Razvan Scrie

Ursul și idioții utili

A trecut ceva vreme de la incidentul de pe Jnepii Mici, incident în care o tânără și-a pierdut viața atacată fiind de urs. Este un fapt tragic, pentru că o viață a fost pierdută înainte de termen în niște condiții care poate că puteau fi prevenite. În mediul virtual și mai puțin în cel fizic au apărut tot felul de păreri, în funcție de interesul fiecăruia, păreri care au rămas scrise, iar de multe ori a fost ignorată tragedia în sine, și nu vreau să fiu în locul părinților fetei, cât a fost folosit incidentul pentru a susține diverse interese.

Incidentul poate fi folosit, și ar trebui să fie text de manual, pentru a vedea ce înseamnă activismul împreună cu cohorta aferentă de imbecili utili și ce pagube poate să producă o astfel de acțiune atunci când este folosită în scopuri profitabile. Părerile încep de la o extremă, pe emisa de o tembelă pe un site dedicat mersului la munte: nu ursul a fost cel care a atacat, până la debitarea de păreri la fel de cretine despre cum nu ar trebui să mergem pe munte. Iar dacă o să aveți curiozitatea să citiți printre rânduri comunicatul emis de organizația Agent Green, o să vedeți că este doar o înfierare a omului, o culpabilizare a noastră la grămadă, fără sens, dar și fără nici un fel de date statistice. Lipsa de umanitate din comunicat este absolut înfiorătoare, se pune egal între o viață de animal sălbatic și o viață de om și se dă prioritate animalului. Practic viața respectivei fete nu are însemnătate. Se face apel la sentimente, la vinovăție, la cuvinte mari, se introduc în context organizații precum Academia Română, se vituperează, se amenința cu organizații europene, totul suprapus peste o imagine idilică cu un urs frumos coafat și periat care stă la poze într-o pădure suspect de bine aranjată. Sau eventual se folosește imaginea unui urs din captivitate pentru o extra doza de sentimente. Orice există în acest comunicat, mai puțin empatie pentru victimă. Practic, ca orice alți activiști în orice alt domeniu, mizează pe vinovăția resimțită, pe distorsionarea imaginilor, pe ignorarea logicii și a datelor exacte și pe inevitabilii idioți utili.

Din ce cauză aderă cu atâta zel idioții utili la aceste cauze este o discuție care ține de psihiatrie. Nu numai că aderă dar au și o nevoie acută de a se băga în seamă, ocazie cu care devin și mai agresivi împotriva a oricine are altă părere decât ei. Dacă citiți un pic comentariile din mediul virtual, să vedeți cât de revoltați sunt oamenii împotriva nedreptățirii urșilor, dar fără ca de fapt să știe care este realitatea sau cum sunt nedreptățiți respectivii urși. Sunt incluși aici oameni care umblă pe munte, ecologiști de tastatură, căutători de faimă virtuală, și alte categorii certate cu logica, bunul simț și arta necunoscută a verificării datelor din mai multe surse. Cele mai comune păreri pe care le-am citit variază de la morbid la prostie pură, dar emitenții lor sunt și cei mai zgomotoși și intransigenți. Fata este de vină pentru că a mers la munte și a reacționat greșit. Serios, sub presiunea momentului oare care ar fi fost reacția corectă? Ursul era stresat și doar a stricat-o un pic. Absolut morbid, o viață de om nu poate fi stricată. Să lăsăm ursul în pace, omul este de vină. O viață de om nu echivalează cu cea a unui animal sălbatic. Noi am stricat habitatul urșilor prin defrișări, adevărat, și din aceasta cauza urșii atacă. Eu unul nu văd legătura. Cei care hrănesc urșii sunt de vină pentru atacuri. Hrănirea urșilor este greșită dar, din nou, nu există demonstrată o cauzalitate directă. Oamenii sunt prea mulți și intră în habitatul urșilor . Nu chiar, realitatea faptică arată că populația de urși crește și pătrund în habitate care nu sunt caracteristice pentru ei. Este o conspirație a vânătorilor ca să poată împușca urși. Deja devine mult prea complicat.

Sesizați modelul? Fapte singulare ridicate la statut de generate, păreri care sună bine și par veridice transformate în date certe, multă vinovăție și multe sentimente implicate, dar toate raportate la urși și nu la victimele umane. Ce lipsește din tot activismul virtual sunt datele certe, faptele concrete și evaluarea onestă a situației. Se ignoră total faptul că ursul nu este o pisicuță, cât un animal mare, care necesită multă hrană, foarte periculos dacă te atacă și care nu are dușman natural la noi în țară. Se mai ignoră tot mai desele incidente cu urși care pătrund în habitate unde nu au ce căuta, se ignoră absolut orice ar însemna că populația de urși este scăpată de sub control și se profită de un incident tragic pentru a mai face un pic de activism și, eventual, a câștiga faimă în mediul virtual.

Iar în mediul virtual cantitatea și calitatea idioților utili este subestimată. Am citit, de curiozitate și plictiseală, aceste comentarii , care merg de la prostie patologică la tâmpenie glorificată. De la apostoli fals-religioși care se închină la Maria Sa Moș Martin, deși nu văd cum poți face o religie din asta, până la băgători de seamă virtuali care îți explică ei cum au văzut un pui de urs și ce drăguț era și cum le zâmbea și nu le-a făcut nimica. Fiecare încearcă să se bage în seamă cum poate și încet lucrurile se depărtează de realitate și devin absurde. Dar în realitate statisticile, necontestate, de fapt, de activiști, arată cu urșii și numărul incidentelor legate de ei se înmulțesc. Dacă doriți să vedeți care este situația reală atunci urmăriți persoanele care se lovesc de fenomenul înmulțirii urșilor în activitatea profesională, salvamontul de exemplu. Aceștia au comentarii mult mai realiste, dar, din păcate, pline de date reale care sunt mai greu de înțeles de către imbecilii utili.

De fapt incidentul ar fi trebuit să tragă două semnale de alarmă. Primul semnal de alarmă este că mersul la munte incumbă pericole. Vremea, terenul, animalele sălbatice, se pot transforma ușor în adversari și pot cauza accidente soldate ocazional cu decese umane. Totuși, chiar și la noi, unde avem o populație de urși foarte mare și un număr exagerat de câini de turmă, aceste incidente fatale sunt rare. Când se întâmplă ar trebui tratate ca o tragedie, nu ca motiv de căutat publicitate. Un individ care se urcă beat la volan, noaptea, și se izbește de un stâlp la 200 km/h nu reprezintă o moarte tragică, reprezintă o moarte prostească. Dar când cineva, umblând pe munte, moare din circumstanțe pe care nu le poate controla, oricât de pregătit ar fi, atunci avem o tragedie. Al doilea semnal de alarmă este că avem o populație de urși mare și prost administrată, deși de regulă lumea care merge pe munte este educată în privința lor, dovadă numărul mic de fatalități. Acest semnal este pentru autorități care ar trebui să iasă din amorțeală și să înceapă să ia măsuri pentru corelarea populației de urși cu spațiul efectiv disponibil și necesarul de teritoriu pentru un urs. Este o problemă de matematică simplă. Vă reamintesc că ursul nu este o pisicuță drăgălașă, el necesită un teritoriu destu mare pentru a găsi hrană.

