Razvan Scrie

Onestitatea care jignește

Acum mai bine de 40 de ani modalitățile de cunoaștere a lumii erau limitate, iar cea mai la îndemână era cititul. Cititul mi-a creat o ideea despre calitățile pe care un bărbat ar trebui să le aibă, un subiect de alt articol, iar una dintre ele este onestitatea și aversiunea pentru minciună.

De vârstă fragedă și relativ perspicace fiind, stăteam și mă minunam cum adulții sunt în stare să fabuleze unii despre sau pentru alții, să construiască lumi imaginare peste cea reală, cea care există, explicata științific. Cum nu se inventase mediul virtual încă, proiecțiile imaginarului peste real se făceau prin viu grai, dar nu beneficiau de avantajul de a fi ținute minte de un server atotștiutor. Se mai întâmpla ca, la următoarea ocazie, fabulația anterioară să fie înlocuită cu o alta, la fel de imaginară, dar nimeni nu părea să își aducă aminte. Persoanele grase, deși mai puțin frecvente, nu erau grase nici pe atunci, proștii nu erau proști și nespălații nu miroseau.

Ulterior am devenit inginer mecanic, adică o meserie bazată în esență pe logică, matematică și cunoaștere precisă a realității. Dacă am avut vreodată dubii a ce înseamnă onestitatea, atunci ingineria le-a spulberat de tot. Onestitatea este lipsa dorinței de a proiecta fapte imaginare peste cele reale. Nu înseamnă că nu pot, dar am făcut o alegere conștientă de a nu o face. Am mai ajuns la concluzia că adevărat înseamnă ce este, nu ce alegem să fie. Adevărul nu este nici divin, nici uman, nici aleatoriu, nici la alegere. Faptul este real și poate fi explicat sau descris fizic, în consecință nu este interpretabil. Doi ori doi va fi întotdeauna patru.

Oamenii însă au continuat să își imagineze lucruri care nu există, despre ei însuși sau despre lumea înconjurătoare. Pe măsură ce eu am îmbătrânit fenomenul s-a accentuat în jurul meu. În loc să se bucure de lumea existentă, îndestulătoare, dar cu bune și rele, oamenii insistă să creeze fabulații în care tot ce ține de individualitate este imaculat, ei sunt perfecți, prietenii lor sunt perfecți, acțiunile lor sunt perfecte. Onestitatea începe să fie văzută ca un defect și nu ca o calitate. Fiecare avem o viață pe care am trăit-o mai bine sau mai rău, dar nevoia de a-o înfrumuseța și umple de realizări imaginare ale unor obiective imaginare, este exact opusul onestității. Mai generează și frustrări nerostite pentru că la un moment dat imaginarul ajunge în conflict cu realul și o să dai peste cineva onest, ca și mine, care o să te întrebe: Serios? Chiar așa este? Cum explici atunci realitatea?.

Un serios pas înapoi, in defavoarea realului, a fost apariția realității virtuale. Lumea virtuală nu mai are deja nici o legătură cu realitatea și este o carte albă infinită gata să fie populată de iluzii. Ca și universul real, și cel virtual este infinit și în plină expansiune. Dacă pe la începuturile ei, personajele mai aveau o ancoră în realitate pentru simplu motiv că prietenii virtuali erau si cei reali, pe măsură ce a trecut timpul și prieteniile au început să fie virtuale. Iar asta înseamnă că indivizi care nu se cunosc între ei își construiesc vieți menite să fie una mai spectaculoasă decât alta, vieți care nu mai au decât o legătură vagă cu ce există de fapt în realitate. Cum capacitatea de a abera și persevera în prostie este infinită, lumea a început să verifice realitatea, dacă ninge de exemplu, cu realitatea virtuală, a scris cineva că ninge?. Un fapt real bine definit și incontestabil în esența lui este pus la îndoială de niște personaje imaginare pe baza unor fapte imaginare absolut neverificabile. Există și un film foarte bun pe această temă, dacă nu îl știți deja nu are rost să îl mai vedeți (Don’t Look Up). Prozaica realitate și onestitatea de care vorbeam sunt deja ignorate complet. Adevărul a devenit negociabil, pentru că în imaginar se poate, și asociat cu sentimentele mai degrabă decât cu realitatea. Aici nu te mai întreabă nimeni cum explici realitatea pentru că realitatea nu mai există. Doi ori doi pot sa facă oricât. Mașinile nici nu au trebuit să lupte cu omenirea, omenirea se predă singură din pură prostie. Nu știu dacă cei care au scris scenariul filmului Matrix s-au gândit de fapt cât de multă prostie există. Acolo avea cine să lupte pentru realitate, aici lumea luptă pentru fabulație. Prostia merge până acolo încât unii indivizi cer drepturi reale bazate pe calități din lumea imaginară care contrazic vădit natura și fizica.

