multe nemțești, parcate în fața garajelor minim duble. Respectivul care ne-a plimbat, am uitat numele lui, a zis atunci ceva ce eu, cu mintea în formare și foarte neclară a unui puști de 14 ani, am considerat a fi o prostie. El a zis așa: ori de câte ori mă simt deprimat sau îmi lipsește motivația vin și mă plimb pe aici și admir acest cartier, pentru că asta mă face să merg mai departe pentru că și eu vreau să ajung la fel ca ei. Când mă plimb mă gândesc oare cum au făcut ei să ajungă să locuiască în acest cartier și încerc și eu să fac la fel.
A fost unul din acele momente pe care nu îl uiți, și ți-l reamintești mereu, doar că pe măsură ce trec anii, motivele se schimbă. Atunci, pe loc, eu am crezut că omul este invidios. Un băiat de 14 ani, crescut într-o țară în care posesiunile materiale dădeau statutul social, nu prea putea presupune altfel. Au trebuit să treacă mulți ani ca să înțeleg că omul nu invidia de fapt pe nimeni, el pur și simplu dorea să ajungă și el la fel de bogat, cu o casă mare, cu iaht, cu bani în bancă și faptul că le admira îl motiva să muncească și mai mult. Nu am ținut legătura cu respectiva familie, sper că au ajuns unde au dorit, pentru că le datorez destul de multe experiențe.
Din păcate, invidia a fost un sentiment care m-a măcinat multă vreme. Pe măsură ce anii au trecut i-am invidiat pe unii și pe alții pentru diverse lucruri. Pe când eram tânăr, îi invidiam pe colegi pentru că au prietene și eu nu. I-am invidiat pe unii pentru ce mașini au. I-am invidiat pe cei cu mai mulți bani decât mine. I-am invidiat pe alții pentru cum arată și cum se îmbracă. Am invidiat și realizările celor care au reușit lucruri extraordinare. Dacă ești invidios și nu realizezi că ești, găsești motive din orice.
Timpul a mai trecut, experiențele personale s-au adunat, unele bune, unele rele, altele foarte rele, și capacitatea de introspecție a crescut. Capacitatea de introspecție omoară invidia și sentimentele asemănătoare. Dacă ești cât de cât inteligent, altfel nu, pe măsură ce te evaluezi tu pe tine în mod corect, realizezi că invidia este răspunsul la întrebări și probleme fără sens. Invidia nu te ajută la nimic, nu te învață nimic și nu te motivează, de fapt, la nimic. Doar stai și te frustrezi că de ce alții au ceva, orice ar fi, și tu nu ai, dar nu te îndeamnă să pornești pe drumul care te poate duce la acel ceva. Invidia este un obstacol în dezvoltarea ta și ca orice obstacol, trebuie eliminată.
Experiența de viața, dacă este interpretată corect, poate cu un pic de ajutor specializat, începe să îți deschidă ochii. Dacă lași invidia deoparte, începi să înțelegi că poate comportamentul tău te împiedică să ai un partener. Mai înțelegi și că posesiunile materiale nu dovedesc nimic, poate că de fapt sunt luate pe credit, așa că invidia nu își are locul. Mai realist ar fi să te gândești de fapt la ce îți dorești tu să ai, dacă îți permiți și dacă merită. Mai înțelegi și că banii sunt importanți, fără ei nu prea poți face nimic, dar importanța lor vine din capacitatea de a facilita ceea ce vrei tu să faci, iar ce vrei tu să faci este o rezultantă a dorințelor tale nu ale altora. Mai înțelegi și că nu te împiedică nimeni să te îmbraci și prezinți în mod decent. Înțelegi și că realizările unor au venit din faptul că au muncit pentru ele, nu s-au trezit în nici un caz dimineața cu ele de-a gata. A fost un proces pe care respectivii și l-au asumat iar dacă vrei și tu ceva realizări, oricare ar fi ele, trebuie să îți asumi procesul care duce la ele. Din una în alta, ajungi la concluzia că te fapt mai bine te-ai raporta la tine și la ce vrei să devii, în loc să te tot raportezi la alții.
Problema cu raportatul la alții, prin invidie de exemplu, este că îți întunecă judecata, iar când judecata este neclară nici drumul pe care-l ai de urmat nu este clar. Mie mi-a fost neclar mulți ani, până când am înțeles că de fapt tot ce am de făcut este să mă raportez la mine și să-mi construiesc propriul drum. Nu este ușor, sunt multe necunoscute, și nu știu unde voi ajunge, dar este important că este al meu și nu al altora. Este normal, și poate de dorit, să ai exemple sau modele în viață și să urmezi anumite drumuri deja bătute. Nu este nimic greșit în asta, atâta vreme cât sunt exemple pozitive. Dar să îi invidiezi pe alții nu este de dorit, nu te va ajuta la nimic, dimpotrivă doar va da naștere la frustrări fără sens, iar frustrările sunt catalizatorul acțiunilor proaste și nesăbuite. Dacă dorești să ajungi unde au ajuns alții, în caz că nu vrei propriul drum, atunci mai bine stai și analizează procesul prin care au ajuns acolo și încearcă să îți aduci contribuția personală la el. Chiar dacă vrei propriul drum tot trebuie să îți asumi procesul care duce în direcția respectivă, în loc să stai și să fluieri de după gard la alții care trec pe lângă tine.
Aproape 35 de ani mai târziu, stau și scriu, și mă gândesc că respectivul mi-a predat o lecție importantă și a fost gratis. Probabil a înțeles sau a simțit că noi aveam nevoie de acea lecție, comportamentul nostru la prima vizită pe tărâmul făgăduinței i-o fi dat de înțeles, dar eu am fost prea tânăr să înțeleg ce vreau cu adevărat să zică. Dar nu am uitat și acum îmi dau seama că avea dreptate. În același context am mai auzit o constatare foarte bună la Jimmy Carr ( comedian mai greu de digerat): lumea te invidiază pentru poziția în care ai ajuns, dar nimeni nu te invidiază pentru procesul prin care ai ajuns acolo. Poate că și oamenii ăia pe care îi invidiezi tu au muncit din greu să ajungă acolo, poate au moștenit averea, poate au avut noroc cu descoperirea științifică, poate au avut talent la sport, poate că hazardul a guvernat întâlnirea cu femeia ideală, sunt mulți de poate că, așa că mai bine lasă-i deoparte și concentrează-te pe propria persoană.
Ca o morală, încerc să-ți transmit să lași deoparte invidia și să fii tu însuți, am mai scris despre onestitate, nu cu mult timp în urmă. Combate invidia folosindu-te de capacitatea de introspecție, folosește-te, dacă vrei, de exemplul altora, nu te folosi dacă vrei altceva, dar, orice ai face, nu te mai tot raporta la alții. Raportează-te doar la tine, la unde ești și unde vrei să ajungi și vei fi ceva mai fericit.