Din păcate tot acest incident a scos la iveală tot ce este mai rău în unii oameni, dorința de afirmare cu orice preț, lipsa de empatie, prostia, lipsa de cultură, incapacitatea de a face conexiuni logice sau faptice. O situație tragică a fost transformată, prin prisma emoțiilor, împachetată și vândută imbecililor utili ca motiv de căutat glorie și atenție. Eu sunt curios câți dintre cei care proclamă ursul ca victimă în acest caz au copii și cum ar reacționa ei dacă ar pierde un copil în orice fel de circumstanțe, nu neapărat prin faptul că a mers la munte. Este o situație la care eu, ca părinte, refuz să mă gândesc, iar imbecilii ar trebui și ei să își pună prima dată această întrebare.

P.S. Articolul nu este despre urși așa că nu am folosit o imagine cu respectivul animal. Articolul este despre imbecilii utili, sper că ați inteles asta. Pentru relaxarea mea prefer să folosesc o imagine cu muntele Retezat.

SGR și plimbarea de seară

Mărturisesc că la început sistemul SGR părea una din acele idei bune în teorie, dar care lasă de dorit la aplicabilitatea practică. Sunt de acord că reciclarea este necesară, chiar dacă vei avea de muncă la acest aspect. Este mult mai ușor să arunci totul la un loc, decât să separi în saci diferiți sau să aduni sticlele la un loc și să mergi cu ele la un aparat care să le preia. M-am tot gândit cum să fac să fie mai atractiv sistemul ca să pot antrena și copilul în acțiunea de colectare. Pentru mine, care am o valoare a banilor, sistemul capătă sens financiar, chiar dacă valorile sunt mici, dar pentru fată, mai puțin.

Mi-am amintit la un moment dat că am fost în SUA acum vreo 33 de ani, prin 1991, dacă nu mă înșel. Familia la care am stat avea doi băieți, unul de vârsta mea, unul mai mic, care, la acea vreme, colectau dozele de suc în garaj. M-au certat când am vrut să arunc una la gunoi pur și simplu. Mi-au explicat ce este cu ele, dar nu prea am înțeles, cred că nici nu știam cuvântul reciclare pe atunci. Am înțeles doar când am mers la un supermarket. În parcarea exista un aparat, cam ca și cele SGR de la noi, care colecta doze ( numai doze) și le plătea cu o suma oarecare, cred că destul de puțin. Obiceiul în respectiva familie era ca băiatul mai mic să păstreze respectivii bani și să îi economisească. Practic era o lecție de educație financiară combinată cu sustenabilitate și asta acum 33 de ani, în caz că mai credeți că reciclarea este o invenție europeană de dată recentă.

În consecință, am început să procedez la fel cu fata, cu unele variații. Sticlele le adunăm într-un coș mare și verde din cămară, destinat inițial lucrului prin grădină. Adunăm doar sticlele și dozele marcate SGR, golite de conținut și întregi. Supermarketul l-am înlocuit cu un banal Mega aflat cam la un kilometru de casă, suficient de departe pentru o plimbare plăcută dar nu obositoare. Avem noroc că aparatul SGR de acolo funcționează aproape tot timpul și nu este aglomerat. Plimbarea cu mașina am transformat-o în plimbare de seară cu câinele. Așa măcar mai are și el ocazia să iasă din curte și ne mai mișcam și noi după cină. Plimbarea lui pune niște probleme suplimentare, mai ales că a dobândit un obicei, foarte enervant, de face câte un numărul doi chiar înainte de mega. Are el o zonă preferată, dar nu știu de ce. Așa că eu, ca la prințesă îi este greață, trebuie să curăț după el cu punga și șervețelele aduse de acasă special în acest scop. Alternativa ar fi să mergem cu mașina, dar ar fi cumva ironic și ne nici un folos pentru picioarele noastre. Plimbarea asta are loc cam odată la două săptămâni. Mai ieșim noi seara cu câinele și în alte ocazii, dar nu se strâng sticle suficiente chiar așa de repede.

O punga, din cele de la LIdl, plină de sticle și doze, valorează între opt și zece lei și cred că doar o singură dată am găsit aparatul nefuncțional. Este suficient pentru o înghețata sau alte mărunțișuri. Sigur, este mizerie în jurul aparatului și pute a alcool de te trăsnește, dar își face treaba. Judecând după ce lume am văzut pe acolo, nu toți foarte civilizați iar unii arătau a alcoolici cu experiența, cred că și-o face foarte bine. Faptul că sunt unii care adună sticlele de aiurea pentru bani este un semn că SGR își îndeplinește din obiective, micșorarea numărului de ambalaje aruncate peste tot.

Cât despre noi, ca familie, sistemul funcționează atât de bine încât de multe ori aducem acasă sticle cumpărate prin oraș. Dacă știm că ne luăm câte o înghețată de la Mega cu ele, așa am înlocuit economisitul, atunci avem o motivație să nu le aruncăm gratis chiar și la un coș de gunoi marcat cu plastic. Mărturisesc că nu am nici o jenă să spun că nu arunc sticla și că o duc acasă. În final, eu sunt cel care plătește cei 50 de bani în plus așa că îi vreau înapoi, chiar și sub forma unui bon de Mega.

Cazat prin România

De ceva vreme, m-am apucat de mers la concursuri de alergat si am tot umblat prin țară, unde inevitabil m-am cazat prin diverse pensiuni. Cum unele concursuri sunt suficient de departe încât să nu fie practic de condus dimineața devreme până acolo, sunt nevoit să am această abordare de a sta peste noapte. Sunt genul de persoană care doarme cel mai bine în patul de acasă, așa că ori de câte ori stau peste noapte altundeva am o anumită stare de disconfort.

Nu vreau neapărat ca asta să sune ca și un lucru rău, dar experiența îmi spune că, la noi prin țară, pot apărea surprize. Dacă rezerv o cazare prin Austria atunci pot să fiu sigur că primesc exact ce este în poze, împreună cu confortul aferent. De regulă îmi aleg cazările de pe Booking și acolo ai posibilitatea să vezi evaluarile clienților, dar, din păcate, la noi acest sistem este amăgitor. Dacă în Austria, de exemplu, poți să alegi liniștit o pensiune cu rating peste opt, mai pe la noi este recomandat să alegi ceva cu peste nouă. Motivul este că depinde foarte mult și de pretențiile celor care evaluează proprietatea și de ce așteaptă ei de la o cazare la munte. Dacă ei au așteptări reduse pentru că noțiunea mea de confort nu este și a lor atunci evaluarea lor va fi mai bună decât a mea. Eu vreau doar curățenie, apă caldă, un pat confortabil și liniște, dar se pare că unii vor cu totul altceva. Ca o consecință exclud proprietățile care au ciubăr, pentru ca eu și amatori de ciubăr nu ne potrivim deloc iar în apa aia infectă eu nu mă bag oricum, o sală mare de mese, pentru că asta pare să atragă chefurile, proprietățile care sunt înghesuite între alte proprietăți, pentru că ar putea fi chef în sala de mese din vecini, sau le exclud pentru că pur și simplu nu îmi plac. Prefer pensiuni și nu hoteluri din cauza diferenței de preț și cum merg la multe concursuri este un cost destul de mare, care se adună la alte costuri.