Onestitatea a ajuns să fie un defect fatal. Eu personal am crezut permanent că este o calitate, chiar dacă în timp a îndepărtat lumea de mine și m-a făcut greu de tolerat. Că este un defect pentru generațiile tinere nu mă miră, ei deja trăiesc într-o lume care există pe un server, dar mă miră în cazul unor persoane de o vârstă cu mine care au crescut și s-au format în perioada în care realul era cât de cât real. În timp, am aflat că oamenii onești nu sunt de dorit, ceea ce este de înțeles oarecum, onestitatea este opusul imaginarului. Am aflat și că onestitatea este principalul meu defect deși eu aș fi zis că sunt altele mai grave. Iar ca un corolar la toate, am aflat că onestitatea mea jignește, lucru de care nici nu m-am mai mirat.

În timp, onestitatea m-a ajutat să îmi mențin sănătatea mentală, dar nu m-a ajutat să am mulți prieteni. Lumea are o tendință nesănătoasă de a evita persoanele care nu acceptă să fabuleze. Eu insist să fiu exact așa cum sunt și continui să cred că cei mai buni prieteni pe care îi poți avea sunt cei brutal de onești. Ca să exprim mai bine ce vreau să spun o să dau un exemplu ( fără referințe la nimeni, persoana unu, masculin).

Să presupunem că ești gras, eu am fost, știu ce înseamnă și care sunt problemele logistice și de sănătate. Transpiri mereu, ești veșnic obosit, viața de zi cu zi este un calvar, te crezi sportiv dar nu ești, găsești greu haine, pantofii te țin puțin, etc. Pe care prieten preferi să îl ai? Pe primul care îți va spune direct, ești gras, ai probleme de sănătate, viața ta este un calvar, mâncatul obsesiv nu rezolva nimic, dacă nu slăbești și te apuci de un sport, problemele se vor agrava. Primul este, firește, de o onestitate brutală. Al doilea îți va spune, ești bine așa cum ești, ești gras dar ești frumos și așa, nu poți să faci nimic cu mâncatul obsesiv, și grașii sunt sportivi, etc. Prietenul numărul doi este înșelător, mincinos iar tu continui să îți proiectezi o imagine virtuală despre cât ești de bine. El va aproba imaginea virtuală, deși peste ceva ani, va spune, la înmormântarea ta că moartea timpurie ți-se trage de la excesele alimentare, băut și sedentarism.

Experiența celor aproape cincizeci de ani mă face să aleg prietenul numărul unu de fiecare dată. Dacă însă voi considerați că onestitatea jignește, atunci sunteți liber să alegeți prietenul numărul doi și să continuați să trăiți în imaginar. Înmormântarea însă va fi însă cât se poate de reală, pentru că acest ultim act al vieții nu se poate falsifica.

Regulamentul de circulație explicat ghiolbanilor

De ceva ani încoace circulația în Clujul nostru de cinci stele este îngrozitoare. Traficul a crescut de la an la an, dar ce mă deranjează de fiecare dată când ies cu mașina prin oraș, adică mai tot timpul când am nevoie, este modul ghiolbănesc în care se conduce, fără nici un respect pentru regulile elementare de circulație. Adăugat la faptul că, conform statisticii, unul din trei șoferi nu are asigurare, face ca simplul act de a conduce dintr-un loc în altul să devină un joc de noroc în care mai mult îți păzești mașina să nu fie lovită de vreun dement.

Cum pare că oamenii aceia nu știu regulile și semnele de circulație, m-am gândit să le vin în ajutor și să le explic, simplu și pe înțelesul lor. Știu că statistic unul din doi este analfabet funcțional și asta îmi reduce dramatic șansele de succes dar eu voi încerca oricum. Așadar să începem:

