Jurnal de vacanta, vara lui 2025

Partea II Austria

Este al treilea an consecutiv în care merg vara în zona de munte a  Austriei și, mai mult decât atât, merg în același loc, valea Zilertall. Știu că sunt persoane care caută mereu locuri noi și vor tot timpul în altă parte, dar uneori concediul este despre liniștea și confortul pe care ți-l dau locurile  cunoscute.

Îmi place zona rurală și de munte a Austriei, și nu neapărat pentru munte. Mă duc pentru îmi place ordinea, liniștea și respectul față de lucruri, natură și oameni care răzbate din tot ce se întâmplă. Nimic nu este făcut în bătaie de joc, nimic nu este făcut numai ca să fie făcut. Este adevărat că zonele cu adevărat sălbatice sunt reduse la arealele inaccesibile, căci unde poate sta în picioare o vacă, sigur va fi o fermă, iar unde poate fi cosită  iarba, sigur va fi un drum, dar cumva toate acestea sunt făcute fără să deranjeze ochiul unui iubitor de natură și există un echilibru.

Sunt multe aspecte care pot fi remarcate, dar unul interesant ține de nivelul de trai din trecut al locuitorilor din respectivele zone. Este de ajuns să urmărești cât de mari sunt casele vechi, construite din lemn, și adesea lipite de grajd sau hambar. Sunt case de oameni care o duceau bine, pentru că un fermier sărac nu-și  construiește așa ceva, că nu are cu ce. Respectivele case și hambare sunt bine păstrate și cel mai adesea am văzut că se fac adăugiri moderne, dar nu se dărâmă construcțiile vechi. Fata mă tot întreba când ajungem în zona rurală, la țară cum are veni, și a trebuit să îi explic că la țară asta înseamnă  în Austria, satele acelea curate și îngrijite.  Poate că or fi și zone mai sărace, dar eu nu le-am văzut.

Anul acesta am avut cinci zile la dispoziție, în care am făcut patru drumeții: Brandberg Kolm, Hamberg, Saile  și Rastkogel. Vârful Rastkogel l-am mai urcat și anul trecut, așa că nu voi mai descrie drumeția. Hamberg ( 2100) metri este vârful aflat deasupra satului în care stăteam și am urcat pe el doar pentru că părea ușor și era o zi ploioasă. Până la urmă nu a fost ușor, fiind aproape 900 metri de urcat, dar a rămas o zi ploioasă, toată coborârea fiind făcută pe o ploaie mocănească. Am să descriu doar două drumeții, cea pe Brandberg și cea pe Saile, care au fost mai interesante.

Brandberg Kolm este un vârf de 2700 metri aflat în umbra celebrului vecin de peste valea Ziller-ului, Ahorspitze. Este și mult mai puțin turistic pentru simplul motiv că nu beneficiază de o telecabină care să mai reducă din diferența de nivel, dar acesta este un lucru pozitiv dacă doriți solitudine. Cum vorbim de Austria, faptul că un traseul este pustiu nu se traduce automat în șanse mai mari de a întâlni animale sălbatice periculoase, așa că nu ne-am făcut griji. Traseul reprezintă chintesența a tot ce îmi place în Austria. Cătunele mici și îngrijite, pajiștile alpine, îngrădite sau nu, peisaje montane spectaculoase, o cabană providențial pusă la jumătatea drumului, mult verde dominat de culmi stâncoase și liniște, multă liniște.

Traseul pornește din  cătunul Brandberg și se poate lăsa mașina în spatele bisericii. Drumul asfaltat mai urcă la două pâlcuri de case dar acolo nu există  loc de parcat. Ca să ajungeți în Brandberg o să treceți printr-un tunel lung de peste un kilometru, făcut doar pentru a face mai ușor accesul la cele câteva case. Nu că nu exista drum, dar așa s-au gândit ei că ar fi mai simplu pentru localnici, asta că am pomenit de respect în general.

Traseul începe cu o urcare foarte abruptă, chiar extrem de abruptă și vă poartă prin pajiști pastorale și pe lângă câteva ferme. Atmosfera este bucolică, paradisiacă dacă prindeți vreme bună, și contrabalansează asprimea traseului, care nu va fi tehnic decât pe ultimii 300 de metri verticali, dar va fi abrupt aproape permanent. Chiar dacă trece prin pădure la un moment dat, traseul este  deschis, nu se ascunde pe nici o vale până la jumătatea lui, și veți avea permanent un peisaj cu pășuni, case albe, ferme de lemn, creste stâncoase, iar în vale va fi vizibil o vreme râul Ziller. După ce nu va mai fi vizibil se va mai auzi o vreme grație unei cascade. Parcă pentru  a accentua atmosfera de poveste noi am nimerit în plin sezon de zmeură și afine, pe care nu pare sa le culeagă nimeni, așa că am profitat din plin. Urcarea însă a fost  grea, în total fiind 15 kilometri dus-întors, cu 1600 de metri diferență de nivel.

Pe la mijlocul urcării este o cabană de munte, Kolmhaus, unde ne-am oprit și la urcare, pentru o cafea, și la coborâre pentru a servi o masă substanțială. Până la cabană există traseul pentru biciclete și un drum pietruit care deservește cabana împreună cu pajiștea din spatele ei, de unde se recolta fân. Aceste drumuri făcute până la înălțimi foarte mari și pe pante imposibile sunt prezente peste tot în Austria, dar diferența față de noi este că, acolo, nu intră nimeni cu mașina pe ele dacă nu are o treabă specifică. Nu poți urca până la cabană și parca mașina pur și simplu pe iarbă, adică poți, dar vei fi sancționat drastic. Pe pajiștea din spatele cabanei erau câțiva oameni care adunau iarba, interesant este că o întorceau manual și apoi o adunau cu un camion specializat. Și mai interesant este că veniseră inclusiv cu copiii, care munceau și ei cot la cot cu părinții. După ce se trece de respectiva pajiște unde terenul este mai plat se urcă din nou abrupt până la un punct de intersecție a mai multor trasee, dar nu se ajunge propriu zis pe creastă. De aici se face dreapta către Brandberg Kolm, se trece pe sub vârf pe curbă de nivel și peste o mare de grohotiș, după care se urcă pe un picior, prin spate cum ar fi, relativ la traseul de până acum. Ultime parte este ceva mai tehnică dar nu este nimic fantastic, nu după experiența din Slovenia.  Pe vârf este loc suficient, este plat și era plin de căcăreze, semn că ceva animale sălbatice circulă pe acolo, dar noi nu le-am văzut. Priveliștea este spectaculoasă, la 360 de grade, așa că merita stat și admirată. Coborârea a fost doar coborâre, nu merită menționată, decât prin prima peisajelor la fel de spectaculoase, doar că admirate cu mai multă plăcere.

O altă excursie interesantă a fost pe Saile ( sau Nockspitze, 2400 metri). Acesta este situat lângă Innsbruck, pe valea Inn-ului, cum altfel, și oferă o priveliște fantastică asupra orașului și văii. Am tot stat să mă gândesc pe care vârf de lângă Innsbruck să ne urcăm, dar până la urmă l-am ales pe acesta. Sunt mai multe variante, noi am pornit din Mutters și ne-am folosit de telecabină pentru a câștiga altitudine. Telecabina este foarte aglomerată, aici fiind și un bike-park popular.  Drumeția e poate face în circuit, am ales să urcăm prin partea tehnică și să coborâm pe partea cu pajiști, părea mai logic așa. A fost cea mai tehnică urcare pe care am făcut-o prin Austria, din nou, comparativ cu Slovenia, nimic de nefăcut, doar că sunt porțiuni deschise și expuse, așa că trebuie avut grijă unde pui piciorul. De jos arată impresionant, dar odată ce începi să urci realizezi că este accesibil. De fapt au fost patru vârfuri, primul fiind Pfriemeswand (2100) metri. Acesta nu este strict pe cărare, fiind necesară o distanță foarte mică de făcut dus întors, căteva sute de metri. De aici cărarea va trece pe partea cealaltă a lui Saile, necesar pentru a evita pereții verticali și devine mai periculoasă, câteva locuri fiind asigurate cu cabluri, dar puteau să și lipsească. Următorul vârf va fi Saile Vorgipfel (2378), tot așa , fiind necesar a se merge 200 de metri dus-întors, pe o cărare îngustă și cu prăpăstii pe ambele părți. În final am ajuns pe  Saile (2404), numai ca să constatăm că este un vârf  foarte popular, doar că majoritatea turiștilor vin de pe altă parte, probabil că este mai ușor. Ce m-a impresionat a fost faptul că era o doamnă de 85 de ani ajunsă acolo, și deși nu era singura în vârstă, era probabil cu cei mai mulți ani.  Aici am stat mai mult, erau și vaci, pentru că pe această parte se urcă pe o pajiște. Fascinant era că vacile insistau să pască pe marginea prăpastiei, poate că iarba era mai bună, nu știu, și ignorau total ce se putea întâmpla la un pas greșit. Poate faptul că au patru picioare ajută mult la echilibru.

De întors ne-am întors înconjurând Saile pe partea de vest, se coboară apoi se merge pe curbă de nivel până se ajunge pe vârful Zwolferspitze ( 2088), după o ușoară urcare. Acesta este un vârf foarte îngust și înconjurat de abrupturi. Aici am văzut cea dea treia placă comemorativă, victima fiind un fotbalist tânăr. Prima placă, pe Saile, comemora o doamnă de 60 de ani căzută în prăpastie, a doua pe porțiunea de legătura comemora un lucrător, nu zice de ce fel. Cred că este vârful cu cele mai multe plăci comemorative, de unde se poate deduce că nu trebuie să fie neapărat ceva extrem ca să fie fatal.