În același timp, trebuie apreciat că au apărut și pe la noi pensiuni absolut decente la costuri rezonabile, în jurul a 200 de Ron camera dublă pe noapte, în diverse zone ale țării. Desigur, dacă ești dispus să plătești mai mult atunci vei găsi unele chiar foarte frumoase, dar acestea ies din categoria medie. Sunt pensiuni la care se vede că oamenii s-au străduit și au investit, fie că este o zonă mai scumpă, Moeciu, sau o zonă cunoscută ca fiind ieftină, Borșa de exemplu. Cred că este un lucru bun că și la noi pretențiile cresc și proprietarii sunt nevoiți să se adapteze. Problema este cum se adaptează, pentru că atunci când te modernizezi și îți pui ciubăr și instalație de karaoke țintești anumiți clienți, iar când faci curat, cumperi mobilier Ikea, schimbi așternuturile și pui flori la balcon, înseamnă că încerci să atragi cu totul alți clienți. Astea din urmă au de regulă afișate ore de liniște și interdicția de a face chefuri. Chiar dacă pensiunile diferă una de alta, cum este și firesc, sunt câteva lucruri deranjante care apar în mod constant, chiar și la pensiunile cu evaluări foarte bune:

Lipsa de izolare fonică. Chiar și la pensiunile unde s-au investit vizibil bani mulți nu se pune preț pe izolarea fonică. Asta înseamnă pereți subțiri, uși ieftine fără garnituri de etanșare, lipsa unor covoare pe jos, și în general absența elementelor care atenuează zgomotul. Revenind la Austria, ori de câte ori am fost, când închizi ușa, nu mai auzi nimic, nu știi dacă ești singur în unitate, dacă ai vecini, etc. La noi această izolare este cvasi-inexistentă, poate pentru că lumea așa s-a obișnuit, poate că nu se cere că lumea nu cunoaște termenul de intimitate. Eu unul pun preț pe intimitate și nici nu doresc să aud ce fac vecinii la baie sau cum se joacă de-a hamsterii prin așternuturi. Am fost în pensiuni cu instalații de baie de nivel de hotel de lux, mobilier impecabil, dar imaginea generală era de balamuc pentru că auzeai tot ce se întâmplă la fiecare nivel în parte. Aș prefera ca lumea să investească mai mult în materiale izolante fonic, mai degrabă decât în altceva.
Saltele moi și de proastă calitate. Din nou, irelevant de banii investiți, pare că lumea nu acordă atenție acestui aspect banal care face o mare diferență. Cred că noi nu avem în cultura noastră ideea că somnul trebuie să fie odihnitor și că salteaua face o diferență. O saltea bună costă ceva mai mult decât una proastă, dar diferența de confort este mare și este un lucru simplu de remediat, nu este ca și cum ar trebui să renovezi.
Mobilier insuficient. Nu știu de ce, dar veșnic pare să lipsească ceva, deși este destul de simplu ce ai nevoie într-o cameră de pensiune. Ai nevoie de un pat, o noptiera, eventual un dulap, o masă, un scaun măcar și un cuier. Nu este mare știința și de multe ori este loc suficient pentru toate. Lipsa mesei îți creează mari dificultăți pentru că totul trebuie pus pe jos. Lipsa unui cuier înseamnă ca trebuie să atârni hainele care pe unde. Lipsa unui cuier în baie înseamnă că rămâi cu un prosop ud în brațe cu care nu ai ce face. De scaun te mai poți lipsi, să zicem, deși dacă nu ai cuierul vei sfârși cu hainele puse pe el. În schimb mă lipsesc bucuros de scaunul-hamac atârnat de tavan sau alte lucruri care vor să pară moderne dar sunt de fapt inutile.
Instalația de karaoke, adică o boxă mare bună la orice- asta e veșnic prezentă împreună cu veșnicul risc de a fi chef fie în locația unde stai, fie prin vecini. Este o carența a noastră culturală, de educație și legislativă pentru că se permite zgomotul fără nici o limită. Eu întreb totdeauna direct pe Booking dacă se face petrecere în locație dar nu te poți baza pe răspuns. Odată mi-au zis că am ratat nunta. Care nuntă? Am întrebat. Aia de mâine, mi-au răspuns. Din păcate a merge la munte înseamnă pentru mulți, o categorie mare cu care de regulă nu am de-a face, grătare, băutură și muzică dată la volum maxim. Asta numesc ei relaxare și simțit bine. Pentru mine termenul relaxare are o cu totul altă definiție, dar din păcate, atunci când rezervi nu știi cum nimerești și lângă cine nimerești. Prin alte țări nu am avut niciodată problema zgomotului din vecini, poate pentru că acolo legislația este aspră și se aplică sau poate pentru că acolo relaxare chiar asta înseamnă, relaxare.
Băile cu dotări scumpe și design nepractic. Un alt aspect complet inutil. Ce rost are să investești bani foarte mulți într-o baie nepractică, cu cabină de duș deschisă și alte lucruri care vor să pară moderne, când de fapt baia trebuie să fie doar baie. Când te cazezi la pensiune nu te aștepți ca baia ta sa emuleze una de hotel de lux. Atâta vreme cât este curată și are toate cele necesare este suficient. Cabina de duș de sticlă nu mă ajută cu nimic dacă nu are și ușa, pentru că va fi apă peste tot. Tot aici întră și ușile de la baie cu sticlă. Ce rost au? Nu vreau să știu ce face lumea acolo, în caz că aș călători cu cineva. Pot să presupun, dar nu vreau să și văd.

Nu vreau să par pretențios, am menționat la început că nu am nevoie de mare lucru. Mai trebuie să adaug că apreciez și dacă există un aparat de făcut cafea pentru dimineața. Dar ăsta nu e chiar necesar. Ce am menționat mai sus sunt niște lucruri simple care îmbunătățesc radical confortul fără a fi necesare schimbări dramatice. Interesant este că par să fie deficiențe comune existente la foarte multe pensiuni la care am fost. In unele se investiseră bani cât de o casă mare în Cluj, și totuși nu exista un confort de bază. Confortul nu este dat în mod necesar de existența unor lucruri scumpe, cât de îndeplinirea unor nevoi simple: sa te speli, să dormi, să fie liniște, să fie curat, dar poate că un anumit gen de lume caută altceva când se cazează. Nu știu care este explicația, dar cred ca ar trebui să existe un ghid standard care să menționeze caracteristicile de bază care trebuie îndeplinite de o pensiune, sau orice unitate de cazare, pentru a putea fi clasificată și închiriată.

P.S. În poză apare un detaliu cu balustrada de la o pensiune, nu are importanță care. Oamenii au cheltuit foarte mult pe respectiva balustradă, se vedea că este făcută manual, dar cumpăraseră la camere cele mai ieftine uși posibile, fără prag. Nu numai că nu izolau fonic, dar mai aveau și un geam mare pe mijloc, ca să facă lucrurile și mai ciudate.

Gătește cu gust

Uneori, de regulă seara, am timp liber suficient să mai filozofez pe diverse teme. Poate unii știți deja, dar la aproape cincizeci de ani am ajuns să fiu singur, în sensul de divorțat, și o temă recurentă de filozofat este cum am ajuns în această situație și care ar fi viitorul. Dacă referințele la trecut nu ajută la nimic, poate doar la tras concluzii, am mai scris eu despre asta, raportarea la viitor este mult mai utilă.