Conceptul de reducere a vitezei până la evitarea oricărui pericol. Este prezent la tot pasul in regulament, dar are o problemă, este abstract. Iar cum tu nu înțelegi lucrurile abstracte eu zic să nici nu încercăm să le explicăm. Nu este real, nu există.
Viteza maximă admisă. Ceva pur informativ. Este viteza cu care merg toți ăia care îți stau în cale. Ești liber să îi claxonezi, busculezi, sau dacă, dar numai dacă, conduci un BMW, să îi talonezi. A talona însemna a merge lipit de bara celui din fața, în caz că nu știi.
Oglinzi retrovizoare. Accesorii puse pe mașină din cauza unor reglementări internaționale. Nu se cunoaște exact scopul dar le poți folosi după bunul plac. Dacă descoperi la ce sunt bune ar fi bine să ne spui și nouă.
Semnalizatoare. Sunt acționate de la o manetă denumite și maneta rușinii. O atingi, luminile galbene se aprind și tu te faci de rușine că restul o să te considere fraier. Pentru a evita acest inconvenient unele mașini vin direct fără manetă.
Conceptul de prioritate în trafic. Din nou o chestie abstractă, nu îți bate capul ,să nu te doară. Se bazează pe tupeu, mașina mai mare, picior greu pe accelerație sau pe ăla de sus. La alegerea ta, tu care te pui în drumul lor.
Semafor. O chestie colorată care de obicei poate fi găsită prin intersecții. Are următoarele semnificații: Roșu- pedala la fund , Galben- doar să te încurce că nu știi ce urmează, Verde- cu grijă că poate vin aia care au roșu. Dacă alții nu frânează, ignoră-l și tu.
Trecere de pietoni, semaforizată sau nu. O zonă marcată cu linii paralele pe carosabil. Aici pot fi găsiți pietoni în diferite stadii de confuzie. Pur teoretic pe aici au voie să treacă strada și tot pur teoretic au prioritate. Se aplică conceptul de prioritate în trafic. Poți claxona dacă se mișcă prea încet, frânezi dacă chiar insistă să treacă sau accelerezi dacă ai ajuns la trecere înaintea lor.
Bandă de mers. Este banda pe care ești în mod sigur îndreptățit să o folosești. Asta nu exclude condusul pe alte benzi care poate duc, sau nu, în direcția opusă. Din nou de bază este tupeul, mașina mai mare sau bunul D-zeu.
Linie continuă. O linie albă trasată pe asfalt fără întrerupere, că așa funcționa mașina aia de trasat. Delimitează banda ta de mers sau a altora, după caz. A se vedea explicația de mai sus. Poate și încălcată după bunul plac, dar cu grijă, că poate vine unul din sens opus. Nesimțiți din ăștia se mai găsesc, nu te îngrijora. Dacă este prezentă în curbă atunci trecutul peste ea te va ajuta în mod să iei curba mai bine. În localități, sau în afara lor, ține loc de semnul cu depășirea obligatorie.
Linie discontinuă. Din nou, așa era modelul. Cum poate fi încălcată, nici nu știu de ce mai există, așa că trecem mai departe.
Axul drumului. Este o linie imaginară care delimitează mijlocul drumului. Concept folositor în caz de accident sau de ceartă în trafic. Axul vine la pachet cu circulația pe partea dreaptă. În caz de urgență se acceptă și circulația pe partea stângă. Ce însemnă urgență în trafic depinde de fiecare, dar sunt acceptate: întârziatul cu copii la școală, o căcare care a început deja să împingă în scaun, fârtatul care te așteaptă la cafea, o mașină mai scumpă ca toți restul, o dubă cu marfă, plictiseala, oala uitată pe aragaz, orice altceva îți mai poți imagina.
Semnele de prioritate. Sunt de trei feluri. Romb galben. Rombul este ăla ca un pătrat dar pus greșit. Înseamnă că ai prioritate, pe ei pe mama lor. Triunghi întors cu margini roșii. Triunghiul este ăla care te chinuia cu teorema lui Pitagora. Înseamna prioritate mai slabă, așa de rangul doi, pe ei, pe tata lor, că de mama se ocupă aia cu rombul galben. Hexagon cu fundal roșu pe care scrie clar stop. Nu contează ce este ăla hexagon, îl recunoști că scrie stop. Frânează și oprește-te până trec aia cu mama și cu tata.
Prioritate de dreapta. Dreapta este partea aia care nu este stânga. Dacă nu le știi, citește aventurile bravului soldat Svejk și îți explică acolo frumos cum este cu copita cu paie și copita cu fân. Exersează pe ascuns că este mai eficient. Prioritate de dreapta înseamnă că din ceva motiv ăia care vin din dreapta te tot claxonează și te înjură.
Sens giratoriu. O intersecție care din ceva motiv este rotundă și îți face viața complicată. Funcționează pe principiul scapă cine poate. Scapă din intersecție sau se scapă pe el.
Intersecție. Locul unde două străzi se întâlnesc deși era mai bine ca acest lucru să fie evitat. Cum suntem în oraș este plin de ele, din păcate. Fă și tu ce poți, după principiul tupeu, picior greu pe pedală și credință multă.
Bătaie în trafic. Manifestare supremă a inteligenței mioritice, un gest obligatoriu pentru un ghiolban ca tine și nu denotă absolut deloc că ai avea nevoie de terapie. Totuși înainte de a te da jos din mașină evită următoarele scenarii, care pot ieși prost pentru. Mașinile de bombardieri că se numesc bombardieri cu un motiv. Dubele cu muncitori din construcții că au o tendința nesănătoasă de a umbla în grup. Mașinile cu număr de Anglia pline de minoritari că și ăștia umblă în grup. Orice persoană hotărâtă și mai mare ca tine. De fapt cel mai bine ar fi să te limitezi la femei și bătrâni pentru o reușită sigură.
Poliție rutieră. Specie aproape dispărută. Nu se știe ce sunt și cu ce se ocupă.
Radar. Cea mai frecventă manifestare a poliției rutiere, atunci când apare în trafic.
Trafic. Iadul nostru personal, de toată ziua. Am vrea să îl evităm, dar nu putem. De preferat a se consuma cu o muzică liniștitoare. Recomand muzica clasică, un slow rock, jazz sau orice altceva care nu vă agită.