Ce este spectaculos pe Saile, în afară de pereții de stâncă și peisajele tipic austriece, este faptul că se vede orașul Innsbruck și o bună parte din valea Inn-ului. Recunosc că am stat ca proștii douăzeci de minute să privim aeroportul de sus, doar, doar, va decola sau ateriza un avion, dar se pare că Innsbruck nu este un oraș frecventat la amiază de avioane.

De fapt zona este un domeniu schiabil mărișor, complementat vara de un Bike Park, dar acesta nu urcă mai sus de telecabina din Mutters. Era foarte multă lume pe diverse biciclete, și am văzut că erau piste pe diferite nivele de dificultate. Ne-am oprit la final la cabana învecinată cu telecabina și mărturisesc că a fost singura dată când am fost dezamăgit oprind la masă prin Austria.  Toată drumeția a avut nouă kilometri și 900 de metri diferență de nivel pozitivă.

O să închei pomenind de o cabană descoperită în timp ce alergam, deasupra lui Stumm, orașul unde stăteam, pe drumul către vârful Hamberg. În ziua de pauză mi-am făcut antrenamentul de alergat, pe drum, căci părea cel mai puțin abrupt, avea doar ușor peste 100 de metri diferență pozitivă la fiecare kilometru.  Ca să nu urc totuși pe drumul principal am pornit către un cătun numit Gatererberg, urcând pe valea râului Marzengrund. Este un drum tipic austriac, care unește casele făcute pe dealuri, nu știu de ce acolo, accesul fiind dificil, probabil așa erau gospodăriile țărănești originale, și care urcă abrupt către sălbăticie, sălbăticie în versiunea de Austria. Mi-am propus să merg până se termina asfaltul, dar am continuat, însă la terminarea drumului am dat de o cabană, Almluft, care arăta exact cum ți-ai dori să fie și cabanele de la noi. Simplă, curată, înconjurată de o pajiște, cu un meniu decent ca preț și diversitate, cu terasă cu priveliște, cu loc de joacă pentru copii și o potecă tematică cu animale împăiate, cu alte cuvinte un loc plăcut fără a fi pretențios. Ce mi-a atras atenția a fost că urcau și localnicii până aici, așa că am mâncat acolo de două ori, și nu am fost dezamăgit. Am urcat cu mașina să mâncăm de amiază chiar în acea zi, iar a doua oară a fost după drumeția pe Hamberg, unde ne-a ploua toată coborârea și cabana a fost raiul temporar al drumețului plouat și flămând. Nu înțeleg de ce o rețetă atât de simplă este inaplicabilă pe la noi, nimic sofisticat, nimic complicat, doar locuri de cazare decente și curate, dacă ești interesat,  și un meniul simplu dar bine făcut, la un preț decent, și totul dominat de o priveliște fantastică.

Jurnal de vacanta, vara lui 2025

Partea I     Slovenia

De trei ani îmi petrec vacanța de vară la munte. Este o opțiune personală, îmi place și la mare, deși nu am mai fost de ceva vreme, dar muntele se potrivește mai bine cu pasiunea mea pentru alergarea montană. Ca să fiu corect, vacanță este o descriere nepotrivită, termenul corect ar fi mai  degraba cantonament, fiecare zi fiind destinată unui efort fizic mai mic sau mai mare, de regulă drumeții, intercalate cu antrenamente de alergat.

Pentru a face lucrurile mai interesante, anul acesta am ales să vizităm două țări, Slovenia și Austria, adică eu am ales și fata a venit cu mine. Surpriza mare a fost Slovenia, țara aceea micuță pe care o traversezi în drum către Italia, cu limba plină de consoane și unde trebuie să cumperi vigneta cu exact o zi mai puțin decât îți trebuie de fapt.  După ce am studiat unde as vrea să fac drumeții, am ales să stăm în Kranjska Gora, un mic oraș turistic, aflat aproape de pasul Vrsic, aproape de Italia si Austria, oraș care a devenit  punctul de plecare a celor două drumeții făcute. De fapt a mai fost o a treia programată,  am renunțat din cauza timpului necesar pentru a parcurge distanța până la punctul de intrare in traseu cu mașina.

Slovenia a fost o surpriză plăcută. Este adevărat că  am stat in zona de nord, turistică, dar chiar și așa senzația a fost de o Austrie aflată la 80% din dezvoltare. Istoric vorbind, zona a fost la confluența multor imperii, unele de limbă germană, alte nu,  și a avut diverși stăpâni,  dar privind casele, curățenia de prin curți și modul general în care se prezintă totul,  aș aprecia că este prezentă  o foarte puternică influență austriacă și italiană. Nu este o țară ieftină, ca prețuri este la nivel de Italia sau Austria, dar știu să facă turism. Nu există comparație între respectiva țara de două milioane locuitori și a noastră. În primul rând că  au o rețea de drumuri și autostrăzi bine puse la punct, dar  am mers și pe drumuri secundare și a fost o plăcere să vedem satele îngrijite. Au și piste de biciclete pe lângă drumurile principale, au și trasee la munte, au și plaje amenajate pe lângă lacuri, au câte ceva pentru fiecare. Foarte important este că oferta lor turistică se bazează pe confort și civilizație și nu pe țeapă și manelizare. Nu am auzit muzică tare, nu am auzit claxoane, nu am auzit lume înjurând în gura mare în plină stradă. Nu sunt ei cei mai amabili și limba lor este imposibil de înțeles, chiar dacă insistă să vorbească tare, dar ai un sentiment de concediu și poți să-ți vezi de activități fără să fii ținta constantă a ghiolbăniei, cum mai adesea se întâmplă pe la noi. Apropo de asta, nu am văzut nicăieri în Slovenia nimic în genul bâlciului grotesc care este pe la Bâlea Lac sau pe Transalpina.

Înainte de a trece la drumețiile făcute doresc să vă recomand aplicația Mapy.cz. Eu mă folosesc de ea în multe ocazii, inclusiv în mediul urban, nu necesită abonament și nici măcar un cont activ. Dacă mergeți în zone fără semnal puteți descărca harta și să o folosiți off-line, singura problemă este că vă trebuie un telefon bun pe care să-l țină bateria, dar aceasta este o problemă comună a aplicațiilor de acest fel.

Am făcut două drumeții în cele trei zile. Ambele au pornit din pasul Vrsic (1600 m), pentru a mai salva din diferența de nivel care trebuie urcată. Pasul este relativ aproape de Kranjska Gora, 25 de minute cu mașina, drumul este bun, se cheamă drumul rusesc ( slovenii au o afinitate pentru ruși, poate pentru că nu au fost vecini cu ei)și este de fapt drumul care duce la Bovec. Trebuie condus cu grijă pentru că este plin de bicicliști, motocicliști sau rulote, este un drum montan în toată regula, îngust și plin de curbe fără vizibilitate. In pas, există locuri de parcare clar marcate , doar că  luna august fiind cea mai aglomerată, trebuie venit devreme pentru a parca relativ aproape de intrarea în traseu. Prima dată am venit la 8.30 și am găsit loc mai departe, a doua oara am venit înainte de 8 dimineața și am găsit un loc relativ aproape. 

Alpii Iulieni nu seamănă cu munții noștri. Priviți de la baza,  sunt pietroși și abrupți, par inaccesibili, și au crestele ascuțite ca o muchie de cuțit.  În realitate nu este chiar așa, dar nici foarte departe, trebuie să ai curaj să te urci pe ei ca să constați,  traseele sunt tehnice, cărările adesea foarte înguste, iar gradul de penalizare dacă te împiedici foarte mare pentru că riști să pici sute de metri în gol fără să ai în ce să te oprești. Mai ales după ce se iese în golul alpin trebuie avut grijă unde pui piciorul, sau, cum ar zice fata, lock in maxim, pentru că pantele devin și mai  abrupte, chiar dacă cărarea este oarecum practicabilă. Nu vreau să vă sperii, sunt trasee care se pot face inclusiv cu copii de pe la zece ani în sus, doar că trebuie să fi sigur unde pui piciorul.  Ceea ce consideră ei cărare de nivel mediu ar fi o cărare dificilă pe la noi, așa că harta trebuie interpretată ținând cont de relieful general. De asemenea, pentru că sunt înălțimi relativ mari, este recomandat să fie o zi cu vreme bună, atât pentru că ești foarte expus, cât și pentru că potecile cu piatră calcaroasă vor deveni alunecoase. Chiar fără ploaie, dacă nu ai vizibilitate, este păcat de efort, pentru că nu vei putea să te bucuri de peisajul fantastic. Drumețiile făcute nu le voi descrie cu lux de amănunte, cât mai degrabă sumar, pentru că intenția mea este de a vă da sugestii și nu de a scrie un ghid.

Primul vârf urcat a fost Prisank (2547), este pe partea stângă cum urci în pas, și de jos arată ca un perete vertical. Sunt mai multe variante, noi am ales-o pe cea mai ușoară, fără via ferrata. Cărarea merge de fapt prin spatele masivului așa cum este văzut din parcare. Marcajele sunt aproximative, nu foarte clare, este bine de consultat Mapy la început de traseu, apoi mai pe final devin clare. Cărarea pe care am urmată se cheamă Slovenska pot. Celelalte variante presupun urcare pe via ferrata, doar că un panou de la bază te avertizează că de fapt nu este o  via ferrata, cât anumite porțiuni mai periculoase sunt asigurate cu lanțuri. La început cărarea nu este foarte abruptă, seamănă ca aspect general cu cea care duce la Negoiu de la tunel, dar după ce dai roată pe după masiv începi să întrevezi exact cât de abrupt devine. Ultima porțiune, la peste 2000 metri, este complet lipsită de vegetație, este abruptă și deși unele porțiuni scurte sunt asigurate, mai sunt  treceri periculoase. Nimic de nefăcut, dar pentru mine, care am fobie de înălțimi, nu cărarea și cățăratul peste stânci îmi dau emoții, cât prăpastia care se cască sub tine aproape permanent.  Odată ajunși în vârf a fost ceva mai bine, este spațiu suficient, majoritatea au venit de pe partea cu via ferrata, dar cineva mi-a spus că de fapt nici nu o folosit echipamentul, că panoul avea dreptate, cablurile mai mult asigură porțiunile expuse și că este foarte dificil.  Coborârea a fost interesantă, am coborât e același traseu, dar este practicabilă dacă se merge cu grijă. Odată ce ajungi la zonele cu vegetație, se revine la cărarea care seamănă cu cea din Făgăraș și este mai ușor. Toată tura a avut 11.5 km cu ceva peste 1000 de metri diferență de nivel și ne-a luat cinci ore de mers efectiv. Nu este neapărat o tură lungă, dar nici scurtă, și nu sunt izvoare pe traseu.