Situația nu este neapărat plăcută, suntem, cred eu, construiți să trăim în cuplu, chiar dacă uneori nu o viață întreagă. Dar mai sunt și despărțiri, pot să sper că temporare, în care te trezești sigur, și cred că, este o situație cu atât mai periculoasă, cu cât este asociată cu o vârstă înaintată, pentru că cincizeci de ani nu este în nici un caz jumătatea vieții. Nu intru în considerații dacă te mai poți sau nu îndrăgosti la vârsta asta, eu cred că poți, darc înainte de a ajunge acolo sunt alte pericole care te pândesc. De câte ori ați auzit o persoană mai în vârstă spunând: pentru mine nu mai contează? Eu am auzit de mult prea multe ori, iar realitatea este că contează și este o incomensurabilă prostie să spui că nu. Lehamitea, nepăsarea și autocompătimirea sunt primele efecte ale singurătății care trebuie combătute. Un divorț la cincizeci de ani, oricât de neplăcut ar fi, nu este sfârșitul sau începutul a nimic. Este doar o situație prin care se poate că viața ta s-a îmbunătățit, indiferent ce anume experții în dezvoltare personală, aka coach de viață, au să vă spună. Divorțul nu este o boală terminală ca să însemne sfârșitul vieții și cu atât mai puțin înseamnă că nu mai poți face acele lucruri, mici sau mari, care îți fac plăcere. Dimpotrivă, acum că ai și mai mult timp la dispoziție să te preocupi numai de tine, să îți urmărești interesele și să explorezi, poți te reinventezi după cum crezi. Este adevărat că după mulți ani împreună cu cineva ai obișnuința de a face multe lucruri în doi, o cină la un restaurant, un film , concedii, dar poți să faci aceleași lucruri și singur și să te bucuri de ele. Trebuie doar un pic de practică. Vedeți cum, în câteva fraze, v-am făcut sumarul unui foarte scump curs de dezvoltare personală.

Pe lângă sport mie îmi place să călătoresc și să gătesc. De călătorit departe nu prea am avut timp din cauza că am extins afacerea, dar cu gătitul mă descurc mai bine. Ca și sentiment de satisfacție nu are importanță dacă prepar 300 de porții la cantină sau gătesc o cină seara pentru mine și copil. Unii ar putea spune că mă pricep la asta și da, îmi place să gătesc o cină desfășurată în jurul unor conversații plăcute și însoțită de un vin bun, dar pun la fel de multă pasiune și dacă prepar doar pentru mine feluri apetisante, din ce găsesc prin frigider, simple și neapărat gustoase. Nu țin neapărat să am în față o mâncare sofisticată, dar oricât de simplă ar fi, trebuie să fie bună la gust, să îmi bucure papilele gustative și să mă facă să mă simt bine. De la vin ar trebui să mă mai rețin din cauza alergatului, nu beau mult oricum, un pahar seara și nu în fiecare seară, dar viața este scurtă și merităm să ne bucurăm de ea.

Fără să mai filozofăm pe teme de viață și divorț, am câteva sfaturi pentru a vă ajuta să vă îmbunătățiți experiența culinară.

Folosește-te de cină pentru a petrece timp cu familia. Dacă ești singur, asta este, dar dacă nu, mâncarea este mai bună savurată împreună.
Obișnuiește-te să gătești și nu să comanzi mâncare. Sunt conștient că toți stăm prost cu timpul, dar dacă te obișnuiești să faci feluri simple, nu vei avea nevoie decât de 20-30 de minute pentru a găti cina și rezultatele vor fi mult mai bune, inclusiv financiar. În plus, dacă gătești tu, știi ce ai folosit. Nici mâncarea comandată nu vine mai repede oricum.
Folosește ingrediente de calitate. Un ingredient de calitate va da un gust bun, unul prost va da un gust discutabil. Surprinzător, dacă mănânci cât de cât rațional, adică bine și normal, vei cheltui mai puțin decât dacă mănânci mult și prost.
Nu folosi semipreparate. Sunt o crimă la adresa gustului, idei de mâncare sănătoasă și a rețetelor originale. Lista lor de ingrediente rivalizează cu un roman fluviu. Maxim se acceptă un blat de pinsa, o passata, sau un prosciutto cotto.
Nu te complica. Mai multe ingrediente nu înseamnă rezultate mai bune. Pastele pe care le tot gătesc, preferatele mele, au câte 3-4 ingrediente. Puține și de calitate, pentru că vreau să simt gustul individual la tot ce am pus acolo. Pastele cu ton, pe care le gătesc tradițional înainte de concursurile de alergare, au patru ingrediente: ceapă roșie, ton, passata și busuioc. Dar combin sosul cu paste de calitate, uită de Barilla, și le presar cu parmezan, așa că devin un festin culinar. Nu am voie să beau vin pentru că este înainte de concurs.
Atenție de unde te inspiri, pentru că sunt foarte mulți așa zis bucătari in social media, dar ei fac bani prezentându-vă rețete de doi bani și nu lucrând efectiv într-un restaurant. Există tendința de a complica mâncarea și a evita rețetele tradiționale, dar fusion și complicat nu înseamnă neapărat și gustos. Arta de a fi bun bucătar este dată de abilitatea de a găti cu ce găsești prin frigider.

Poftă bună.

Există oameni corecți

Sunt ani de când am la mine permanent trei lucruri: telefonul, portofelul și cheile. Pierderea unuia dintre ele poate deveni foarte frustrantă. Eu am reușit să pierd portofelul cele două ore în care nu l-am avut sâmbătă seara au fost extrem de neplăcute, intense și frustrante. Cum am ajuns în respectiva situație? Am să vă descriu.

Sâmbătă, 22 iunie, am alergat la maratonul de la Roșia Montană. Nici un maraton nu este ușor, toate sunt grele, dar acum a fost extrem de cald, așa că a fost și mai obositor, fizic și mental, ca de obicei. Pe drum către Cluj făceam serioase eforturi să mă concentrez la condus, am venit foarte încet, și abia puteam sta treaz la volan . Îmi era foame, sete, somn, și totul era în ca într-un film. Senzația post maraton, nimic neobișnuit. De obicei, cu astfel de ocazii din astea mă premiez cu ceva bun de mâncat, fiecare cu motivația lui. În cazul de față am avut poftă de o pinsa cumpărată de la magazinul italian din Sigma, magazin care era oricum în drum. Pinsa o fac acasă, doar blatul îl cumpăr de la magazin. Cumva, cumva am reușit să ajung în parcare și cu mari eforturi m-am extras din mașină, ținându-mă de ușa și plafon. La fel de bine puteam să par băut, manifestările sunt oarecum similare. În tot cazul, gândirea avea probleme mari să intre în treapta întâi din cele șase disponibile și viteza mea de reacție era cam tot pe acolo.

De regulă sunt foarte atent cu cele trei lucruri, dar acum, obosit fiind, nu chiar am fost. Să mergi la cumpărături flămând și cu gândirea încețoșată este o greșeală. Cele două pungi pline de lucruri care ar putea să fie necesare, dar nu erau, sunt dovada. Din tot ce am cumpărat îmi doream doar blatul de pinsa și mozzarella aferentă, restul nu aveau o destinație clară. Mi-am mai luat un ziar și am revenit la mașină, m-am băgat cu greu în ea, atenția distributivă era și ea la cota de avarie, dar nu era înghesuială așa că m-am descurcat să ies din parcare și să ajung acasă.

Distracția abia acum începe. Nu trec cinci secunde după ce am deschis poarta și gândirea trece în viteză superioară, atenția distributivă prinde teren venind din urmă, pentru că am realizat că parcă ceva lipsește. Pentru că buzunarul stâng a fost mare și umflat când am ieșit din mașină la sigma iar acum era gol. Ambele erau goale. Telefonul îl aveam, că mergea muzica în mașină, deci era conectat, mașina mergea și poarta de la curte se deschisese. Singurul lucru care putea să lipsească era portofelul. Nivelul de panică a crescut brusc, am multe lucruri prin el, și primul gând a fost că a picat prin mașină. Nu era în mașină. Al doilea gând a fost că l-am pus în plasa de cumpărături. Nu era nici acolo. Al treilea gând a fost că l-am uitat la magazinul italian. După un drum înapoi la Sigma, cu mașina și într-o stare de nervi accentuată, am constatat că nu era nici acolo. De fapt nu îl scosesem din buzunar așa că nu avea de ce să fie acolo. Cu toată panica, nu îmi venea să cred că eu pot rămâne fără portofel. Deja mă gândeam dacă chiar l-am pierdut sau mi-a fost furat. De furat nu prea avea cum, pentru că era pustiu la Sigma, era greu să se strecoare cineva neremarcat, iar eu am vizitat doar un magazin gol și un stand de reviste la fel de gol.