Observați vă rog că am scris aceste reguli la modul general, explicate cât mai simplu posibil și am evitat să spun cuvântul vinituri, eu care mă consider clujean prin naștere. Este tentant să devin rasist și să arunc vina pe cei care vin din afara Clujului, doar că nu numai ei conduc agresiv și mizerabil, și nici nu vreau să teoretizez ce înseamnă a fi clujean. Regulile se vor citi și învăța, fără nici o discriminare, de orice participant la trafic indiferent de originea lui, care are caracteristica de a fi ghiolban/mitocan/analfabet funcțional.

P.S. Disclaimer. Asistentul AI zice următoarele: The tone and language used in the post could be considered offensive and disrespectful. It may benefit from a more constructive and positive approach to address the issues with traffic and driving behavior. While attempting to educate others on traffic rules and regulations, it is essential to communicate in a manner that promotes understanding and positive change rather than using derogatory language or stereotypes. It’s important to promote a message of inclusivity and respect for all individuals on the road. Asta mă face să cred că mi-am atins scopul de a parodia ce se întâmplă în traficul de zi cu zi. Cât despre AI cred că este destul de sigur să zic că nu are simțul umorului.

Cum să faci rapid un grătar

Rămân uimit, uneori, când discut cu persoane care spun că nu se pricep la bucătărie. Să gătești nu este greu, totul este că nu complici rețeta. Abilitatea de a găti, chiar și lucruri simple este totuși necesară, mai ales într-un oraș atât de scump ca și Clujul. Dacă ați citit sfaturile mele financiare, acolo, comandatul permanent de mâncare în oraș era menționat ca o mare gaură neagră în care dispar mulți bani. Am avut de curând o discuție cu cineva care se plângea că este mereu cu cardul gol, dar în același timp are obiceiul de a comanda sau mânca în oraș. Discuția este mai lungă, dar dacă sunteți capabili să faceți unele lucruri simple în bucătărie, pe termen lung va avea un impact financiar notabil.

Astăzi vă prezint cum să faceți simplu, rapid și corect un grătar din piept de pui sau din ceafă de porc. Pentru dietă alegeți puiul, pentru gust alegeți porcul. Cu vita situația este mai complicată, dar dacă folosiți porc sau pui, pentru că se servesc gătite complet, atunci este foarte simplu.

În poze apar grătare făcute pe grill-ul profesional de la servici dar acasă puteți folosi o tigaie grill sau o tigaie antiaderentă obișnuită. Este bine să fie mai groasă pentru a distribui și reține uniform căldura. Dacă tot am vorbit de matematică în articolul anterior să facem și un pic de fizică, că tot mă întreabă fata la ce este bună. Carnea se gătește la temperatura camerei, dar chiar și așa este o diferență mare de temperatură între ea și tigaie. În momentul inițial, tigaia va pierde căldură, deci se va răci, carnea va câștiga căldură, practic se va încălzi. Ulterior, pentru că este pe foc, tigaia se va reîncălzi din nou, dar durează. Cu cât tigaia va reține mai multă căldură și se va incălzi mai greu ( constantă termică mare ) cu atât se va răci inițial mai puțin. Carnea are o constantă termică relativ mică, deci se va încălzi repede și își va egaliza temperatura cu cea a tigăii. Acest efect de transfer termic este vizibil inclusiv la un grill profesional, din acesta cauză trebuie lăsat să meargă în gol pentru a se reîncălzi. Oricum trebuie reținut că tigaia trebuie să depășească 190 grade Celsius din cauza reacției Maillard.