Oameni care mocoșesc

Nu știu dacă cunoașteți semnificația acestui cuvânt, așa că, pentru a evita confuzia, am să încep prin a-l defini. Cuvântul mocoșesc se referă la oameni care pierd prea mult timp pentru a face o treabă, care lucrează încet etc. Eu am să  folosesc acest termen în mod peiorativ, pentru că, de cele mai multe ori, acești oameni mă fac să îmi pierd răbdarea, mai ales dacă îmi ies în cale atunci când mă grăbesc și mocoșeala lor se transformă ușor în nesimțire.  

Cred că cel mai banal exemplu este atunci când stai la casă, la un magazin oarecare, și cel din față, deși vede bine că este coadă, pierde mult prea mult timp cu diverse gesturi mărunte, ignorând total aglomerația. Întâi își aranjează în portofel restul și bonul, apoi se mai caută prin buzunare după numai el știe ce, mai face și ceva conversație inutilă cu casierița, eventual chiar se plânge un pic. Face și tetris ( dacă vă amintiți jocul) cu cumpărăturile, în stil de mare campion,  pentru că pentru el există neapărat o ordine în care trebuie puse,  apoi, dacă ești nenorocos, mai și bagă plasa în ceva ghiozdan, într-un fel anume, fel care necesită timp și meticulozitate. Mai sunt și alte combinații posibile, portmoneu, buzunar, justificări, eventual încheiat la haină, de numai nu se mai dă plecat,3 în timp ce lumea la coadă tropăie de nerăbdare, dar nu ai ce face, trebuie să aștepți să își ia cumpărăturile de pe tejghea.