Prima măsură, înainte de orice, a fost să blochez temporar cardurile în BT Pay, personale și de firmă. Vă recomand ca întotdeauna să aveți o soluție de acest fel la îndemână. Blocarea cardurilor este cu două sensuri pentru că nici tu nu le mai poți folosi. Fiind acasă nu a fost o problemă, dar dacă ești undeva plecat începe să devină, pentru că fără carduri nu ai acces la bani. Odată cardurile blocate am început să raționez ce să fac mai departe. De fapt, toată problema, în afară de sentimentul pierderii și frustrarea aferentă, este alergătura să refaci toate actele. Deja calculam că trebuie să merg la bancă pentru carduri, la primărie pentru buletin, la rutieră pentru permis și să sun la vreo firmă specializată în acte pentru mașină. Nu aveam nimic compromițător sau care să dea acces la conturi în portofel, dar numai înșiruirea acțiunilor necesare care se suprapun peste o săptămână aglomerată este frustrantă.

Am sunat și la secția 6 de poliție, de care aparțin. M-au întrebat dacă sunt sigur că mi-a fost furat. Nu, nu sunt sigur, sunt sigur doar de faptul că nu-l mai am. Oricum plângerea pentru furt se face la poliția municipală, de ce ? nu înțeleg. Ofițerul de serviciu mi-a sugerat totuși să mai aștept câteva zile, din două motive. Daca l-am pierdut, poate îl aduce cineva la secție. A zis că se întâmplă destul de frecvent. Dacă a fost furat atunci poate hoțul îl aruncă undeva unde poate fi găsit. Nu mă interesau banii din el, că nu umblu cu bani cash mulți, dar mă interesau actele, așa că părea rezonabil.

După toate acestea, deja eram acasă de mai bine de o oră, cu un sentiment acut de resemnare, m-am apucat totuși să mănânc și să pun lucrurile la loc. În continuare eram obosit și flămând. Mâncarea nu mai avea nici un gust, entuziasmul meu de a mânca ceva bun pierise, după cum pierise și valoarea de premiu a respectivei pinsa. Combinația de frustrare, oboseală și gândire încețoșată este fatală pentru plăcerea de a mânca.

Acum vine partea de umanitate și oameni corecți. Nu mică mi-a fost surpriza când m-a strigat maică-mea din curte că a venit poliția să îmi predea portofelul. Cumva am tot sperat că va fi găsit dar nu mă așteptam ca atât de repede. În realitate am mers cu ei la secție, pentru identificare, dar important este că fusese găsit și predat la secție, cu bani și acte. S-a dovedit până la urmă ca eu l-am pierdut pe hol la Sigma, obosit fiind, nu mi-am dat seama că a picat deși este un obiect mare și greu. De găsit, l-a găsit o fată care lucrează la magazinul naturist și l-a dus la poliție după ce și-a terminat programul de lucru. Lucru foarte corect din partea ei. Nu a vrut să accepte nici măcar un buchet de flori deși prin gestul ei, pentru care îi mulțumesc, m-a scutit de multă alergătură. Faptul că poliția a scos tot din portofel afară nici nu m-a deranjat atât de tare. Au scotocit în fiecare buzunar și au inventariat conținutul. In afară de 500 ron pe care îi port ascunși, din superstiție, și un prezervativ, că sunt divorțat și nu se știe, nu era nimic acolo cu adevărat personal.

Întâmplarea are mai multe mesaje. Primul este că, in lumea de ghiolbani în care trăim, mai există persoane decente și este de apreciat. Decența și umanitatea trebuie păstrate. Al doilea este că trebuie să fii permanent pregătit pentru neprevăzut. Oricât de mult te-ai păzi, tot se poate întâmpla ca, într-o zi, să pățești ceva care te în dificultate și ești nevoit să ai soluții de rezervă. Al treilea mesaj este că trebuie avut grijă ce porți cu tine în portofel. Nu purta parole de la conturi, pin-uri de la laptop, poze aiurea cu tine, nimic din ceea ce, odată ajuns pe mâini străine te-ar putea afecta financiar sau personal. Poliția a scotocit în el pentru că așa cerea procedura, dar dacă era un străin și eu aveam o poză nud cu mine sau cu nevasta, sau mai bine, cu amândoi?

Ca o încheiere vă sfătuiesc că dacă sunteți obosiți, flămânzi, nu mai gândiți coerent și atenția distributivă nu mai funcționează, practic starea de după terminarea fiecărui maraton, este mai bine să mergeți acasă. Este mai practic și vă ferește de potențiale evenimente neplăcute.

Cum să fii propriul tău angajat

Cu ceva ani în urmă am făcut un MBA în Anglia. Printre alte materii, am studiat și unele noțiuni de contabilitate, anglo-saxonă și mai simplă decât cea de la noi, dar ideile de bază sunt la fel. Un principiu, cred că primul, pe care nu l-am înțeles decât mulți ani mai târziu spunea că există o diferențiere clară între contul firmei și contul proprietarului. În limbaj de profani, acest principiu spune că banii firmei nu sunt ai proprietarului. Pentru mine, venit din capitalismul incipient al României din acele vremuri afirmația era o blasfemie totală. Unul din avantajele patronului, pe atunci, se credea că este abilitatea de a dispune de banii din contul firmei după bunul plac.

O să mă dau exemplu pe mine. În toată explicația pe care am să v-o dau există două entități, eu și firma, care interacționează sub două rapoarte complet diferite. În primul sunt patronul firmei, cu tot ce incumbă asta. Iau deciziile importante și încasez dividente la final de an. În al doilea sunt directorul ei general și în această calitate păstoresc 30 de persoane și trei puncte de lucru. Sarcina mea este să depun toate eforturile posibile pentru a face firma să funcționeze, să se dezvolte și să aibă profit. De raportat, raportez patronatului, reprezentat tot de mine. Sigur, poate că uneori este mai bine să angajezi pe altcineva să conducă firma, dar eu am considerat, dat fiind performanțele economice, că sunt calificat. Eu, ca și director, am stabilite unele beneficii, respectiv salariu, mașină, telefon, buget de cheltuieli. Atunci când acționez ca și director, respectiv mai tot anul, venitul meu este reprezentat de salariul stabilit de către patronat. Când acționez ca și patron venitul meu este reprezentat de către dividentele care ar putea, sau nu, să fie distribuite. Diferența este substanțială pentru că vorbim de bani diferiți. În mod firesc aceste venituri sunt declarate, impozitate, etc. Practic, până să ajungă la mine pe card, acești bani, indiferent de calitatea în care îi primesc, au un circuit de făcut, circuit bine definit prin lege. Aceste circuite nu se suprapun și acest lucru este foarte important și trebuie bine înțeles.