Să revenim la procedura de lucru. Aveți nevoie de piept de pui sau ceafă de porc. Dacă folosiți cotlet de porc se va proceda exact la fel doar că timpul de gătire este mai scurt și grătarele necesită a fi marinate ( sare și acid pentru frăgezire)

Pasul 1: Tăiem carnea de grosimea unui deget mic de femeie frumoasă. Dacă aveți mâinile mai butucănoase vă rog să chemați nevasta sau copilul pentru a stabili dimensiunea. După ce tăiem carnea, aceasta trebuie bătută pentru a fi uniformizată, cam la jumătate din dimensiunea respectivului deget. Pentru rezultate mai bune este indicat să acoperiți carnea cu o folie de plastic mai groasă. Puiul se va bate ușor, dar la ceafă trebuie insistat mai ales pe părțile albe. De altfel puteți simți cu mâna că acestea sunt tari. Fasciculele albe se vor contracta la căldură dacă nu sunt bătute corespunzător.

Pasul 2. Condimentăm carnea. Știu că circulă tot fel de teorii pe internet cu privire la asezonare dar vă rog să le ignorați. Pentru ceafa de porc vom folosi doar sare și piper pentru că este o carne cu gust și este păcat să îl stricăm cu cine știe ce condiment. Pentru pui, de altfel insipid, folosim ce vrem și ne place. Eu folosesc boia, pătrunjel, oregano, busuioc sau direct amestecuri de condimente.

Pasul 3. Ideal ar fi să lăsăm carnea să ajungă la temperatura camerei pentru o prăjire uniformă în interior. Încălzim tigaia la foc mediu spre mare. Lăsăm să se încălzească apoi punem un pic de ulei. Vom folosi ulei de floarea soarelui pentru că are punctul de ardere mai mare ca cel de măsline sau ca untul. Este nesănătos dar necesar. Punem grătarele în tigaie având grijă să nu fie zone care se suprapun. Dacă este o tigaie grill cu striații atunci acestea vor apărea pe carne, daca nu, nu. Au rol pur estetic.

Pasul 4. Lasă carnea să se prăjească până când partea făcută, care va porni de jos, ajunge la aproximativ două treimi din grosime. Nu ne jucăm cu carnea, nu întoarcem carnea inutil. Vrem să apară reacția Maillard, cea de rumenire, care practic dă gustul de grătar. Dacă nu apare, putem la fel de bine să fierbem carnea, că va avea același gust.

Pasul 5. Întoarcem carnea și o lăsăm să se facă și pe cealaltă parte. Timpul, de data aceasta va fi mai scurt. Timpul necesar depinde întotdeauna de echipamentele folosite și de cât de bine doriți făcută carnea. Odată ce puiul s-a rumenit ușor și pe fața a doua este gata. Marginile vor fi întotdeauna mai tari pentru că sunt mai subțiri. Dacă nu vă plac, le puteți tăia jos și eventual da la câine, copil, pisică sau ce aveți prin casă. Ceafă poate fi lăsată mai crudă, depinde de preferințe.

Pasul 6. Numai pentru porc. O să observați că mai apar puncte de lichid roșii pe ceafa de porc. Nu este sânge, dar oricum, pentru a scăpa de ele îl mai întoarcem odată, pentru puțin timp, poate 30 de secunde. Dacă ceafa se contractă pe grătar și capătă forma de castron înseamnă că trebuia să insistați mai mult cu bătutul. Este necesar să tăiați cu un cuțit fasciculele albe pentru a reveni la forma plană, altfel nu se va prăji corect. Data viitoare când bateți ceafa, gândiți-vă la soacră sau la ceva similar.

Aceasta este toată procedura. Simplă de urmat, la obiect și vă salvează ca timp și financiar când doriți ceva rapid. Dacă aveți timp, este ideal să lăsați grătarele măcar cu sare de pe o zi pe alta. Vor fi mai fragede, dar dacă uitați nu este nici o tragedie.

Poftă bună.

Cum să înveți matematică

Stau cu fata în bucătărie și o ajut să facă probleme la matematică și am suficient timp să scriu ce îmi trece prin cap. Și nu îmi trece prin cap un alt subiect decât matematica, ajutatul copilului și faptul că aștept să termine ca să pot pleca la alergat.

Recunosc că am avut o înclinație pentru matematică și, chiar dacă nu am avut note mari întotdeauna, nu pot să zic că am avut dificultăți de învățare. Singura problemă este că a fost acum 30 de ani. Pus în fața situației de a ajuta fata la diverse chestiuni legate de matematică, am fost nevoit să îmi reamintesc gradat ce am învățat. Nu vreau să mă laud foarte tare, dar nu am uitat chiar așa de mult, și cu ajutorul suportului de curs al fetei reușesc să rezolv problemele în mod rezonabil.