Cum a doua zi am făcut pauză și ne doream ceva ușor, ne-am hotărât să mergem să vedem lacul Bled. Lacul Bled este spectaculos atât prin  poziționarea lui si perspectivele care le oferă, cât și prin apa foarte curată, altfel ar fi doar un lac mai degrabă mic decât mare. Este complet amenajat, cu zona ultra turistică aflată în partea de est. Am tot citit ce merită și ce nu merită făcut în zonă, găsiți descrieri ample pe internet, așa că mai bine vă spun cum am procedat noi. În primul rând am căutat o parcare cu un preț decent, unele sunt mai ieftine, altele foarte scumpe, este bine să aveți o listă. Nu trebuie să parcați neapărat cu mașina pe malul lacului, vă recomand o parcare mai îndepărtată, dar tot ajungeți la 2.5 euro pe oră. Noi am pornit devreme, pe la opt, având experiența din pasul Vrsic și chiar și așa am prins ultimul loc de parcare. Am făcut un ocol al lacului, pe aleea special amenajată și am urcat la unul din punctele de belvedere, numit Mala Osojnica. Sunt mai multe puncte de belvedere, necesită un efort minim, dar toate oferă  aceeași priveliște, fiind situate unul lângă altul.  Cu tot cu mersul din parcare, ocolul lacului și urcarea la punct am făcut ușor sub zece kilometri. În partea de sud-vest există și o plajă amenajată precum și un magazin cu prețuri decente ( înghețată, suc și patiserie). Ce nu am făcut. Nu am mers la biserica de pe lac din cauza prețului piperat, atât de intrare cât și de transport cu barca. Nu am urcat la castel din aceleași motive, oricum punctele de belvedere sunt gratis, și am evitat zona de est dotată cu restaurante turistice. A fost o plimbare plăcută, deși este  aglomerat, dar este o atmosferă liniștită și relaxantă, diferența față de turismul de pe la noi este că nu se aude muzică de nicăieri, nu se circulă cu bărci cu motor pe lac, de fapt am văzut că există zone delimitate clar pentru diversele activități, nu se urlă, nu se claxonează, nu este manelizare și mitocănie, doar liniște și pace.

Tura ne-a luat prima jumătate de zi, așa că după masa ne-am petrecut-o pe malul lacului aflat pe valea râului Pisnica, râu care coboară din pasul Vrsic către Kranjska Gora. Locul respectiv se află la ceva mai mult de un kilometru așa că se merge pe jos, și este gratuit. Doar parcarea se plătește, dar nu a fost cazul. Este un loc spectaculos pentru că pe o parte este lacul amenajat ca un ștrand iar pe cealaltă parte este albia râului, lată și foarte albă. Se poate sta și mai jos de lac pe albia râului, dar fiind vale îngustă, soarele dispare repede. Unde este lacul este și o confluență de râuri, un loc vast, deschis, așa că soarele este prezent până după-amiaza târziu. Noi am stat doar la plajă, râul fiind foarte rece. Apa este limpede și apare un efect interesant la trecerea ei peste pietrele albe, dar venind de pe munte nu apucă să se încălzească. Pe lângă lac era înghesuială așa că nu ne-am dus, deși bănuiesc că apa era mai caldă pentru că lumea mai făcea baie.

A treia zi, și ultima, am mers pe Mala Mojstrovka (2333 m). Se pornește tot din pasul Vrsic și sunt două variante. Se poate merge fie pe cărarea cu via ferrata fie pe cea fără. Noi am ales să urcam pe via ferrata și să facem un circuit venit înapoi pe cea fără. Nu suntem mari experți in via ferrata, avem echipament, dar am socotit că fiind B/C nu poate fi foarte grea. Prima surpriză o ai când ajungi la baza peretelui vertical pe care trebuie să urci și vezi cum se prezintă stânca. Cea mai dificilă urcare asigurată făcută până acum a fost cea din Cheile Turzii, dar aceasta arăta mult mai abruptă. După ce am început să urcăm nu a fost foarte rău, bucățile asigurate cu cablu nu sunt extrem de dificile, problema reală este că urci în zig-zag pe un perete vertical de vreo 300 de metri și există porțiuni expuse și neasigurate cu cablu. Practic via ferrata nu este o linie continuă, mai trebuie să faci și treceri, care ar fi practicabile, oarecum, dacă nu ar fi prăpastia permanentă de sub tine. Nu mai are rost să zic că s-a activat frica mea de înălțimi,  recunosc că îmi tremura mâna atât de tare încât mi-a fost frică să scot telefonul, doar faptul că după noi urcau două persoane în vârstă m-a făcut să prind curaj și să continui. Poate și faptul că era mai greu de coborât, decât de urcat, a ajutat.  Pe la jumătate am pățit o chestie urâtă, în sensul în care a venit o avalanșă de pietre de sus( este genul de rocă friabilă și în consecință sunt multe pietre desprinse peste tot), am avut noroc că a trecut prin stânga noastră  cu vreo 50 de metri, dar oricum a fost foarte neplăcut și ne-a arătat cât de ușor o poți păți. Ne-a cam tăiat cheful la amândoi, am așteptat oricum până grupul entuziast de tineri din față au trecut peste o cornișă și au ajuns pe o partea a traseului care continua lateral fața de peretele vertical, pentru a elimina riscul unei noi căderi de pietre. Am ajuns si noi la capătul peretelui și de aici e foarte simplu. Te descurci cum poți, că via ferrata se termină. Există marcaj, dar continuarea traseului presupune traversarea unei zone de grohotiș pentru a ajunge la un nou abrupt, care trebuie urcat fără asigurare. Nu este atât de greu, dar nici ușor, și ajută mult că nu mai vezi prăpastia de sub tine. Dacă cazi este la fel de fatal, doar că te sugestionezi tu că nu este. Odată ajunși în vârf am răsuflat ușurați, dar trebuie să recunosc că a fost un efort mai degrabă mental decât fizic.  Trebuie, am constatat eu, avut grijă cu descrierile traseelor prin Slovenia, pentru că, din experiența mea, în realitate sunt mai periculoase decât în teorie. De întors, ne-am întors pe cărarea normală, nu este dificilă, doar enervantă, pentru că merge prin același grohotiș depus în strat subțire peste stâncă și cum sunt niște pietre  cu forme  rotunde, se alunecă foarte tare, mai ales că pe prima jumătate a coborârii cărarea este mai  free style ( tot expresie a fetei).  Adică cum și pe unde poți, trebuie să ajungi la un colț al peretelui vertical din stânga ta și de acolo cărarea cotește brusc la 90 de grade pe sub abruptul deasupra căruia  te strădui să nu patinezi.  Priveliștea însă merită efortul, se vede bine și vârful Prisank, urcat de noi  cu două zile în urmă,  și exceptând partea cu via ferrata este o drumeție mult mai accesibilă decât prima. Noi am făcut, cu totul,  5.5 kilometri cu 700 de metri diferența de nivel. Nu zic să nu încercați această variantă, doar să fiți pregătiți mental că vor fi secțiuni care de fapt nu sunt asigurate, sau poate înțeleg eu greșit conceptul de via ferrata.

În alt plan, experiențe culinare nu am avut, așa că nu pot să vă povestesc nimic despre ce se mănâncă pe acolo.  În mod regretabil, cum mergeam noi către centru în prima seară, să căutam un restaurant, am dat de un loc care servea kebab, foarte mare, foarte bun si foarte rezonabil ca preț, cred că erau către 200 de grame de carne într-o porție, și unde nu era nici coadă.  Încercările noastre de a mânca în oraș ( mai și găteam în apartament) se opreau inevitabil acolo, și am încercat la ei și un fel de mici care se numesc cevapcici (nu au atâta grăsime ca și micii) și plescavița, ambele servite foarte simplu, într-o chiflă cu muștar, roșii și ceapă.

Cam atât despre Slovenia. În partea a doua urmează experiența din Austria.

Cum lași după tine?

De multe ori când merg în excursii cu fata obișnuiesc să închiriez apartamente, mai mici sau mai mari. Sunt mai multe motive pentru aceasta. Odată  că așa avem loc destul și fiecare poate avea un spațiu al lui personal, fiecare are patul lui, avem loc de toate lucrurile mici și mari, aspect util când mergem în drumeții, și nu în ultimul rând avem câte o mică bucătărie. Îmi place să am respectiva bucătărie pentru că am constatat că este mai eficient, ca timp și bani, să improvizez eu ceva de mâncare decât să mergem la un restaurant. Restaurantul ar putea fi plin sau prea departe pentru o plimbare pe jos, sau s-ar putea să nu fie restaurant deloc, iar uneori nu ai timp de pierdut.