Cealaltă entitate este firma, care, financiar vorbind, are circuitul ei propriu. Sigur că este foarte tentant, având toți banii la dispoziție, cu o singură semnătură, să te servești din ei. Doar că acei bani nu sunt ai tăi, sunt ai firmei, și trebuie folosiți pentru destinația pe care o au. În nici un caz nu este ca și cum m-as duce aș lua din banii din casă pentru că am eu nevoie la ceva, fără justificare. În realitate o afacere nu funcționează așa, și cu cât crește firma cu atât mai puțin am contact direct cu banii aflați în bancă. De fapt, contactul meu cu ei se rezumă la situații financiare și cam atât.

Am văzut destul cazuri în care diverși proprietari au confundat serios lucrurile și nu au înțeles acest principul extrem de simplu. De regulă, rezultatele au fost dezastruoase, pentru că odată ce începi să te servești din bani după bunul plac nu mai există nici o limită și nici un calcul. Dacă sunt și mai mulți proprietari și fiecare ia din bani cât vrea, atunci dezastrul este și mai mare și apare și mai repede. Știu că este tentant, știu că este greu să te abții, dar trebuie să existe o disciplină financiară și separația este necesară.

Am dat această explicație din cauza discuției pe care am avut-o cu cineva referitor la mașina mea de firmă și combustibilul pus în ea. Persoana insista că din moment ce firma este a mea, orice cheltuială cu combustibilul este ca și cum ar fi din banii mei. Mi-a fost dificil să ii explic că nu, nu este așa. Combustibilul este plătit cu cardul de firmă, prin urmare este din banii firmei, care nu au legătura cu ai mei personali. Sper că explicația de mai sus vă lămurește pe scurt această chestiune și vă învață cum să fiți propriul angajat într-un mod sănătos financiar.

Viață de patron de restaurant

Nu știu de ce, poate pentru că nu au trecut prin asta niciodată, sunt oameni care au o imagine complet fantezistă a ce înseamnă să fii patron în general. Ei își imaginează că a fi patron înseamnă să mergi la serviciu la ce oră vrei, când vrei și cât vrei. Firește, mergi îmbrăcat într-un costum scump, într-o mașină scumpă și, după caz, cu un trabuc în gură. Odată ajuns, te salută angajații la intrare plini de respect și toți sunt atenți să îți îndeplinească cele mai mici dorințe sau să îți asculte ordinele pline de înțelepciune.

Poate că funcționează dacă ai o firmă mare, cu mai mulți angajați și conducerea ei este exercitată prin delegare. Dar dacă imperiul tău se rezumă la trei cantine, 30 de angajați, toate doamne, tu ca patron te-ai angajat pe tine ca director și o grămadă de clienți de servit zilnic, realitatea este complet diferită de imaginație. Pentru început eu, ca și director al firmei, nu am un birou cu geamuri mari și perspectivă de sus asupra orașului. Am un birou cât un dulap, fără geamuri, că este în mijlocul bucătăriei, fapt de care nici că îmi pasă, că nu am timp foarte mult să stau jos . Mersul la ce oră vreau, când vreau și cât vreau ar fi, pur teoretic, posibile, doar că de fiecare dată apare câte ceva. Iar clienții care vin la masă nu trebuie să știe sub nici o formă că ceva în lațul de servire a mâncării nu funcționează. Iar unul din beneficiile care vin cu poziția mea, pe lângă faptul că se așteaptă de la mine sfaturi și idei cât de cât mărețe, este că am datoria sfântă de a înlocui orice angajat care lipsește. Teoretic, și uneori practic, suntem destui pentru ca fiecare poziție să aibă un înlocuitor. Doar că sunt zile, ca astăzi, când lipsește o bucătăreasă și trebuie înlocuită prin mutarea uneia de la alt punct de lucru. Mai lipsește un ajutor bucătar, care și servește la linie, și nu ai cum să îl înlocuiești că nu mai ai de unde. Mai lipsește și o doamnă de la spălat vase și pe asta o mai înlocuiești, deși colegele ei de undei ai luat-o îți zic cuvinte numai de bine. Și uite așa, la punctul de lucru principal, cam bate vântul prin bucătărie, deși lipsesc doar trei oameni. Nu pare mult, dar într-un mecanism bine rodat și care funcționează eficient și eficace, lipsa a 20% din forța de lucru se simte. Și tu știi că urmează o zi grea, că este miercuri, cu mulți clienți, clienți care se așteaptă la aceiași calitate a serviciului, pentru că nu este problema lor lipsa personalului. De fapt ei nici nu trebuie să simtă că lipsește din personal.

Cum procedează în acest caz patronul din fanteziile unora nu pot să știu. Dar știu în mod clar cum procedează patronul din viața reală. În primul rând pleacă la serviciu la 5.30 că de la 6 începe activitatea. Plec în pantaloni scurți și tricou, că oricum urmează să port costum de bucătar. Pentru început, dacă tot sunt pe poziție de bucătar, mă ocup de un gulaș de vită, absolut fabulos, după părerea mea, porționez ciolan și cârnat și prăjesc cam la 100 de porții de chiftele. Toate astea însumează 500 de porții. S-a eliberat utilajul necesar așa că mă apuc de puiul cu sos de legume, cam la 100 de porții. Toate operațiunile astea nu se fac pe rând, ci intercalate. Mai amesteci în marmită, mai tai niște cârnați, mai adaugi ingrediente la gulaș, mai tai niște ciolan, etc Restul de porții de carne le-a pregătit o altă bucătăreasă. Deja este trecut de 9 și îmi aduc aminte că nu am mâncat nimic la micul dejun, că nu mi-am băut cafeaua și că am de terminat munca de birou zilnică pe care o fac de obicei. Până termin cu ele este trecut de 10 și revin prin bucătărie. Asta înseamnă diverse operațiuni premergătoare servitului mâncării la linie, care începe de pe la 11. Include, dar nu se limitează la: cărat baxuri de cartofi prăjiți, scos diverse feluri din cuptor și duse la liniile de servire, telefoane că s-a stricat iară un echipament, verificat curățenia și mai pus mâna pe cârpă, aranjat marfa pe rafturile prin camera de congelare ca să pot ajunge la și mai mulți cartofi prăjiți, telefon de la contabilă dar amân totul pe mâine, încă o cafea că după 11 nu voi mai avea timp, alte telefoane la care nu răspund că nu știu numărul și dacă este important o să dea mail oricum, verificat cum arată mâncarea la linie, organizat doamnele să fie eficiente, depanat mașina de spălat unde un cuțit căzut aiurea a blocat banda, și alte mici activități care nu sunt complicate dar se cumulează. Deja trebuie și să schimb tricoul alb că este pătat cu diverse sosuri și dacă tot ies să servesc la linie, vă amintiți sper ca ajutorul care lipsește și servea la linie, trebuie să mă prezint curat. Servit la linie înseamnă servirea a unui număr de peste 300 de porții doar la linia unde sunt eu, până pe la 13.30 când activitatea se mai reduce. Nu știu dacă am reușit să surprind agitația din bucătărie, dar este o activitate frenetică, organizată în cazul nostru, iar cele trei persoane lipsă o dau peste cap. Așa că eu, ca și conducător al lor, îmi exercit datoria de a ține locul persoanelor care lipsesc. Așa am ajuns să mă pricep la gătit, să servesc mâncarea cât se poate de eficient, pot să o ți porționez exact fără cântar, iar mașina de spălat vase, un echipament imens de tip tunel, nu mai are secrete fața de mine.