Pentru folosul vostru am alcătuit un scurt îndreptar despre cum să înveți din nou o materie pe care o credeai demult uitată, matematica:

Primul pas, eliminatoriu. Dacă nu ai fost bun la matematică în școală, nu o să fii bun nici acum, așa că mai bine cheamă pe altcineva să ajute copilul.
Dacă ai trecut de pasul unu atunci, în mod firesc, fă rost de respectivul copil. Ar fi de preferat să fie relativ inteligent, cu o minte analitică și de vârstă fragedă. Al meu este. Dacă al tău nu este, mergi pe varianta de supraviețuire la matematică, trecutul clasei, și vezi pentru ce materii are aptitudini.
Ai răbdare să crească copilul și să studieze matematica pas cu pas. . În mod firesc va începe cu lucruri simple și va ajunge la lucruri complicate. Asta te ajută și pe tine pentru că va trebui să începi cu lucruri simple și pas cu pas să ajungi la cele cu adevărat complicate. Chiar nu vrei să vină direct cu întrebări din derivate (analiză matematică).
Când ajunge prin clasa a 6-a lucrurile devin mai interesante și încep să apară metodele de rezolvare a tipurilor de probleme. Sună complicat, pentru că este, dacă nu citești manualul și nu arunci un ochi pe caietul copilului. Deja nu mai merge că te întreabă pur și simplu cum se rezolvă.
Odată ce lucrurile se complică va trebui să lucrezi și tu un pic mai mult, odată cu copilul. Asta presupune că studiezi ce a făcut la clasă, refaci problemele din caiet, după care faci problemele date ca și temă.
Ajungi pe la final de clasa a 7-a și lucrurile se complică și mai tare. Deja este necesar să abordezi problema de parcă este un job full-time.
Te bucuri că profesorul copilului este organizat și sistematic, așa că nu ești chiar pe cont propriu, te poți baza pe caietul de clasă.
Deja preferi geometria pentru că este mai vizuală și mai constructivă. Începi să înțelegi noțiunea de construcție ajutătoare.
Deja poți trimite copilul să caute prin caietele mai vechi metode de rezolvare, probleme similare rezolvate sau alte rezolvări de probleme care pot ajuta. Asta dovedește că stăpânești materia.
Îți stăpânești cu greu nervii când copilul face greșeli elementare dar poate improviza o rezolvare alternativă la o problemă complicată. Îți aduci aminte că și tu ai ratat faza națională pentru că versiunea ta de 45-15=20 a fost considerată greșită.
Începi să te pricepi la matematică și constați că îți place. De fapt, întotdeauna ți-a plăcut numai că nu ai știut până acuma.
Aștepți cu nerăbdare analiza matematică și geometria în spațiu. Deja ai nevoie de ceva mai stimulativ intelectual, pentru că algebra și geometria plană sunt prea ușoare.
Te oferi să mergi în locul copilului la teste dar nu ești acceptat. Îți aduci aminte că nu tu ești la școala. Copilul va trebui totuși să învețe pe cont propriu.

Weekend plăcut în continuare.

Muschiuleț de porc cu sos de roșii

De data aceasta am o rețeta simplă și gustoasă, care arată elaborat, dar nu este. În realitate se prepară rapid și din puține ingrediente.

Pentru rețetă aveți nevoie de:

O bucată de mușchiuleț de porc ( calculați 150 de grame de persoană),
Cartofi de care găsiți ( calculați 200 grame de persoană). Eu am folosit unii de mici dimensiuni, cu coajă.
Roșii decojite cuburi ( merg și cele întregi) sau roșii pasate.
Vin alb
Făina și ulei
Sare, piper, cimbru ( sau ce condiment preferați), pătrunjel.
Ceapă din belșug
Unt

Începeți prin a pune cartofii la fiert, întregi, dar spălați pentru că vrem să rămână coaja pe ei. Nu cred că trebuie să mai zic că se pun la fiert în apă cu sare și se controlează cu furculița. Când furculița intră ușor în ei înseamnă că sunt fierți. Firește, dacă preferați o alta garnitură, vă puteți manifesta creativitatea.

Mușchiulețul de porc se curăță de eventualele pielițe albe și se taie bucăți de grosimea unui deget mai sănătos. Îl puteți tăia direct rondele sau pe diagonală, are importanță doar estetică. Nu îl tăiați pe lungime pentru că va ieși foarte tare.