Trecând de la magazin la banala farmacie și aici mai întâlnesc acest gen de oameni și chiar nu intru des prin farmacii. De regulă sunt  persoane mai în vârstă și cumva îi înțeleg pentru că pentru ei vizita la farmacie este momentul culminant al zilei. Doar că nu toți sunt așa, mai sunt și tineri, și stau și întreabă despre o mie și una de chestii deși în final vor cumpăra același medicament pe care îl iau de ani de zile. Întrebatul nu ține strict de partea cu mocoșitul, dar aranjatul produselor prin buzunare, geantă, sacoșă, conversația inutilă cu farmacista, sunt mocoșeală pură. De fapt mie unul, nu știu de ce, farmaciile îmi par paradisul mocoșelii pentru că fiecare vizită acolo durează foarte mult. Nici clienții, nici farmacista nu par a se grăbi undeva.

Mocoșeala asta mai apare și în multe ocazii, cum ar fi la pompa când vrei să alimentezi și este coadă. Îl vezi pe cel din față că termină de pus combustibil și apoi caută portmoneul prin mașină, nu îl găsește, caută prin buzunar, îl găsește, merge și plătește, mai face tot felul de gesturi mărunte cu o semnificație știută numai de el, se întoarce și se sucește dar  cumva se bagă în mașină. Doar că nu pleacă, stă acolo și face ceva înăuntru, nu știu ce, poate curățenie generală, poate își distruge neuronii pe telefon, nu contează, contează că nu pleacă.  Din ce ar fi trebuit să fie o acțiune simplă, acum a devenit complicată, cu multe gesturi, și durează mult prea mult. Eu unul, dacă văd că cineva stă după mine, plec pur si simplu. Acei indivizi care mai își iau o cafea la automat sau merg la baie, deși lumea așteaptă după ei, nu mocoșesc, aceia sunt nesimțiți obișnuiți.

O altă categorie, care pe mine mă enervează în mod deosebit, sunt cei care nu ies din parcare. Se urcă în mașină, văd că parcarea  este aglomerată, mai văd și că cineva stă după ei, se pornesc de-o palmă și chiar atunci, dar exact atunci, în acel precis moment, trebuie să caute ceva prin mașină, să aranjeze lucruri nu știu exact unde sau altceva la fel de inutil. Esența este că nu pleacă, deși prin acțiunile întreprinse au promis să plece, lucru care pe timp de aglomerație are valoarea unui pact social ferm făcut cu cel care așteaptă. Dar el trebui să își termine pleiada de gesturi inutile și doar apoi va pleca. Eventual se va și mocoși la bariera de la ieșire, dacă există, unde va dura mult prea mult numai ca să treacă de ea. Parcările sunt toate la fel, plătești înainte să pleci, prezinți biletul la automat, sau eventual este cu cameră, bariera se ridică și tu pleci. Dar cumva el, sau ea, reușește să facă să pară că este muncă grea.

Mai sunt cazuri în care  furnizorii de diverse servicii care te fac sa regreți că ai apelat la ei. Am pățit odată la o șaormerie, uneori mă mai îmbăt prin oraș și atunci închei cu o șaorma, cam o dată la cinci ani, că am stat douăzeci de minute pentru ca femeia respectivă să așeze pe farfurie cele câteva ingrediente. Chestiunea este că a făcut ceva, nu știu ce, în tot acest timp. Ea practic nu a stat. S-a învârtit, a urlat la ceilalți, a făcut mare caz nu știu de ce, a transpirat, cum s-ar zice, a muncit din greu și totul pentru a aranja o șaorma la farfurie. În materie de ineficiență femeia excela, doar că rolul ei acolo era altul. În materie de eficiența a muncii femeia era un dezastru.

O să închei aici cu exemplele pentru că tot îmi vin din ce în ce mai multe în minte. Puteți și voi să vă dați exemple de situații când mocoșeala va enervează. Nu vreau să pară că am ceva cu oamenii care se mocoșesc, pentru că nu am, exceptând cazurile când am o minimă tangență cu ei și atunci am. Nu știu vouă, dar mie îmi testează răbdarea, și mă antrenez să am multă, pentru că pur și simplu nu înțeleg cum reușesc să facă atâtea gesturi pentru a termina ceva care este  simplu de făcut. Dacă mi-ai cere să mă mocoșesc eu unul nu aș reuși cu atât de mult succes. Voi oare ați putea? Nu, nu trebuie să răspundeți cu adevărat, decât dacă sunteți în fața mea la coadă.