Recunosc că nu toate zilele sunt așa. Sunt și zile în care mă apropii de imaginea fantezistă a ce face un patron. Mai recunosc și că uneori îmi place să muncesc fizic în bucătărie pentru că pregătirea mâncării și servirea ei îmi dă un sentiment de satisfacție. Cred sincer și că orice conducător de unitate de producție ar trebui să își vândă personal marfa, măcar din când în când, pentru a stabili o legătură cu clienții. Dar dacă zile din astea apar prea des atunci le urăsc, deși nu ajută la nimic, pentru că oricum trebuie să procedez de așa natură încât mâncarea să fie produsă și servită. Iar în practică înseamnă muncă fizică prin bucătărie, după cum am descris mai sus, pentru că nu există o agenție de unde să închiriezi bucătari sau spălători de vase. Dacă vă gândiți să deschideți un restaurant sau ceva asemănător, vă invit la mine să lucrați o zi două, să vedeți ce înseamnă și să testați dacă sunteți pregătiți sufletește pentru ce vă așteaptă.

Un sfat scurt și la obiect

Există sfaturi și sfaturi. Sfaturi de toate felurile, unele dorite, altele inoportune. Pe unele le uiți, pe unele le apreciezi mult prea târziu, dar uneori, primești un sfat atât de bun încât sinapsele ți-se reconfigurează pentru a-l memora pe vecie. Iar pe măsură ce trece timpul îl apreciezi din ce în ce mai mult. Dar este greu să se întâmple asta pentru că trebuie să se potrivească sfatul cu întâmplarea, experiența cu cunoașterea și trebuie și conjunctura potrivită. Totuși mi s-a mai întâmplat.

Corpul uman este un mecanism complex. Printr-un capăt introduci combustibil din care va rezulta energie sub diverse forme. Problema cu combustibilul este că în procesul obținerii de energie pot rezulta și deșeuri. Acest lucru este valabil, de fapt, pentru orice proces de acest gen. Problema cu corpul este tocmai cuvântul uman. Trăim într-o societate civilizată astfel că evacuarea acestor deșeuri nu se poate face chiar oricum, din motive de toxicitate și sănătate publică, dar și din motive de convenții și estetica socială evacuarea trebuie făcută discret, în mod intim și in condiții de igienă pentru toate părțile implicate. Cu alte cuvinte nu poți face caca și pișu peste tot. Nici nu prea vorbim despre asta. Știm că toată lumea o face, dar păstrăm discreția. Câinele meu poate face evacuarea oricum când îl scot la plimbare, nu are rețineri, dar eu nu, din motivele menționate. Chiar și după câine trebuie să curăț de pe stradă respectivele deșeuri.

Copii mai mici, sau mai mari, nu au o rutină în a elimina, se bazează mai mult pe nevoia iminentă, adică vor la baie atunci când îi apucă. Asta pune anumite probleme logistice, trebuie să te întrerupi din ce activitate faci, să cauți o baie, poate nu există o baie decentă, etc. Lipsa unei rutine complică substanțial lucrurile. De exemplu ai putea fi într-o excursie cu autocarul organizată pentru a te deplasa să susții echipa de handbal a întreprinderii. Toată întâmplarea a avut loc înainte de 89, dar este lipsit de importanță. Cred că se mergea la Copșa Mică, sau poate la Bistrița, ideea este că se mergea în grup, trebuia să se ajungă undeva la o ora fixă că începea meciul, iar eu, care nu eram chiar copil, eram prin clasele i-iv, aveam o nevoie urgentă, atât de urgentă că aproape o simțeam cum iese afară. Nu mai rețin unde a fost găsită o baie, cum s-a procedat, dar rețin că lumea din grup nu era chiar fericită din cauza întârzierii. Confruntată cu eventualitatea ca eu sa mă cac pe mine, consensul general a fost că trebuia totuși făcută pauza. Problema o fost rezolvată cumva, fără murdărirea pantalonilor, lucru extrem de neplăcut într-o excursie cu un mijloc de transport la comun, și s-a pornit mai departe.

Situația a fost destul de neplăcută pentru că îmi dădeam bine seama că lumea a stat după mine și este nervoasă. Atunci, cu intenții bune de fapt, unul din participanți mi-a spus următoarea frază cu care am rămas pe vecie: Oamenii mari se cacă dimineața, ești destul de mare să faci la fel. Omul a spus-o direct și fără nici o reținere. Un sfat scurt, fără perdea și la obiect. Cu adevărat o lecție de viață transmisă de la un adult la un copil. Pare banal, dar excursiile în grup m-au învățat că nu toată lumea are o rutină în această chestiune. Am uitat din păcate cine a fost, pentru că îi datorez o sticlă de vin foarte bună. Este un sfat a cărui valoare o apreciez din ce în ce mai mult, iar de când m-am apucat de alergat valoarea a crescut exponențial. De pus în aplicare a fost mai dificil, a durat ceva, dar în final a funcționat. M-a scutit de multe momente jenante și dificile .

Ce am vrut să vă transmit este că uneori o lecție de viață nu trebuie să fie de lungimea unui roman, tragică sau complicată peste poate. Uneori este de fapt o chestiune de o înțelepciune simplă, aparent banală, dar a cărei valoare o apreciezi în timp.

P.S. O să îmi cer scuze pentru limbaj, dar altfel nu am putut să redau savoarea aferentă sfatului.

Voi faceți zilnic duș?

Trebuie să vă spun că nu sunt cu adevărat interesat de răspuns vostru. Fiecare este responsabil de igiena personală și este o chestiune strict personală. Am ajuns însă la respectiva întrebare după o discuție extrem de interesantă cu adolescenta personală.

Adolescenții au aceasta calitate, de a ignora igiena personală și de a fi ușor mirositori uneori. Este adevărat că și eu am fost probabil la fel și noțiunea de curat nu îmi spunea mare lucru. Dacă nu miroase foarte tare, un tricou putea fi purtat și a doua zi. Blugii nu este clar când au fost spălați ultima oară, vizual tenișii încă mai au ceva din culoarea originală iar pe geacă nu se vede, că este cald și ajunge inevitabil în ghiozdan. Dacă este târziu, atunci putem sări și peste dușul zilnic că oricum ne luăm a doua zi tricoul ăla care poate nu miroase. Încercând să lămuresc aceste chestiuni am stat și m-am gândit de fapt eu de când fac duș zilnic. Veți zice că aveam mult timp liber și o minte odihnită dacă am asemenea gânduri și adevărul este că uneori am.

Adevărul este că înainte de 89 noțiunea de duș zilnic era cvasi-inexistentă. Nici hainele nu erau schimbate zilnic. Îmi amintesc că purtam cămașa de la uniformă până când avea gulerul negru. Gulerul cu dungă neagră pe interior nu era totuși considerat acceptabil. Dar existau atunci unele rațiuni logistice. Aveam de regulă două cămăși de uniformă pe an, așa că nici nu putea fi vorba de o altă cămașă în fiecare zi. Iar apa caldă, cel puțin până am stat la bloc, se arăta greu la robinet. De săpun mai bun trebuia făcut rost de unde se putea. Așa că, era cumva scuzabil dacă te spălai de două ori pe săptămână. Dar cred că toată lumea puțea la fel a nespălat pentru că nu ieșeam cu nimic în evidența. Măcar la oraș aveam totuși mașină de spălat haine.