În mod firesc, mai ales dacă și gătesc ceva, se generează  mizerie, vase nespălate, gunoi de toate felurile  și dezordine în general. Așa că am următoarea întrebare: voi strângeți după voi sau lăsați locul ca o cocină? Întreb pentru că am auzit fel și fel de opinii. Spectrul variază de la cei care lasă mizerie pe motiv că de aia au plătit să fie serviți. Sunt aceeași oameni care tratează chelnerii mizerabil exact din aceleași considerente, pentru că ei plătesc ca să fi serviți și uită că de fapt plătesc pentru un serviciu și că achitarea notei de plată nu îi transformă în regi. La polul opus sunt cei ca mine, care strâng după ei și lasă ordine. Uneori, mai ales pe Booking se specifică, ca să nu poți zice că nu știi,  că trebuie să duci gunoiul, să speli vasele și să aduni resturile din frigider, dar asta mai ales prin străinătate și  mai rar pe la noi, așa că de cele mai multe ori este la alegerea ta dacă o faci sau nu. Iar când zic ordine nu mă refer la dat cu aspiratorul și șters praful, cât, în principiu, la cele trei operațiuni enumerate uneori ca obligatorii.

Așadar, v-am oferit răspunsul meu la întrebare,  eu strâng, dar să nu vă imaginați  cine știe ce, îmi ia zece minute pentru a lăsa locul prezentabil. Totuși cele zece minute fac diferența dintre a lăsa locul ca o cocină sau ca un loc prin care au trecut oameni civilizați. Mă pot gândi la două considerente pentru care fac aceasta. Primul este că țin la imaginea mea de om civilizat și  nu doresc să fiu  să las impresia că aș fi un om murdar, cu un comportament porcin. Vorbim aici de un porc la figurat, care lasă sticle, caserole, resturi alterate sau cine mai știe ce peste tot, dar tot ca un porc este și nu sunt curios deloc cum este la el în casă.  Al doilea considerent este că plătești pentru a folosi respectivul apartament și nu pentru a-l transforma în cocină.  

Bineînțeles, cei care  închiriază au obligația legală să facă curat cum trebuie și ești taxat pentru asta, dar aceasta nu justifică ca tu să te comporți mizerabil. Felul cum tratezi lucrurile închiriate spune ce fel de caracter ai. Eu unul le tratez ca și cum ar fi ale mele, și le predau în bună stare,  așa cum le-am primit. Voi puteți face cum vreți, dar dacă toți am lasă orice lucru un pic mai bine decât le-am găsit poate că nu ar mai ezita proprietarii când închiriem apartamente prin străinătate și află că suntem români. Știu că tendința este de a zice că nu este așa, dar am pățit.

5 Etape pentru o greutate normală

Acest articol va fi direct și ofensator, dar consider că îmi este permis, deoarece am trecut prin multe, de la a fii gras și mândru că sunt obez până la fii slab și a face din mâncatul sănătos un mod de viață obsesiv. Practic, am trecut de la mâncatul de plăcere, la mâncatul de nevoie, mâncarea fiind acum în primul rând combustibil și mai puțin o sursă de bucurii vinovate.

Etapa 1. Înțelege de ce trebuie să slăbești și fă-ți ordine prin gânduri. ( cea mai importantă) A fost o vreme în care eram mândru că eram gras, nu vedeam absolut nici o problemă în asta și mă foloseam de mâncat ca de o sursă ieftină și rapidă de plăcere mentală. S-a dovedit în final că burta mare nu este  motiv de mândrie,  sursa ieftină de plăcere ascunde multe alte neplăceri mai mici și, în ciuda a ce încearcă narativa actuală să te convingă, obezitatea nu are nimic de-a face cu sănătatea. Problema este că dacă tu de folosești de mâncat ca de o scurgere în care se colectează și dispar  alte probleme și frustrări pe care le ai în viață, nu ești încă pregătit să slăbești. În alte cuvinte, plăcerea mâncatului fără limită compensează  alte neplăceri generate de frustrări pe care le ai, dar de care poate nu ești conștient. Sună ofensator, vă asigur că nu este, este doar o realitate prin care am trecut. Este foarte ușor să găsești justificări pentru obezitate și mâncat și foarte greu să pornești corect pe drumul care duce la o greutate normală. Justificări sunt multe și de-a lungul vieții le-am încercat, sau auzit pe toate, de la povestea cu glanda până la nu am ce face, așa sunt toți în familie. Sigur că așa sunt toți în familie, că toți mâncați mult prea mult. Dar sunt doar justificări care încercă să acopere faptul că nu vrei să slăbești. Acceptă că ești gras pentru că mănânci mult prea mult și nu din alte motive. Și da, știu foarte bine câtă plăcere se poate obține mâncând, dar la fel de bine se poate obține și din alte surse, mai greu accesibile, dar mai sănătoase fizic și mental. Așadar, ca să nu stai tu să te gândești prea mult, îți spun eu, o greutate normală are beneficii fizice, viața ta este mult mai ușoară, mentale, pentru că vei avea , sper eu,  alte plăceri mai sănătoase și medicale, pentru că vei elimina mult din riscul de îmbolnăvire.  

Etapa 2. Alege un regim alimentar potrivit cu stilul tău de viață. Tot la aceasta etapă ar fi cazul să înveți noțiuni minimale despre calorii, proteine, grăsimi, etc. Sunt multe variante de regim disponibile dar eu te sfătuiesc să mergi la un nutriționist calificat, în sensul de specializare medicală. Pentru că am încercat, îți garantez că orice altceva nu va funcționa, sau dacă va funcționa, va fi pe termen scurt și va implica riscuri medicale serioase. Doamna grasă de la parter, colega de serviciu, vânzătoarea de la non-stop, influenceri de pe FB sau Insta, oameni care si-au lăsat serviciul pentru a vinde modele de viață, sau oricine altcineva, nu au nici o calificare să promoveze un regim. Mai mult un regim care funcționează la cineva nu va funcționa neapărat la tine, pentru că sunt diferențe in activitatea zilnică, masa corporală, obiceiuri culinare, etc. Din ce am văzut sau încercat, de regulă oamenii apelează la astfel de diete incerte doar când nu au rezolvat cu pasul unu și au nevoie de justificări pentru că, de fapt, nu intenționează să piardă în greutate, ei vor doar să spună am încercat atâtea diete, la mine nu funcționează. Crede-mă, funcționează, la toată lumea funcționează, problema este să vrei tu.

Etapa 3. Fii pregătit să îți permanent obiceiurile alimentare.  În cazul în care ai trecut de primii doi pași, ar trebui să știi că de fapt nu slăbitul este problematic, cât menținerea greutății. De slăbit este  chiar ușor și, cumva, distractiv și motivant, dar odată ce ai ajuns la greutatea dorită, regimul pe care îl crezi tu ca fiind temporar se transformă în regim permanent și atunci elementul distractiv și motivant dispare. Dar dacă ai răbdare, în timp, te obișnuiești cu noul regim de așa natură încât devine obicei permanent, fără să îl mai asociezi cu o restricție. Totuși, nu va fi ușor, tendința, știu din proprie experiență, este să crești puțin câte puțin cantitățile consumate, așa că din când în când mai trebuie verificate. Eu, care consum foarte multe calorii din cauza sportului, am probleme în a menține o greutate relativ constantă, mă gândesc că, dacă nu aș face sport, ar fi și mai dificil. Surprinzător vor fi și beneficii, unele așteptate, altele nu. Unul neașteptat este că  vei consuma cantități mici de mâncare, astfel încât  costurile vor scădea, mai ales dacă înveți și să gătești acasă. Unul mai așteptat este că nu vei transpira permanent ca un porc. Pentru altele vă provoc pe voi să le experimentați.

Etapa 4. Fă sport. Strict vorbind acest pas nu este necesar, dar te va ajuta, pe măsură ce îmbătrânești, să ai o viață normală și mai puțin dificilă. În cazul meu, am fost surprins ce mult contează reducerea greutății cu aproape 30% atunci când vine vorba de nenumăratele mici activități fizice pe care le facem, de nevoie, zilnic. Mersul, urcatul scărilor, datul jos din pat, căratul diverselor lucruri, îmbrăcatul, făcutul unui duș, toate devin mai ușoare, fizic vorbind. Dacă combini slăbitul cu un pic de sport, pentru a crește masa musculară și a îmbunătăți mobilitatea generală, atunci orice activitate fizică devine, din corvoadă, un lucru normal. Nu trebuie să faci sport la modul obsesiv, cum am ales eu să fac, ajunge să alergi de trei ori pe săptămână prin parc câte o oră și să mai faci abdomene si flotări înainte.

Etapa 5 Fii consistent. Cred că acest lucru se aplică la orice activitate la care rezultatele țin de practicarea ei corectă, dacă există un orizont  temporal suficient de mare. Da, mai  exagerezi uneori, mai uiți de regim, mai bei trei pahare de vin, mai mănânci o jumătate de pizza, dar important este ca pe ansamblu să fii consistent cu regimul alimentar.  Dacă nu ești conștient că trebuie să îl menții,  nu ajungi nicăieri, doar vei slăbi ca să te îngrași la loc, dovadă că ești încă la pasul unul și nu ai trecut de foarte importanta etapă mentală. Nu dispera când este greu, și crede-mă că este greu pentru că trăim într-o societate de consum care practic asociază plăcerea cu mâncatul, dar în final vor fii mai multe beneficii pentru tine decât pentru cel care încă nici măcar nu a devenit conștienți că există etapa unu.

Poate că mai sunt și alte etape, eu am încercat să simplific chestiunea slăbitului. Dacă ar fi să povestesc toată aventura mea cu pierderea în greutate  are trebui să scriu un roman. Tot ce pot să vă spun este că nu regret și că beneficiile compensează unele neajunsuri. Beneficiile sunt reale, neajunsurile sunt mai mult imaginare. Dacă v-ați simțit ofensați vă rog să reluați etapa unu.

P.S. În prima poză aveam în jurul a 100 de kg, în a doua ușor sub 80, iar acum am aproape 70, dar nu am o poză pe bicicletă, pentru consistență.

Tăceri confortabile

Într-un context oarecare, înconjurat de oameni, dar fără sa existe o tema comună de discuție, ce fel de persoana ești? Poți păstra tăcerea sau o găsești asurzitoare?