Mușchiulețul se condimentează și se dă prin făină. Nu trebuie să ia multă făină, doar să fie acoperit de ea. Folosiți o tigaie anti-aderentă și prăjiți mușchiulețul în puțin ulei până se rumenește ușor. Ideea este că vrem să sigilăm carnea și să obținem o reacție Maillard, dar nu vrem să ardem făina. Nu vrem nici mult ulei din motive de dietă. Mușchiulețul se pune deoparte și punem ceapa la călit în tigaie. Deglasăm cu vin alb și dacă este necesar, ca să nu ardem ceapa, mai adăugăm un pic de apă. Condimentăm ceapa cu sare și piper. Vrem să dăm gust la fiecare pas făcut, nu doar la final. După ce ceapa a devenit sticloasă adăugăm roșiile, în ce formă vă place și muschiulețul. Se condimentează cu cimbru sau pătrunjel. Lăsăm totul să fiarbă încet sub capac.

Revenim la cartofi. Dacă sunt mici îi tăiem în jumătate, dacă sunt mai mari îi tăiem în bucăți mai multe. Topim unt într-o tigaie suficient de mare și îi prăjim până se rumenesc ușor. Din nou, nu vrem să se ardă. Fiți generoși cu untul, nu este dietetic, dar este necesar. Eu am condimentat cartofii cu cepșoară, sare și piper.

Cam asta este tot. Se servește de preferat cu murături și ce vin roșu vă place vouă. Noapte bună.

Cum să nu mai fii binevenit

Dacă ar fi să mai retrăiesc perioada de la 20 de ani, dar având experiența de acum, unul din lucrurile la care aș renunța, este datul în spectacol cu orice preț. 6Experiența m-a învățat că acest lucru nu este nici necesar și nici de dorit. Dacă o persoană nu este impresionată de tine, dar este impresionată de manifestările tale prostești, atunci chiar nu vrei persoana respectivă prin viața ta. Dar tinerii de vârsta respectivă, și nici eu nu am făcut excepție, au calitatea de a căuta atenția cu orice preț și de a nu înțelege acest concept simplu. În plus, au și o reticență în a asculta de experiența altora trecuți prin viață. Aceste două calități conduc la acțiuni explozive, neașteptate și complet lipsite de sens.

Cândva, demult, am avut un prieten care avea o cabană într-un sat de munte. V-am mai povestit de ea în articolul despre beție și întâlnirile întâmplătoare. Am să vă povestesc acum despre cum am fost declarat persona non grata in respectivul sat. Pe vremea aceea eram singur, adică nu aveam prietenă, și într-o perpetuă nevoie de a impresiona fetele și lumea în general. Impresionatul lor de regulă se rezuma la etalatul, în diverse variante și prezentări, a banilor primiți de la mama și tata și la gesturi forțate și inutile care, în imaginația mea, trebuiau să îmi dovedească bărbăția. În esență, toate aceste manifestări au atras o tipologie indezirabilă de fete, dar am înțeles asta mult prea târziu. Fetele din respectiva gașcă, de care m-am îndepărtat grație comportamentului meu , oricum nu aveau nevoie să fie impresionate pentru că ne cunoșteam de ani de zile. Gândind retrospectiv, cred că tocmai comportamentul meu le-a îndepărtat când de fapt ar fi trebuit să le apropie.

Revenind, rețeta pentru a fi de nedorit este relativ simplă și implică următoarele aspecte. O mașină de teren marca Aro, foarte important pentru că avea o capotă mare și plată, utilă pentru făcut plajă. Implică și practicarea nudismului într-un sat de munte unde cineva în pantaloni scurți atrăgea atenția, iar etalarea organelor genitale și a bucilor era complet de neconceput. Pentru toate persoanele bisericoase din zonă vederea unui bărbat, sau femeie, stând gol la soare era echivalent cu blasfemia. Implică și consumarea unui volum mare de alcool, începând de dimineața, ca adevărații studenți alcoolici. Nu mai rețin deloc ce anume am băut.