Ce reprezintă  mașina pentru tine?

Ideea  asta generală  a noastră că mașina pe care o conduci este un simbol al statutului și reușitei în viață nu este nouă, este destul de veche și a existat chiar și  înainte de revoluție, doar că atunci diferențierile erau mult mai  mici.  Pe atunci, simplul fapt de a avea o mașină și neapărat benzină pentru ea era un indicator al statutului social. Cum eram doar un copil în formare, am moștenit și eu această boală și mulți ani m-am chinuit, de fapt, să acopăr cheltuielile necesare pentru a conduce diverse mașini, fără să realizez că sunt lucruri mai bune de făcut cu banii.  Aceasta ar fi trebuit să fie  o parte din concluzie, dar am început cu ea, pentru a seta tonul de la început.

Așa cum am zis înainte de 89 diferențierile erau minore, mai toate mașinile erau Dacii de un singur tip. Unele aveau portiere tapițate, altele nu, unele aveau bordul mai modern care făcea ca mașina să dea căldură, unele aveau chiar motorul de 65 de cp.  Luxul suprem era ceasul dintre parasolare. Țin minte că o mare găselniță a fost butonul amplasat pe ușă care permitea blocarea ei manuală din interior. Asta ca să vă dați seama cât au evoluta mașinile de atunci.  Pentru un băiat pasionat de mașini fantezia era de urmărit care mașini nu erau de fapt Dacii, iar apariția unui Mercedes sau VW cu număr străin era un adevărat eveniment, generator de pasiuni automobilistice.

 Anii au trecut și a venit revoluția. Revoluția a adus și goana după mașini străine, cât mai mari, cât mai lucioase, fiecare după buget.  Încă nu aveam carnet, așa că eram un simplu privitor, dar începeam deja să visez cam ce cutie de tablă  mi-aș dori să conduc. Țin minte că primul Mercedes S-Klass l-am văzut parcat chiar în fața școlii și am rămas impresionat de cât mare este.  Am mai rămas impresionat de un Renault 25 tapițat în piele maro și care vorbea cu tine. Erau mașini foarte diferite de clasica Dacia.  Nu erau chiar nave spațiale, dar pe acolo.  A fost cred, perioada în care s-a format ideea că o mașină este cu atât mai bună cu cât este mai mare si cum trebuia să fie oricum mare, pentru statut social, cursa mărimii era declanșată și fiecare era liber să năzuiască. Pe măsură ce au apărut primele afaceri și primii privatizați, a început să se umple de mașini prin Cluj. Cum pe atunci nu exista noțiunea de leasing sau credit auto, faptul că mașina trebuia luată cu banul jos a limitat  inițial avântul automobilistic. S-a început cu mașini de 2-3000 de mărci și s-a tot progresat. Țin minte că Mercedesul zis și cobra era popular mai ales printre taximetriști în acei ani.

A venit și momentul în care mi-am luat carnet. Primele două mașini au fost rămase de la părinți, și nu cumpărate special pentru mine. Au fost bune pentru a învăța să conduc, de fapt au fost unele din cele mai bune mașini,  dar îmi generau și mari frustrări. Pentru că nu m-a învățat nimeni că lucrurile trebuie și meritate, părinții fiind bogați în acea perioadă, credeam sincer că mi se cuvine o mașină mult mai scumpă.  Mai credeam și că o mașină scumpă m-ar face mult mai atractiv în ochii fetelor și ar arăta fără îndoială prețiosul meu statul social. Nu prea știam ce înseamnă statut social, de aici și asocierea lui cu prețul și mărimea mașinii. Nu știam nici că o mașină este un obiect care se devalorizează, rapid și sigur, nu știam o gramadă de lucruri, eram doar un tânăr cu o imagine despre lume deformată, și nu în sens bun.  Eram doar un student de bani gata de  la politehnică și în vremurile acelea termenul de adult sănătos, folosit în psihologie, era puțin cunoscut. Nu era cunoscut nici termenul de obiect falic, pentru că asta a reprezentat  mașina foarte mulți ani.  Totuși, îmi plăcea să conduc, îmi place și acum, și de fapt puteam conduce orice, inclusiv banalele Dacii, din care existau din plin la firmă la mama.