De-a lungul timpului am constatat că cele mai multe persoane au o nevoie continuă de a umple golurile din conversație sau de a monopoliza conversația cu totul. Nu contează contextul, nu contează mărimea grupului, nu contează nici măcar dacă îi cunosc pe cei din grup sau dacă mai există altă lume prin jur. Poate să fie la muncă, în autobuz, la muncă, într-o ședință, la o petrecere, pe munte, la plajă sau orice alt context mai vreți voi.  Cred că dimpotrivă, faptul că pot ataca persoane necunoscute cu conversația lor banală, dar stridentă, le creează un sentiment de importanță. Așa ajungi să cunoști tot felul de lucruri care nu au neapărat valoare pentru tine, pe care nu ai dorit să le ști, și îți vor fi de mică utilitate pe viitor.  Tu pur ți simplu nu vrei să auzi nimic din toate ce le au de spus, dar ei își dau drumul oricum, tare și cu aplomb.

Există persoane, multe, care nu numai că nu pot tăcea, dar consideră că a spune ceva este de datoria lor. Fie îți vor comenta fiecare acțiune, dacă ești ghinionist să fii din grupul lor, fie vor debita lucruri banale ridicate la rang de sofisme, fie insista să povestească ce li s-a întâmplat, ce au mai cumpărat, ce a mai făcut vecinul, ce și-a cumpărat colegul de serviciu, etc. Vor vrea să te impresioneze, să îți spună ei cum se face o treabă, sau doar vor chicoti și vorbi inutil, numai din incapacitatea de a tăcea.

Pentru ei tăcerea este o pedeapsă, pentru că le relevă golul interior, gol pe care nu îl pot suporta. Subiectul nu are importanță, cât nevoia de vorbi, de a fi în centrul atenției, ei au pretenția să fie în același timp ascultați și admirați, dar fără a scoate un sens din ce au de spus.  De regulă, am văzut că asemenea conversații se îndreptă în două direcții. Fie persoana respectivă știe totul despre contextul în cauză și insistă să afirme aceasta, deși nu a întrebat nimeni cu adevărat, fie o să debiteze banalități multe și mărunte despre ea, neamuri, vecini, persoane cunoscute, etc, banalități pe care nimeni nu le cere și nimeni nu le vrea.

Se spune că tăcerea este de aur și cred că este adevărat. Să știi când să taci este o artă pe care mulți nu o stăpânesc sau nu o prețuiesc la justa ei valoare. Există momente, multe, când pur și simplu nu ți se cere să spui nimic, trebuie doar să lași contextul să vorbească pentru sine.  Vorbăria ta multă și inutilă doar distruge o situație, nu o îmbunătățește, degeaba crezi tu altceva. Lumea se va feri să-ți spună că mai bine taci, din păcate normele sociale ne pun filtru, și asta nu face decât să încurajeze respectivele persoane să continue, crezând că sunt interesante și de folos. Nu, crede-mă, vorbitul mult și inutil, nevoia de a zice ceva, nu este niciodată utilă și de folos.

Arunci când mă înconjor de oameni, mulți sau puțini, aleg persoane care găsesc tăcerea confortabilă, persoane care  apreciază tăcerea în contexte care o impun. Cred că este o dovada de prietenie și respect reciproc să poți păstra tăcerea și să lași contextul să vorbească. Vorbăria multă, banală, mă obosește. Este încă un motiv pentru care prețuiesc singurătatea, în multe situații în care judecata socială îmi spune că aș avea nevoie de un grup. Nu sunt antisocial, sau poate sunt, doar că nu simt nevoia de a vorbi cu orice preț. Uneori cel mai bun lucru pe care îl poți face este sa apropii buza de sus de cea de jos și să le ții așa, adică de cele mai multe ori.  Așadar, cât de confortabilă găsești tăcerea?

P.s. Am pus special poza cu muntele. Este una din acele situații când tăcerea este binevenită.

Ultra MSG Apuseni 2025

Primul ultra îl faci ca să vezi dacă poți, al doilea îl faci pentru confirmare, următoarele le faci pentru îți place. Sau nu îți place și nu le mai faci.  Alergari de cincizeci de kilometri mai am la activ, dar în contextul actual, in care maratoanele montane se tot lungesc, acestea nu se mai contabilizează ca ultra, deși tehnic sunt. Primul ultra mai serios, deși scurt pentru această categorie, a fost cel de la Cugir în 2024. Al doilea s-a nimerit să fie cel de la MSG Apuseni 2025.

M-am tot gândit ce justificare am ca să trec de la maraton, care este oricum greu, la ultra, care este foarte greu. Povestea clasică a celui care se apucă de alergat la 40 + este că fuge de diverse traume personale. În partea povestea este greșită, în parte adevărată. Este adevărat că eu, și alții, m-am apucat de alergatul de anduranță din cauza unor probleme personale.  Dar aceasta a fost cu  ani în urmă, de atunci traumele respective s-au vindecat, eu nu mă mai consider o victimă a sorții și, la fel ca alții, am continuat să alerg tot mai mult și mai departe pentru că de fapt îmi place. La asta se adaugă și dorința de auto depășire, esențială pentru a obține rezultate personale tot mai bune, în pofida înaintării în vârstă. Alt mit perimat, că nu poți deveni mai rapid cu vârsta, rezultatele mele de anul acesta comparate cu cele din anii trecuți, când nu aveam antrenor și program de antrenamente  semi-profesionist, demonstrează ca se poate, trebuie doar să vrei și să fii consistent.

Revenind la Ultra Msg, era necesară o confirmare ca să mă pot prezenta ca alergător de orice, de la cross la Ultra, dar am și vrut să îmi demonstrez că pot să îl fac.  Teoretic este doar greu, nu foarte greu, cu  66 de kilometri și 3200 metri diferență de nivel, pe un teren practic familiar, aproape de casă. Traseul constă în bucla de maraton MSG, bine cunoscută mie, urmată de un semi maraton care trece pe la refugiul CAR de pe Muntele Mare și roată de pe după bilă ( stația radar). Luat separat, acesta  este un semi aproape complet alergabil, dacă ești odihnit, și chinuitor dacă ești obosit și trebuie să îl faci în plin soare.

Întreaga experiența a fost interesantă. Începe cu trezitul la două dimineața, nelipsita cafea, ceva mâncare, și drumul până la Buscat. Două dimineața este cam devreme chiar și pentru standardele mele, dar cum startul era la ora cinci, nu am avut de ales. Startul în sine este spectaculos, nu am mai făcut asta până acum, cu pornirea la lumina frontalei. Teoretic nu era nevoie de ea, mijeau zorile, dar cum primii trei kilometri sunt prin pădure, a fost necesară și era oricum inclusă în kitul obligatoriu. Devreme fiind, am ajuns, am lăsat drop bagul și am luat startul fără să înțeleg mare lucru din ce se întâmplă.  Primii kilometri au mers pe pilot automat, scopul a fost să fiu mai reținut în partea de început  pentru da timp organismului sa treaca la modul de alergare. Năuc  fiind am uitat să conectez centura de puls, am alergat primii kilometrii fără, frustrant pentru mine care am pulsul ca indicator principal. Abia la prima urcare, de pe Valea Vadului către Zapodie am avut timp să o conectez, prilej cu care am constatat că alerg prea repede. Avantajul alergatului devreme,  între timp s-a luminat, este răcoarea. Alergatul pe răcoare este total diferit de alergatul pe căldură. Traseul de maraton MSG îl cunosc, așa că știu cum trebuie dozat efortul. Singura coborâre tehnică este cea de la Scărița, în rest traseul nu pune probleme. Răcoarea a ținut până a trecut de ora opt, asta a fost undeva pe urcarea de la Scărița către Rascruce. Urcarea este protejată, fiind prin pădure în mare parte, așa că nu am resimțit căldura. O chestiune interesantă este că mai toată lumea consideră că prima urcare serioasă este cea de la Scărița, dar nu este adevărat, prima este cea aflată imediat înainte, de la dealul Bilii, pe care anul trecut la maraton am făcut-o în plin soare, dar acum am avut noroc și am trecut de ea înainte să fie prea cald. O altă coborâre, nu neapărat tehnică, doar enervantă, este parte din cea către Săgacea, partea cuprinsă între ieșirea din pădure și drum. Aici se alergă în pantă laterală, prin iarbă înaltă, fără o cărare clar conturată și mie îmi vine foarte greu să mențin un ritm constant. Am și fost ajuns din urmă de persoane pe care le-am depășit la urcarea către Scărița. Ținta de puls mediu a fost de 145, dar cum jos la dealul Bilii aveam doar 139, urcările respective le-am făcut cu un puls mai mare, pentru a-l crește pe cel mediu. Câtă vreme a fost răcoare a mers să urc cu puls aproape de cel folosit la curse mai scurte.  Chiar înainte de finalul coborârii în Săgacea am călcat din plin într-o baligă, am și patinat pe ea, cu bunul rezultat că pantoful stâng părea murdar de noroi, doar că noroiul era verde și mirosea. O sută de metri mai încolo se trecea prin râu așa că am pierdut câteva minute încercând să spăl pantoful, cu modeste rezultate, atâta că m-am udat complet la picioare. În mod normal aceasta ar fi o problemă pentru că riști să faci bătături, dar aveam multă urcare în față ( vreo 900 de metri până pe Pietrele Mărunte) așa că am sperat că se va usca pantoful, ceea ce s-a și întâmplat. Nu știu ce conține baliga de vacă, dar am spălat pantofii de două ori cu mașina și încă se mai pot vedea pete verzi.