La țară, unde am crescut de mic, și unde mergeam în vacanțe era chiar mai rău. Baie se făcea tradițional odată pe săptămână, mai mult de atât era considerat un lux. Intrase și în obicei noțiunea de odată pe săptămâna pentru că de fapt, la bunici, exista apă curentă și un fel de sobă de încălzit apa. Zilnic ne mai spălam pe picioare și până la brâu în lighean sau la râu. Hainele se spălau manual, așa că vă puteți imagina că nu se schimbau foarte des. Spălatul lor era cu adevărat o muncă obositoare și necesita timp. Se spălau cu săpun de rufe făcut în casă în caz că vă întrebați. În acele timpuri spălatul nu era văzut neapărat ca o prioritate. Interesant este și că de fapt noțiunea de duș nu exista, era văzută ca o fiță occidentală și spălatul era asociat cu o baie îndelungată. În lipsa apei calde asta complica lucrurile, dar așa se proceda.

Primul contact cu noțiunea de duș zilnic l-am avut prin clasa a iv-a când am fost într-o tabără de trei săptămâni în Cehoslovacia ( pe atunci era o singură țară). Ar trebui să vă spun că, prin comparație, respectiva țară părea apărută dintr-un basm cu zâne. Era tot o țară comunistă dar nu exista comparație cu Romania. Chiar și nouă, unor copii, ne-a sărit în ochi că ceva este complet diferit. În primul rând că erau magazine din care puteai efectiv să cumperi lucruri. Suc și înghețată în cazul nostru. Revenind, am fost cazați în Praga la un hotel, care avea apă caldă, și ulterior într-o tabără școlară. Zic tabără școlară pentru că asta cred că era, dar oricum chiar și în anii aceia era peste ce se găsește acum similar în Romania. În primul rând că avea apă caldă permanent, dușuri comune extrem de curate și obligatorii în fiecare seară, avea geamuri termopan cu ramă metalică pe care a trebui să învățăm să le deschidem (absolută noutate pentru noi), peluze cu iarbă îngrijite, jocuri diverse, terenuri pentru sport și o piscină publică în apropiere. Cu dușul în fiecare seară ne-am obișnuit repede, eram doar niște copii maleabili, cu dezbrăcatul în public ne-am obișnuit mai greu. Oricum, am deprins noțiunea de duș și nu baie cu stat timp îndelungat în cadă, precum și faptul că este dorit a fi făcut zilnic. În trei săptămâni am învățat că a mirosi nu este acceptabil.

Ulterior, in 87, ne-am mutat la casă și aici era ceva mai ușor cu spălatul, în sensul în care exista un echipament de făcut apă caldă instantaneu, azi iei de-a gata așa ceva, echipament de lux în acele vremuri și destul de mare consumator de gaz. Consumul era o problemă pentru că exista cotă de gaz, dar oricum era un pas înainte față de apartamentul în care aveai program de apă caldă de două ori pe săptămână.

Apoi a venit revoluția și lucrurile au început încet să se schimbe. Grație vizitelor peste graniță și a filmelor occidentale a apărut noțiunea de igienă personală, de haine care trebuie schimbate zilnic, de duș obligatoriu și a devenit un lucru rușinos să miroși sau să umbli murdar. Este adevărat că, din păcate, nu pentru toată lumea, suntem aproape 30 de ani mai târziu și dacă luați un autobuz aglomerat pe un traseu suficient de lung o să vă convingeți pe loc că noțiunea de igienă personală nu este cunoscută chiar de toată lumea. Iar unii nu se jenează deloc că miros.

Eu personal am o nevoie organică să fac duș și să îmi schimb hainele cât de des se poate. Nu mă pot bucura de viață decât dacă mă simt curat și este curat în jurul meu. Încerc să îi prelucrez și adolescentei noțiunile, uneori cu destul de mult succes. Voi ce faceți, este strict treaba voastră, dar dacă stau la distanță de voi când povestim să nu mă întrebați de ce.

Excursie pe Vârful Retezat

Îmi place să fac excursii de o zi la munte cu pornire din Cluj, chiar dacă este vorba de locuri aflate la 2-3 ore de condus. De data aceasta a fost Vârful Retezat (2482 m) și mi s-a părut suficient de aventuroasă destinația, dată fiind perioada din an și altitudinea mare. Trebuie să mărturisesc că este o zonă pe care nu am vizitat-o până acum, dar categoric am să revin pentru că mi-a plăcut spectaculozitatea ei.

Noi am urcat din stațiunea Râușor. Am pornit la 6 din Cluj și la 8.30 eram acolo. Este un drum de maxim 2.5 ore și care include multă autostradă. Mașina am parcat-o chiar înainte de pârtia de schi, la intrarea în traseu. Acolo se află o zonă amenajată ca și parcare, e drept că foarte rudimentar, prin simpla nivelare a pământului. De fapt toată stațiunea are un aer rudimentar și dacă vă aduce aminte de o Straja mai aerisită, așa trebuie să fie. Nu știu ce restaurante sunt și nu știu ce se poate cumpăra în Râușor, așa că mai bine veniți pregătiți. Izvoare am găsit doar în prima parte a traseului așa că nu strică să fiți pregătiți și cu apa.

Traseul are undeva la 8 km, urcă aproape 1400 metri și este mult mai greu decât vă lasă cifrele să credeți. Este traseul care merge pe triunghi roșu și nu trece pe la lacul Stevia. Traseul începe relaxat cu un drum forestier, traversează după vreo 2 kilometri o poiană și apoi continuă cu o urcare absolut brutală. După ce se iese din pădure începe și zona de jnepeni și cum a început să fie zăpadă destul de mare, a fost foarte dificil de trecut. Am pierdut și marcajul de câteva ori.

Deși calendaristic iarna este gata, la început de mai , la peste 2000 de metri a fost zăpadă. Zăpadă care nu era înghețată, din cauza temperaturii, și permanent îți intra piciorul în ea. Din cinci pași, unul intra în zăpadă până mai sus de genunchi, doar că nu știi care pas. Traseul cu triunghi roșu înconjoară Vârful Prelucele, ajunge în șaua cu același nume și apoi urca pe vârful Retezat.

O altă dificultate, specifică pentru Retezat, este traversarea câmpurilor de bolovani. Pentru o eficiență a mersului prin astfel de zone vă recomand să fiți permanent în mișcare, calculând cu câțiva pași înainte unde puneți piciorul. Inginerul din mine ar zice că este necesar un echilibru dinamic.

Din șaua Prelucele începe ascensiunea către vârf și aici vă veți consuma ultimele resurse. De aici se vede și lacul Ștevia, dar nu se ajunge acolo. Cărarea către vârf este abruptă, trece peste bolovani și noi am prins-o plină de zăpadă. Recunosc că îmi doream să se termine și să ajung odată. Pe vârf zăpada era atât de mare încât cineva a săpat după indicator. Din cauza vântului temperatura resimțită era puternic negativă. Acesta este un alt aspect la care trebuie să fiți atenți, diferența de altitudine este mare între Râușor și Vârful Retezat și este de preferat să fiți pregătiți cu haine mai groase, chiar dacă se poate să nu aveți nevoie de ele. Dar dacă aveți nevoie și nu le aveți atunci este foarte problematic.

Noi am avut nevoie de 6 ore să ajungem în vârf, cu pauze de făcut poze și admirat peisajul. Considerați că eram toți alergători cu experiență, eu fiind cel mai slab antrenat. Un sfat amuzant, dacă mergeți cel mai încet luați cheile de la mașină. Restul vor trebui să vă aștepte, pentru că nu au de ales. Dacă este vară și zăpada este scoasă din calcule atunci probabil este nevoie de ceva mai puțin timp până pe vârf. Vă recomand să nu mergeți singuri pentru că riscul de accidentare este mare și este bine să aveți pe cineva alături dacă se întâmplă ceva.

Mai multe nu am de spus, pozele fac acest lucru mult mai bine.