Situația s-a agravat și a urmat perioada în care  credeam că cele mai bune mașini sunt cele de teren. Nu prea existau în anii 90 , început de anii 2000, suv-uri, existau doar mașini de teren care chiar aveau capabilitățile necesare pentru a urca munți și dealuri, erau mari consumatoare de combustibil, dar în ce privește fiabilitatea și performanțele pe șosea lăsau de dorit comparativ cu cele moderne sau chiar cu o berlină obișnuită din acele timpuri.  Nu știu de ce și de unde, dar  apăruse ideea că o mașină trebuie să fie neapărat capabilă să meargă pe drumuri forestiere sau chiar pe lângă ele. Recunosc că am și mers cu ele pe munți și dealuri, pe mine, tânărul tulburat și cu o imagine vagă a ce însemnă ecologia, mă făcea să mă simt superior tuturor celor care nu puteau face asta.   Astazi privesc această capabilitate  a unei mașini de familie ca fiind complet ne-necesară, exceptând că ai o cabana la munte, și umblu pe munți și dealuri pe jos, ba mai sunt și mândru de asta.  Am avut vreo patru mașini de teren, nu le detaliez că nu este acesta scopul, dar s-au remarcat  toate în mod deosebit prin preț,  consumul de combustibil și cheltuielile mari de întreținere.  Către finalul erei mașinilor de teren părinții nu mai erau bogați deja, eram pe cont propriu, dar am continuat să insist, ultima avută fiind un Ford Explorer cu un gigantic motor pe benzină, al cărui consum rivaliza cu naveta spațială.  Era interesant de mers cu el, nu pot să zic că nu, și erau vremuri în care prețul benzinei era foarte mic și impozitul nesemnificativ. Pentru ego-ul meu fragil din acele vremuri, mașinăria aceea mare era un bandaj complet nepotrivit,  faptul că mă făcea să mă simt ca un rege pe șosea nu ajuta la nimic, dar din păcate nu mi-am dat seama. Eram un rege mai falit, financiar nu îmi mergea neapărat bine, și eram tare invidios pe cei care își permiteau mașini mult mai scumpe. Benzina s-a scumpit, eram deja prin 2004, și impozitul a început să fie aplicat în funcție de cilindree, în consecință cheltuielile auto îmi afectau drastic bugetul firmei, aveam, e drept, și mult de circulat prin țară, dar cum nu aveam educație financiară, nu aveam de fapt ideea de buget, investiție pe termen lung, bunuri care aduc câștiguri pasive etc,  cheltuiam banii într-o veselie cu mașina. Gândind retrospectiv îmi dau seama că era bine dacă cineva mă învăța că o mașină scump de întreținut nu este potrivită pentru cineva cu venituri modeste și  nu ajută nici la mulțumirea de sine, după cum prea puțin contează ce cred alții despre tine.  Lecțiile astea le-am învățat mult mai târziu. Sigur, pe atunci, cu banii dați pe mașini al fi putut cumpăra apartamente care în timp ar fi adus un randament extrem de bun, dar cum nu mai pot da timpul înapoi, nu mai este nimic de făcut.