Prin Săgacea am început să calculez cum stau cu timpul și am constatat că sunt mai bine ca anul trecut, când am alergat maratonul, aveam șanse să îl termin sub șapte ore. Totuși, după un kilometru de urcare, am început să resimt efectele căldurii și am decis să abandonez ținta de puls mediu în favoarea unuia mai mic. Cel mai probabil că putea termina bucla de maraton cu un ritm ridicam, dar nu și tot ultra. În continuare, până la încheierea buclei, nu au fost evenimente notabile, doar o cursă de regularitate. Recunosc că am făcut un pic de mișto de cei de la semi maraton, cu care m-am intersectat înainte de Pietrele Mărunte. Eram plictisit și nu m-am putut abține. Nu zic că a fost frumos din partea mea, oamenii ăia se chinuiau să urce, și eu mă chinuiam să urc, dar a părut natural să-i întreb de ce umblă dacă sunt la semi. La semi alergă cât de tare poți, că sunt doar 21. Nu au părut să aprecieze, deși eu le-am oferit acest sfat plin de bune intenții.

Bucla de maraton am terminat-o un pic sub șapte ore și jumătate, un timp rezonabil tinând cont de ritmul în care am alergat, doar că de aici a devenit totul mai greu și mai confuz. Alergatul pe căldură are diverse efecte, unul din ele fiind amorțirea treptată a creierului și transformarea lui într-o pastă lipsită de darul gândirii.  Odată intrat înapoi la punctul de alimentare, cel  cu drop-bag-ul, mi-a fost foarte greu să mă motivez să mai ies afară. Era așa o răcoare plăcută, cu mâncare pe masă și canapele confortabile, că mai aveam un pic și rămâneam acolo. Am tot căutat un motiv rezonabil să abandonez, dar în realitate nu aveam nici unul.  Așa că nu am rămas, am ieșit afară și am continuat. Dar a fost cineva care a rămas, și-a oprit ceasul și s-a pus pe mâncat.  Pot să îl înțeleg.

Făcusem recunoașterea pentru restul traseului, așa că știam ce urmează, nu este un traseu greu, dar am avut nevoie de aproape trei ore, cam cu jumătate de oră mai mult decât era necesar. Am avut probleme în a păstra ritmul de alergare până după ce  am trecut de refugiul CAR, unde, de altfel, am mai pierdut vremea la umbră. Odată ajuns în spatele stației radar,  am văzut persoane în față și cumva, de undeva, am găsit energia necesară să măresc ritmul și să reîncep să alerg. Am mai câștigat aici vreo trei locuri.

Am vrut să scot un timp de sub 10 ore, în final l-am depășit cu 40 de minute. Este un timp așa și așa, se putea mai bine, se putea mai rău. Am fost pe la mijlocul clasamentului, dar la ultra acesta este un lucru relativ, important este să termini.  De altfel a fost un număr relativ mare de concurenți care au abandonat, bănuiesc că din cauza căldurii. După ce am terminat, primul lucru m-am băgat în mașină, am dat drumul la aerul condiționat și am stat vreo 20 de minute. Îmi era  rău de la căldură și efort și mai aveam un pic și leșinam. Am mai stat și la punctul special pentru ultra, cel cu drop bag-ul, de data asta întins pe canapea și profitând de mâncarea și băutura rece, până am reușit să îmi revin cât să pot conduce înapoi.

Un ultra nu este ușor, este greu, dar altfel de greu decât un maraton. De făcut, categoric o să mai fac și alte alergări de acest gen. După cum am explicat la început, de fapt îmi place periculos de mult. Dacă mă gândesc bine, abia aștept să mai merg la MSG la anul, sper să nu se schimbe traseul, pentru a vedea dacă pot să scot un timp sub 10 ore. Iar ce este mai  important, acum pot să mă prezint ca alergător de ultra fără să fiu suspectat că exagerez. De fapt, de regulă, mă prezint la modul simplu, ca alergător de orice distanță, pe orice teren și orice vreme.

P.S. Din păcate nu am găsit mai multe poze.

Cum decizi ce mănânci

M-am pornit să scriu un articol în care urmăream să sistematizez, în ajutorul vostru, procesul de a găti o cină în familie, o cină care să fie rapidă și în același timp sănătoasă, dar am întâmpinat o problemă.  Articolul meu presupunea că avem aceleași criterii în a decide ce și cât mâncăm, dar cel mai probabil cred nu este așa.

Îmi vine ușor, acum, să fac pe lupul moralist, dar eu, când decid ce mănânc, am permanent în minte că o masă trebuie să fie o combinație de proteine, carbohidrați și legume, în proporțiile recomandate de nutriționist.  Nu sunt nutriționist și nu vă pot face recomandări la acest capitol. Plăcerea de a mânca este ignorată  și nu transform mesele în chestiuni de statut social. Mâncarea este combustibil, aceasta este prima ei funcțiune, și, în plan secund, ar fi bine să fie apetisantă și gustoasă.   

Nu am gândit  întotdeauna așa, provin dintr-o perioadă în care nu exista, în cultura populară, nici o noțiune legată de aportul nutrițional al unei mese, înainte de revoluție  o masă era gătită c din ce se găsea. În perioada de după revoluție a mânca mult era o chestiune de statut social, mai ales dacă tot procesul avea loc în public,  la restaurant. Țin și acum minte că o masă se compunea din aperitiv, ciorbă/supă, un felul doi mult și de preferință gras și neapărat un desert. Nu se putea mai puțin, că îți pierdeai obrazul. Salata era doar de însoțire, la felul doi, și nu ca fel separat. Să comanzi o salată și atât, ca fel principal, însemna să devii ținta comentariilor celor de la masă. Lumea devenea sincer îngrijorată, că  poate ești bolnav, poate ai o indigestie, nu se poate doar o salată, trebuie ceva mai consistent să poți supraviețui, să te faci bine. Burta mare și ceafa lată, împreună cu mașina scumpă, erau semnele bunăstării.

Peste chestiunea cu statutul se suprapunea, și încă o face,  simpla plăcere de a mânca, greu de controlat ce-i drept, și încă nedefinită pe atunci ca plăcere și exces,   în cultura populară exista percepția că ești gras, îți place să mănânci și nu ai ce face. În caz că cineva slăbea, prima întrebare era dacă nu este cumva bolnav. Extrema la aceasta cultura complet nesănătoasă era celebra scuză cu glanda, care mai există și acum, deși respectivii cu greu ar putea defini  care glanda, ce face ea, sau pe unde este în corpul uman. Informațiile au început să apară și cultura să se mai schimbe abia mai târziu, scuza că nu exista termenul de aport nutrițional a dispărut, dar plăcerea de a mânca a rămas.

Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar este foarte ușor să îți justific kilogramele în plus, justificări care, de fapt, ascund  lenea și incapacitatea ta de a gestiona problema, pentru că obezitatea este o problemă, oricât ar încerca social media să te convingă că nu. Dacă vă arăt analizele făcute înainte și după ce am slăbit, o să credeți că nu sunt de la aceeași persoană. Iar dacă ne referim la calitatea vieții, nu există termen de comparație între Răzvan de acum și cel care avea aproape treizeci de kilograme în plus. Înainte lucrurile banale cereau un efort, eram permanent obosit, găseam dificil să stau treaz pe parcursul zile, acum  lucrurile banale sunt doar banale și sunt plin de energie.

 Înainte de a vă considera ofensați, considerați că am trecut prin toate aceste faze, înainte de a începe să fac ceva pentru mine. Am fost mândru că sunt gras, am considerat abilitatea de a mânca mult ca pe un motiv de mândrie, apoi mi-am găsit justificări pentru că în realitate iubeam să mănânc, și nimic nu se compară cu o ciorbă de burtă urmată de o ceafă la grătar cu cartofi prăjiți. O mâncare simplă, gustoasă și care garantează numai și numai probleme.  Cumva știam că depresia și restul problemelor în viață nu se rezolvă prin mâncare, dar era un mod facil de a obține plăcere.  Eram dependent și de zahăr și consideram un baton cu ciocolată ( nu dau nume) ca fiind luxul suprem.  Știu că este mai ușor să te justifici decât să treci la acțiune pe termen scurt, dar pe termen lung ai garantate o grămadă de probleme.  Am avut probleme cu spatele din cauza greutății mari, dar mi-am găsit scuze, cea clasica cu așa sunt eu, la mine nimic nu funcționează, nu sunt capabil să țin regim. Cireașa de pe tort a fost că mă consideram sportiv, mergeam la concursuri de mtb pe atunci și termina cu regularitate ultimul sau pe acolo. Mai eram și mândru pentru asta și eram ferm convins că și grașii pot fi buni sportivi, nu vedeam nici o problemă în masa corporală mare. Cel mai probabil continuam așa, doar că într-o zi oarecare, în lumina rece a dimineții, mi-am văzut din nou  analizele, iar analizele nu pot fi contestate, după cum nici cu radiografia de la coloană nu te poți argumenta. Atunci am decis că, oricât de mare ar fi efortul, trebuie să schimb ceva în regimul alimentar altfel sunt slabe șanse să am o viață lungă.

Nu pretind că a fost ușor, pentru că nu este, de fapt este ușor să slăbești dar este greu să te menții acolo.  Trebuie să îți schimbi tot regimul alimentar, să o iei de la zero, să îți redefinești mâncărurile preferate, dar după o vreme intră în obișnuință. Este greu și mental, pentru că, din ceva motiv, creierul nostru iubește senzația de sațietate și te tot îndeamnă, în subconștient, mănâncă, mănâncă, iar tu îți tot zici, nu am voie, nu am voie. După o vreme s-a mai calibrat și senzația de sațietate după regimul alimentar și am învățat să fac combinații gustoase din alimentele permise, dar din când în când, tot îmi mai vine un gând să cad în păcat. Secretul este cauți satisfacții mentale în altă parte decât plăcerea, reiterez că facilă, a mâncatului.

Așa am ajuns la combinația  ideală de proteine, carbohidrați și legume, combinație de care țin cont ori de câte ori pregătesc o masă. Dacă voi procedați la fel, mă bucur, dacă nu și preferați să mâncați ce va place, cât vă place, în căutarea unei plăceri efemere,  nu vă judec, este alegerea voastră și a nimănui altcuiva. Eu doar am vrut să lămuresc cum decid ce pun pe masă și de ce am ajuns acolo.  

