Considerații despre invidie

Cândva, demult, sunt vreo 35 de ani de atunci, am făcut prima vizită in SUA împreună cu mama. Am stat la cineva acasă, o familie de români de condiție medie, iar pe parcursul șederii am fost plimbați prin jurul New York-ului pentru a vedea cu ochii noștri cum arată America, în diversele ei forme. Era in primii ani de după revoluție și pentru noi totul era nou, de poveste și oarecum altfel de cum ne imaginasem.
Una din plimbările făcute a fost printr-un cartier tipic american, de oameni bogați. Ne-am plimbat cu mașina, căci trotuare nu erau, și am admirat casele mari, curțile imense și bine îngrijite, iahturile și bărcile ancorate într-un golf din zonă și mașinile scumpe, multe nemțești, parcate în fața garajelor minim duble. Respectivul care ne-a plimbat, am uitat numele lui, a zis atunci ceva ce eu, cu mintea în formare și foarte neclară a unui puști de 14 ani, am considerat a fi o prostie. El a zis așa: ori de câte ori mă simt deprimat sau îmi lipsește motivația vin și mă plimb pe aici și admir acest cartier, pentru că asta mă face să merg mai departe pentru că și eu vreau să ajung la fel ca ei. Când mă plimb mă gândesc oare cum au făcut ei să ajungă să locuiască în acest cartier și încerc și eu să fac la fel.
A fost unul din acele momente pe care nu îl uiți, și ți-l reamintești mereu, doar că pe măsură ce trec anii, motivele se schimbă. Atunci, pe loc, eu am crezut că omul este invidios. Un băiat de 14 ani, crescut într-o țară în care posesiunile materiale dădeau statutul social, nu prea putea presupune altfel. Au trebuit să treacă mulți ani ca să înțeleg că omul nu invidia de fapt pe nimeni, el pur și simplu dorea să ajungă și el la fel de bogat, cu o casă mare, cu iaht, cu bani în bancă și faptul că le admira îl motiva să muncească și mai mult. Nu am ținut legătura cu respectiva familie, sper că au ajuns unde au dorit, pentru că le datorez destul de multe experiențe.
Din păcate, invidia a fost un sentiment care m-a măcinat multă vreme. Pe măsură ce anii au trecut i-am invidiat pe unii și pe alții pentru diverse lucruri. Pe când eram tânăr, îi invidiam pe colegi pentru că au prietene și eu nu. I-am invidiat pe unii pentru ce mașini au. I-am invidiat pe cei cu mai mulți bani decât mine. I-am invidiat pe alții pentru cum arată și cum se îmbracă. Am invidiat și realizările celor care au reușit lucruri extraordinare. Dacă ești invidios și nu realizezi că ești, găsești motive din orice.
Timpul a mai trecut, experiențele personale s-au adunat, unele bune, unele rele, altele foarte rele, și capacitatea de introspecție a crescut. Capacitatea de introspecție omoară invidia și sentimentele asemănătoare. Dacă ești cât de cât inteligent, altfel nu, pe măsură ce te evaluezi tu pe tine în mod corect, realizezi că invidia este răspunsul la întrebări și probleme fără sens. Invidia nu te ajută la nimic, nu te învață nimic și nu te motivează, de fapt, la nimic. Doar stai și te frustrezi că de ce alții au ceva, orice ar fi, și tu nu ai, dar nu te îndeamnă să pornești pe drumul care te poate duce la acel ceva. Invidia este un obstacol în dezvoltarea ta și ca orice obstacol, trebuie eliminată.
Experiența de viața, dacă este interpretată corect, poate cu un pic de ajutor specializat, începe să îți deschidă ochii. Dacă lași invidia deoparte, începi să înțelegi că poate comportamentul tău te împiedică să ai un partener. Mai înțelegi și că posesiunile materiale nu dovedesc nimic, poate că de fapt sunt luate pe credit, așa că invidia nu își are locul. Mai realist ar fi să te gândești de fapt la ce îți dorești tu să ai, dacă îți permiți și dacă merită. Mai înțelegi și că banii sunt importanți, fără ei nu prea poți face nimic, dar importanța lor vine din capacitatea de a facilita ceea ce vrei tu să faci, iar ce vrei tu să faci este o rezultantă a dorințelor tale nu ale altora. Mai înțelegi și că nu te împiedică nimeni să te îmbraci și prezinți în mod decent. Înțelegi și că realizările unor au venit din faptul că au muncit pentru ele, nu s-au trezit în nici un caz dimineața cu ele de-a gata. A fost un proces pe care respectivii și l-au asumat iar dacă vrei și tu ceva realizări, oricare ar fi ele, trebuie să îți asumi procesul care duce la ele. Din una în alta, ajungi la concluzia că te fapt mai bine te-ai raporta la tine și la ce vrei să devii, în loc să te tot raportezi la alții.
Problema cu raportatul la alții, prin invidie de exemplu, este că îți întunecă judecata, iar când judecata este neclară nici drumul pe care-l ai de urmat nu este clar. Mie mi-a fost neclar mulți ani, până când am înțeles că de fapt tot ce am de făcut este să mă raportez la mine și să-mi construiesc propriul drum. Nu este ușor, sunt multe necunoscute, și nu știu unde voi ajunge, dar este important că este al meu și nu al altora. Este normal, și poate de dorit, să ai exemple sau modele în viață și să urmezi anumite drumuri deja bătute. Nu este nimic greșit în asta, atâta vreme cât sunt exemple pozitive. Dar să îi invidiezi pe alții nu este de dorit, nu te va ajuta la nimic, dimpotrivă doar va da naștere la frustrări fără sens, iar frustrările sunt catalizatorul acțiunilor proaste și nesăbuite. Dacă dorești să ajungi unde au ajuns alții, în caz că nu vrei propriul drum, atunci mai bine stai și analizează procesul prin care au ajuns acolo și încearcă să îți aduci contribuția personală la el. Chiar dacă vrei propriul drum tot trebuie să îți asumi procesul care duce în direcția respectivă, în loc să stai și să fluieri de după gard la alții care trec pe lângă tine.
Aproape 35 de ani mai târziu, stau și scriu, și mă gândesc că respectivul mi-a predat o lecție importantă și a fost gratis. Probabil a înțeles sau a simțit că noi aveam nevoie de acea lecție, comportamentul nostru la prima vizită pe tărâmul făgăduinței i-o fi dat de înțeles, dar eu am fost prea tânăr să înțeleg ce vreau cu adevărat să zică. Dar nu am uitat și acum îmi dau seama că avea dreptate. În același context am mai auzit o constatare foarte bună la Jimmy Carr ( comedian mai greu de digerat): lumea te invidiază pentru poziția în care ai ajuns, dar nimeni nu te invidiază pentru procesul prin care ai ajuns acolo. Poate că și oamenii ăia pe care îi invidiezi tu au muncit din greu să ajungă acolo, poate au moștenit averea, poate au avut noroc cu descoperirea științifică, poate au avut talent la sport, poate că hazardul a guvernat întâlnirea cu femeia ideală, sunt mulți de poate că, așa că mai bine lasă-i deoparte și concentrează-te pe propria persoană.
Ca o morală, încerc să-ți transmit să lași deoparte invidia și să fii tu însuți, am mai scris despre onestitate, nu cu mult timp în urmă. Combate invidia folosindu-te de capacitatea de introspecție, folosește-te, dacă vrei, de exemplul altora, nu te folosi dacă vrei altceva, dar, orice ai face, nu te mai tot raporta la alții. Raportează-te doar la tine, la unde ești și unde vrei să ajungi și vei fi ceva mai fericit.