Primul șoc serios  l-am avut prin 2005. Atunci am primit la schimb cu un utilaj, o Skoda Octavia 1.9 tdi de 90 cp cu care am venit pe roți de la Brașov. Am fost profund uimit de două lucruri. Primul a fost cât de ușor se conduce de fapt și a fost un drum pe ninsoare și zăpadă unde te-ai aștepta ca un 4×4 să fie mai bun. Ei bine, nu, Octavia respectivă nu a avut nici o problemă și s-a descurcat mult mai bine ca Explorer-ul, fiind mai ușor de manevrat. Al doilea lucru a fost că am rămas uimit de consumul mediu de cinci litri la suta de kilometri, eu fiind obișnuit cu un fabulos 15. Practic m-a costat aproape nimic drumul și chiar și pentru bugetul meu modest suma a fost ridicolă. A fost momentul epifaniei că mașinile de teren nu sunt nici mai practice și nici mai ușor de condus decât o berlină medie, cum era pe atunci Octavia I.  Da, poziția la condus era mai înaltă și teoretic aveai vizibilitate mai bună, dar pentru aceasta sacrificai multe.  Dar mai ales sacrificai o sumă consistentă de bani necesară să le ții în funcțiune pentru avantaje  sociale complet iluzorii și o imagine de sine discutabilă. A fost momentul în care am deprins ideea de mașină de familie, care trebuie să fie suficient de spațioasă, confortabilă, relativ economică și să îți placă să o conduci. Sigur, pentru fiecare mașină de familie înseamnă altceva, dar cam acestea sunt caracteristicile principale.

De atunci și până în prezent sunt mare fan Skoda, am avut mai multe și cred că reprezintă cel mai bine ideea de mașină de familie, și conduc și în prezent una, chiar dacă nu este cea mai ieftină. Sigur, trecerea la mașini mici, normale, a însemnat o grea lovitură dată moralului meu. Economic îmi dădea seama că este mult mai rentabil, dar pentru imagine consideram că este un mare pas înapoi. Ideea  că mașina denotă statutul social încă exista, cu frustrările aferente, și dacă nu se putea manifesta prin cumpărarea de mașini scumpe, s-a manifestat prin cumpărarea de mașini noi. Aveam o fobie de second-hand și consideram că mașina trebuie să fie exact cum o vrei tu, în consecință la primele două Octavia II m-am chinuit să plătesc leasingul, fiind și o perioadă mai puțin fericită financiar. Încă aveam frustrări și consideram că merit o mașină mai scumpă, fără să știu de ce, doar așa pentru că mă cheamă Răzvan.

Ideea că mașina îți arată statutul social a dispărut încet, încet pe măsură ce mi-am mai rezolvat din tulburările care m-au urmărit din copilărie și am dezvoltat o imagine mai realistă despre viață în general ( vă sfătuiesc să citiți articolul cu onestitatea) .  Ultimii ani au fost și cei în care am călătorit cel mai mult, iar perspectiva asupra vieții s-a mai schimbat. Am avut și multe exemple de cunoscuți, sau oameni întâlniți întâmplător, care se ruinează plătind pentru mașini pe care nu și le permit numai ca să arate la vecini cât de bine le merge. Punctul de cotitură a fost momentul în care am trecut de la ideea de mașină ca simbol al statutului social la ideea de mașină ca obiect practic.  Am realizat că trebuie făcut un echilibru între ce ai nevoie, ce își place să conduci și ce îți permiți, fiecare după buget și nu este nici o rușine în asta.   Să nu înțelegeți greșit, nu sunt avocatul neapărat al mașinilor ieftine, dar ca să conduci o mașină scumpă trebuie să ai un venit cu adevărat foarte bun. Am tot citit că mașina si ce mai ține de întreținerea ei trebuie  să consume mai puțin de 10% din venitul lunar. Am mai înțeles și că   mașina nu îți va rezolva traumele, oricare ar fi ele, pentru aceasta există psihologi.  Iar dacă te bazezi pe mașină ca să își impresionezi viitoare nevastă  atunci și căsnicia, sau ce relație vei avea, va fi  bazată pe un fundament extrem de instabil, nu de alta, dar întotdeauna există cineva cu o mașină mai scumpă decât tine.

Ca să revin la titlu, ce reprezintă mașina pentru mine? Pentru mine este un obiect util  care îmi satisface nevoia de transport  și plăcerea  de-a conduce, dar fără să devină o povară financiară.  Nu mă mai interesează ce crede lumea despre ce mașina pe care o conduc sau ce impresie produce, în societatea strâmbă în care trăim, cu cât este  mai anonimă cu atât mai bine. Întrebarea este ce reprezintă pentru tine? Căci  dacă pentru tine reprezintă un obiect care te ruinează dar pe care îl consideri necesar ca simbol al poziției sociale și al faptului că te-ai realizat,  te sfătuiesc să mai citești articolul meu cu sfaturile financiare și să consulți un psiholog, pentru că va fi mai ieftin decât respectiva mașină.