        Masochismul dubios al alergătorilor de maraton

        Nu există maratoane ușoare. Noi mai povestim între noi și zicem că mergem acolo sau dincolo că este concurs mai ușor, dar bravăm, în realitate toate sunt grele și inaccesibile unei persoane sedentare. Pornind de la grele, ele pot fi mai grele, foarte grele, sau extrem de grele, depinde de lungime ( da, unele sunt mai lungi și altele mai scurte), diferența de nivel, tipul de teren, modul în care sunt configurate, ș.a.m.d.  Deși am adunat un număr de curse, în continuare  fiecare start reprezintă o nouă încercare, pentru că sunt mulți factori de care trebuie să ții cont. Iar dacă cursa se suprapune peste vremea nefavorabilă, căci  tu te înscrii cu mult timp înainte și n-ai cum să știi ce va fi, atunci devine o aventură desfășurată la limita inconștienței. Și nu, nu se poate alerga cu echipament impermeabil, o să explic cu altă ocazie  profanilor, alergătorii știu de ce.

Dacă aș avea o slujbă și mi s-ar cere să depun efort fizic intens timp de șase ore, la temperaturi între unu și cinci grade, cu un echipament de protecție minimal, adică tricou și foiță de vânt, cel mai probabil este că aș apela la codul muncii și aș refuza. Nu numai că aș refuza dar aș însoți refuzul cu unele cuvinte nepotrivite unui auz ușor ofensabil. Eu nu aș putea să cer nimic comparabil angajaților mei, legea și bunul simț mă împiedică.

Greul începe cu o săptămână înainte când vezi că prognoza meteo arată ploaie și iar ploaie, iar tu speri că măcar in perioada concursului o să ai o fereastră de câteva ore fără ploaie. Prognoza se mai modifică pe măsură ce te apropii de ziua de concurs, uneori apare  o fereastră, alteori nu. Tu te rogi ca în final să apară, nu apare, dar sunt doar 50% șanse de ploaie, așa că este mai bine decât nimic. Dacă ar fi o drumeție cu copilul, probabil că aș sta acasă, dar fiind un maraton în alergare, m-am pornit la drum. Din ce am văzut, multă lume nici măcar nu s-a mai pornit. Pe drum încolo, eu  am mers ca pasager, a început o ploaie mocănească. Cum nu conduc, pot admira peisajul, saturat cu apă, în toată splendoarea lui, încerc să dorm ca să nu mă mai gândesc. Ne luăm numerele seara, pe ploaie, ajung la pensiune în Moeciu pe ploaie, adorm pe ploaie, toată noaptea aud ploaia cum răpăie pe acoperiș. Mă trezesc dimineața și constat că de fapt era robinetul de la baie uitat deschis, dar de plouat, a plouat oricum. O rază de speranță apare când ies afară și constat că este doar o burniță fină și frig. Condiții  sunt prielnice doar prin comparație cu ploaia de peste noapte. Dar oricum, sunt  suficient de încurajatoare pentru a lua măcar startul.

De fapt problema este să te motivezi să iei startul. Dacă reușești să faci asta, atunci adrenalina se va ocupa de rest. Sigur, în primele 30 de minute ești ud până la piele, piele care oricum este foarte aproape de apa, la nici un milimetru de țesătură de plastic distanță, iar peste o oră, pe prima culme, lapovițează abundent. Dar deja alergi de o oră și creierul secretă tot felul de substanțe care fac experiența, altfel mizerabilă în lipsa lor, de la fericită la de-a dreptul euforică. Cumva știi cât este de rea vremea, dar nu-ți mai pasă, constați liniștit că ești ud tot și ce mari sunt fulgii de nea.  Cel mai mult te încurcă de fapt noroiul, care transformă coborârile într-un joc imens de popice. Cine are bețe este avantajat, pentru că le poate folosi pentru stabilitate, dar cu grijă, că sunt din carbon și au fost gândite pentru a te împinge în ele, nu pentru derapaje laterale. Daca este până acolo nici pantofi nu sunt echivalentul unor șenile, dar cumva te descurci prin noroaie la vale sau, mai rău, în pantă laterală. Pantofii sunt oricum uzi și plini de noroi și pe dinăuntru și pe dinafară.  Cine nu a trecut prin asta nu cred că își dă seama cât de multă căldură generează organismul la o alergare cu un ritm cardiac constant de 150. Totul este să nu te oprești până la finiș și să lași adrenalina să lucreze pentru tine. La final constați că de fapt nu a fost chiar așa de rău și te repezi să-ți iei o cafea.

Toată această introducere și prezentare pe scurt a cursei Ecorun Moeciu 2025 ne conduce în mod firesc la întrebarea: de ce o facem? Cel mai scurt răspuns ar fi pentru că putem, dar suspicionez că este ușor mai complicat decât atât.  Cred că de fapt  așa ne căutăm validarea, nu în alții,  cum de regulă se întâmplă, cât în noi înșine. Iar pe măsură ce o găsim, împinși  de un sadism un îndreptat către propria persoană pe fondul unui masochism dubios, căci aici suntem și victime și proprii noștri călăi, începe să ne placă suferința, căci după suferință urmează extazul. Iar pe măsură ce ne place extazul, vrem și mai mult din el, lucru care necesită și mai multă suferință, și uite așa întrăm într-un cerc vicios. Nu  știu dacă deviază către erotism toate chestiunea sau nu, nu sunt psiholog, dar este oricum o chestiune dubioasă, despre care nu vorbim, dar tacit o facem cu toții. Un maraton înseamnă suferință, 4-5-6 ore, urmată de o nesimulată  stare o beție euforică, care apare când treci linia de sosire, euforie foarte greu de replicat în mod legal în alte condiții. Iar după respectiva euforie, în cazul de la Moeciu fereastra a fost de 15 minute că eram ud și afară era frig, urmează o stare de plăcută letargie în care încerci să te schimbi, să faci un duș și să revii la normal. Cumva ești obosit, dar satisfăcut, letargic dar în mișcare, ai vrea să dormi dar ști că nu poți, mușchii te dor dar totuși te simți bine, și în general viața este minunată, irelevant de problemele pe care le ai. Substanțele alea diseminate prin organism grație suferinței auto-provocate, sunt o minune pentru moral și fizic. Sigur, minunea nu ține mult, până a doua zi, dar cel puțin, peste vreo două săptămâni o poți înfăptui din nou, singur și fără nici un ajutor mistic.

Dacă nu mă credeți, vă provoc să încercați, dar atenție,  alergatul de anduranță dă dependență, cu cât alergi mai mult, cu atât vrei mai mult. Este un mod plăcut  și totuși acceptat social de a-ți altera starea către fericire ( evit cuvântul droga),   cu substanțe secretate de propriul tău organism,  asta pe lângă nevoia de a-ți demonstra că poți.  Aș mai putea să spun că este o fericire auto-stimulată, dar poate înțelegeți greșit și nu este cazul, am zis că nu are legătură cu erotismul.

Dolce far niente

Frumusețea intrinsecă a zilelor libere.

Stau, scriu și mă gândesc dacă ar trebui să fac ceva util prin sau pe lângă casă. Dar este, doar așa, un gând trecător care tot vine și pleacă, la fel de repede, la intervale neregulate, cam de azi dimineață.

Sunt acasă. În zilele libere, când toată lumea este plecată, mie îmi place să stau în Cluj, și nici 1 Mai nu face excepție. Una din particularitățile zonei în care stau este că, fiind destul de firme, în zilele nelucrătoare este liniște și pace. Mult mai liniște decât în unele zone turistice unde bubuie muzica, de regulă manele, de te face să vrei să pleci înapoi. În astfel de zile îmi place să fac lucruri care nu implică nici un fel de responsabilitate.  Îmi place  să mă plimb prin orașul gol, atât de gol de parcă l-aș avea doar pentru mine, să îi admir frumusețea trecută și să mă mir de noua urâțenie. Mai sunt și clădiri frumoase, construite recent, dar multe sunt născute din imaginația lipsită de rafinament a unor  proprietari transformați în arhitecți de ocazie, care construiesc ca să impresioneze prin bogăție și nu prin armonie. Îmi place și să trec prin locuri cunoscute de ceva zeci de ani și să rememorez întâmplări mai vechi sau mai noi, dovezi ale faptului că memoria mea încă mai funcționează. Îmi place să văd ce s-a mai deschis și ce s-a mai închis, de-a lungul acestor peripluri, uneori mai cumpăr câte ceva, de regulă interesant de mâncat sau băut, alteori nu. Uneori mai merg la alergat prin Parcul Mare sau pe malul Someșului și faptul că este așa de liniște, față de forfota obișnuită, îmi transmite o senzație ireală de calm. Dar cel mai mult îmi place să stau și să nu fac nimic mai obositor decât cititul unei cărți ( Insula din ziua de ieri, Umberto Eco). Evit privitul la televizor, cu excepția unui film bun,  pentru că îmi strică senzația de liniște pe care tocmai încerc să o obțin.  Cred că ați înțeles până acum că transform aceste zile într-un dolce far niente scurt,  dar revigorant și care mă încarcă de energie pentru perioada următoare. Și, trebuie să vă spun, nu am nici o urmă de vină că nu fac nimic de utilitate imediată. Dacă am chef să fac, o să fac, dacă nu, nu.

Lucruri de făcut sunt întotdeauna. În viața noastră agitată în care ne-ar trebui vreo 30 de ore pentru a termina tot ce este de terminat zilnic, tot timpul mai rămâne ceva de făcut. Cândva, demult, în zilele libere încercam  să recuperez. De regulă sunt multe lucruri de făcut prin și pe lângă casă. Iarba care  trebuie tunsă, că deja a ajuns la nivel de savană. Se prea poate ca ceva lighioane să se ascundă în ea, foarte bine, câtă vreme nu mă deranjează. Merii ar trebui stropiți pentru siguranța recoltei, dar oricum nu facem nimic cu merele respective, așa că nu mă simt foarte motivat. O parte din gard ar trebui vopsită, dar parcă, parcă, nu este așa de rău. Acestea sunt niște activități luate așa, la întâmplare, dintr-o grămadă de alte sarcini cu care sunt restant.

Iar dacă vrem să complicăm situația și mai mult, am și niște drumeții plănuite și restante, pe care numai nu apuc să le fac. Trasee gândite de ceva vreme, doar că veșnic a apărut ceva între timp. Mă mai bate un gând că poate ar trebui să profit de ocazie și să socializez mai mult, dar este și acesta un gând care nu persistă mult. Pus în balanță cu plăcerea de-a nu face nimic se ridică și dispare. 

Cumva zilele libere sunt diferite de concedii. Când mergi în concediu ai tot timpul o presiune legată de a vizita, de a merge la mare, de a face plajă, de a merge pe pârtie, sau ce-o mai fi. Sunt diferite si de weekend-urile obișnuite care se succed în timpul anului. Zilele libere sunt zile care ies din rutină, excepționale cum ar veni, și asta le face speciale, iar pe mine mă face și mai lipsit de vinovăție.

Așa că nu mă simt vinovat. Îndepărtez grabnic orice gând legat de vreo sarcină sau activitate pe care aș putea să o fac. Nu numai că îl îndepărtez, dar construiesc învelișuri de protecție împotriva lui, pentru a fi sigur că nu poate reveni, nici el și nici vreo rudă de-a lui. Pentru cu vreau să nu fac nimic util, vrea să fac doar lucruri plăcute spiritului sau poate uneori fizicului, dar pe care le fac pentru că vreau și nu pentru că trebuie. Sunt zile în care acest cuvânt trebuie nu mai are nici o semnificație, nu mai există în dicționar.  A îndeplini sarcini în astfel de zile nu-mi produce satisfacție, îmi produce opusul ei, oricare ar fi.

Cu alte cuvinte, mă bucur să nu fac nimic. Și vă recomand să faceți la fel. Uneori trebuie să ne luăm astfel de zile, de semi solitudine, nu propun izolare că nu este realist, uneori există copii și parteneri,  în care să nu facem nimic, sau mai bine si, să facem astfel încât să nu facem nimic. Uitați de sentimentul de vină, nu trebuie să vă justificați la nimeni, nu vă raportați la nimeni, nu vă luați după nimeni. Bucurați-vă de o zi, sau câte sunt,  în care să nu faceți nimic. Un dolce far niente  scurt, dar atât de util pentru starea de bine. Eu unul exact asta fac.

 Probleme vestimentare

Am slăbit, dar nu numai că am slăbit,  am slăbit de pe unde trebuie, grație regimului alimentar combinat cu ridicatul de greutăți. Procentul meu de grăsime corporală se duce în jos vertiginos  și arăt exact  cum mi-aș fi dorit să arăt când eram mult mai tânăr. Am slăbit la modul la care îmi cumpăr haine mărimea s, ceva ce nu am mai făcut de mai mult de 40 de ani, și nici atunci nu cred că îmi erau bune s. Recunosc că sunt mândru de asta, nu are rost să ascund,  cu toate că  pe lângă o varietate de beneficii pozitive există un mare minus. Alerg mai repede, am o mobilitate funcțională mai bună, totul este bine și frumos, doar că, din nou, am rămas cu o garderobă mult prea mare pentru dimensiunile mele actuale.

 Îmi sunt mari hainele la modul la care arată pe mine de parcă le-am luat de la o pubelă a unei instituții de caritate, aruncate acolo pentru că nu le vrea nimeni. Și dacă tot am râmas cu ele mari, am mai tras și unele concluzii, prima fiind că nu merită cumpărate haine pentru ocazii care poate vor veni, că nu vor veni. Așa am rămas cu tot felul de piese vestimentare care încă au eticheta pe ele. A doua învățătură este că slăbitul devine o distracție scumpă dacă îți pasă cât de cât de cum arăți. Nu sunt eu mare expert vestimentar, dar îmi place să mă îmbrac decent.  

În consecință am decis să abordez problema pas cu pas. Primele achiziții au fost o pereche decentă de blugi și două cămăși de la magazinul meu preferat ( nu dau nume că nu sunt importante). A mers  repede, cum  sunt și reduceri, am ieșit la un preț decent. Am mai cumpărat un pulover, a fost ușor, luat din același loc. Apoi m-am oprit pentru două săptămâni.

Astăzi am fost cu fata la mall să îi cumpăr ei câte ceva, așa că am profitat de ocazie să mai intru prin magazine. Nu neg că îmi place experiența, deși sunt împotriva achizițiilor impulsive și inutile. M-am gândit că, dacă tot vine vara să îmi cumpăr o pereche de pantaloni care să nu fie blugi.  Ceva din  material lejer, comozi, buni de purtat toată ziua. Am început cu magazinul preferat, am scormonit  acolo printre rafturi, dar nu am avut nici o șansă, doar modele ciudate, la limita realității și  în majoritate slim. O să revin la slim mai târziu.

Am mers la două magazine specializate pe costume și accesorii . M-am gândit că am mai multe șanse. Nu am avut, din cel puțin  două motive. Am trecut, la pantaloni , de la numărul 50 la 46, adică la un număr mic de tot, practic nemaiauzit . Doamnele de la magazin nu au vrut să creadă că cineva poate purta 46, deși teoretic acest număr există,  dar le-am demonstrat practic, probând pantalonii.  Numărul ăsta nu se prea cere, așa că rar există pe stoc, iar dacă există, nu e modelul pe care îl vrei. Am trecut peste acest impediment, pantalonii erau de un albastru detector de jeg, în sensul că se vede orice pe ei ( cine are mașină albastră știe), și i-am probat. La brâu veneau perfect dar pe picior arătau ca și colanții de alergat, sau pe acolo. Și din păcate, nu am găsit un model care să nu fie slim, adică îngust, așa că trebuie să mă leg de moda slim, chiar cu riscul de a ofensa persoane.

Pe bărbați, și pe femei într-o mare măsură, pantalonii slim arată complet dizgrațios. Singura variantă este să fii atât de slab încât slim să pară larg, dar se întâmplă mai rar.  Pantalonii slim nu avantajează nici o altă siluetă. Dacă ești bărbat și  în formă nu fac decât să predea o lecție de anatomie nedorită și să creeze o siluetă similară ca un triunghi întors.  La femei este mai acceptabil doar dacă respectiva arată bine, și doar dacă pantalonii nu sunt foarte slim.  Dar dacă ești obez, sau obeză, cu umeri înguști și cu un profil lateral în s, o să arați ca o siluetă caricaturizată îndesată în ceva ce arată ca niște cartaboși umpluți cu mâna.  Adică  arată oribil, inestetic și mie unul îmi strică pofta de mâncare. Cine poate serios considera că așa ceva este frumos îmi scapă, deși dacă te uiți în jur pe la același mall pare că pantalonii slim sunt o culme a modei, atât  la femei cât și la bărbați.

Mai sunt și probleme practice pe lângă cele estetice. Ați încercat să umpleți respectivii cartaboși cu mâna? Cam așa arată îmbrăcatul acelor pantaloni.  O să reușești, dar te vei chinuie și vor ieși cu valuri și cute exact pe unde nu trebuie. Dacă ai noroc și sunt cu talie normală ( de ce nu pot fi și cracii normali?) atunci bijuteriile de familie scapă de chin, dacă nu,  o să umbli cu podoabele la vedere, nu chiar ele, doar forma lor. Trec peste faptul că se adună pe picior prin locuri diverse, dar eu, îmbrăcat cu așa ceva am permanent senzația că mă strânge ceva animal misterios de picior și că nu mă pot așeza. În plus, nici nu circulă aerul prin ei așa că vei transpira repede.  Si practic, și estetic, sunt un dezastru.

Eu sunt și beneficiar al unor gambe solide, groase și frumos rotunjite, rod al kilometrilor alergați, și, în consecință, orice pantalon slim se oprește deasupra ei, cu bunul rezultat că dacă stau jos se ridică mult peste șosete și permanent trebuie să îl trag în jos. De fapt se ridică deasupra gambei și dacă nu stau jos. Am cumpărat din greșeală o astfel de pereche așa că știu. I-am purtat odată și am renunțat.

Iar dacă încerci să bagi telefonul și cheile de la mașină prin buzunarele din față o să trebuiască să le îndeși acolo și vor ieși în relief, ca toată lumea să știe că sunt acolo. Sigur, la cum arată estetic pantalonii aia,  nici nu mai contează, Singur mod în care poți să înrăutățești situația este să nu le pui curea și să te apleci în față, cât să pui la vedere decolteul păros dintre buci.  Așa o să ai pachetul anti-estetic complet.

 Și totuși multă lume poartă  haine slim, femei și bărbați, și nu toți sunt  fizic în formă. Cât despre bărbați, poate că nu au văzut o poză cu ce însemnă un bărbat îmbrăcat decent sau poate că le place pur si simplu să se chinuie, nu îi înțeleg.  Nu le înțeleg nici pe doamne și domnișoare, mai ales dacă au o siluetă care nu le ajută și sunt dezavantajate pe orizontală. De ce să nu porți atunci ceva ce te face să arăți decent, măcar de la depărtare?  La o adică, nu îmi pasă prea mult cine ce poartă, doar că ce se cere prin magazine influențează ce pot eu cumpăra.

Așa că o să mă repet, eu vreau doar niște pantaloni comozi, drepți, nici largi, nici înguști, care să arate bine și să nu mă strângă prin locuri în care nimic nu trebuie să te strângă. Dacă aveți idee de unde se pot cumpăra, vă rog să îmi transmiteți, că eu prin magazine am văzut doar pantaloni slim și foarte slim.