Combinarea acestor trei elemente se face în felul următor. Se merge în trei, doi băieți și o fată, la plajă pe malul răului, cu respectiva mașină. Plaja se rezuma la fâșia de iarbă dintre râu și drum, deci practic în văzul trecătorilor. Cum stăteam la plaja nud efectul de groază și șoc asupra sătenilor era garantat. C3are erau speranțele mergând la plajă în combinație de trei nu aș putea să spun, dar cum nu vorbim de un film porno, bănuiesc că niciunul nu avea șanse la ceva giugiuleli cu respectiva fată. Unele categorii de filme prezintă acest scenariu ca fiind dezirabil și interesant, dar, în realitate este o combinație proastă pentru că împărțirea la doi a unui număr impar dă cu rest. Iar restul încurcă la calcule. Așa că ne-am rezumat la a sta o vreme la plajă, consumând alcool din belșug. Nu mai știu de ce era necesară mașina inițial pentru că locul respectiv era practic lângă cabană. Ulterior mașina a fost esențială. Simplu stat la plajă în ținuta respectivă a atras atenția tuturor trecătorilor iar noi nu ne-am rușinat deloc. Nu ne-am rușinat nici când ne-am urcat în mașină ,și pe mașină, pentru a merge la magazinul din sat după țigări. Problema era că cineva, gol, conducea, cred că eu, dar nu sunt sigur, și restul de doi, el și ea, stăteau goi, beți și fericiți, direct pe capota mașinii. Vă provoc să vă imaginați scena în contextul satului tradițional de acum mai bine de 25 de ani. Dacă diavolul ar fi ieșit la lumină și s-ar fi arătat lumii mergând pe mijlocul drumului, ar fi atras atenția mai puțin. Iar ca să fie treaba făcută cum trebuie, am intrat în magazin în aceeași ținută inexistentă pentru a cumpăra țigări. Continuarea este foarte nebuloasă, dar rezultatul este că nu am mai fost chemat. Nu sunt sigur, dar nici restul nu au mai fost chemați o vreme pe la cabană, din cauza sătenilor revoltați. Cu această ocazie și cei de la oraș, reprezentați atât de flamboaiant de noi, au căpătat o reputație dubioasă, dată fiind tendința de generalizare a sătenilor.

Totul s-a întâmplat fără nici un pic de violență, a fost doar o chestiune de principii divergente, comportament libertin și alcool consumat fără limită. O vreme a depășit puterea mea de înțelegere de ce nu mai eram invitat pe acolo, până când mi s-a explicat în cuvinte grele. Vă rog să nu luați scurta întâmplare ca un îndreptar cum să procedați. Dacă chiar nu mai doriți să mergeți într-un anumit loc, orice motiv ar fi, este mult mai simplu să refuzați, decât să puneți în scenă un spectacol grotesc care vă poate periclita imaginea publică.

Sfântul somn de amiază

Am o problemă mai specială, mi-a dispărut din grilă programul favorit: DTX. Cred că de fapt canalul a fost închis. Programul ăsta nu avea nimic special, era plin de emisiuni cu mașini, două dintre ele fiind favoritele mele: Mașini pe alese (Wheeler Dealers) și Garajul lui Kindig. În afară de ritmul monoton de desfășurare, emisiunile prezentau și caracteristica, din ce în ce mai rar întâlnită pe canalele de profil, de a fi lipsite de dramă inutilă, urlete, zgomote intense sau schimbări de ritm. La modul practic, erau perfecte pentru un sfânt somn de amiază, având avantajul de a fi în desfășurare indiferent de ora la care apucam să dorm.

Un mic succes este că am reușit să îmi organizez programul de așa natură încât mai apuc, dar nu zilnic, să mă odihnesc de amiază. Având program de la 6 dimineața, deja de pe la trei se mai termină bateria internă. De fapt și ceasul mă încurajează să trag câte un pui de somn, așa că mai am o justificare în plus. Sunt conștient că în ziua de astăzi somnul de amiază este un simbol al luxului, dar în același timp sunt și conștient că am o vârstă la care 30 de minute de moțăială nu poate decât să facă bine. Cum încep programul de lucru foarte devreme, somnul de amiază, atunci când apuc la el, îmi împarte ziua în două. Înainte de somn este programul de lucru, după somn este programul personal.

Somnul ăsta are un întreg ritual, absolut necesar pentru a-l face cât mai odihnitor și plăcut. Iar o parte importantă din ritual este televizorul aprins, la care nu mă uit efectiv dar îl ascult, ceaiul cu lămâie și miere care inevitabil se răcește și telefonul fără sonor. Iar acum am mari probleme cu ritualul, pentru că îmi este greu să mai găsesc ceva pe care să pot dormi atât de liniștit. Vorbitul permanent pe teme automobilistice îmi crea o senzație de pace interioară, mai ales că deja cam știam episoadele pe de rost așa că nu erau surprize cu desfășurarea lor.

Emisiuni care, au sau nu legătură cu știința, mai sunt pe diversele canale. Doar că nu sunt pasionat de săpatul după aur, oriunde ar fi el. Ce legătură au minerii ăia aflați permanent sub amenințarea falimentului cu ideea de Discovery Channel chiar nu reușesc să înțeleg. La fel de poveștile cu naziștii m-am săturat, pe ăia cu depozitele nu mai vreau să îi văd că sunt atât de falși pe cât de reali erau Tom și Jerry. Emisiunile cu descoperiri nu descoperă mai nimic în afară de ego-ul prezentatorului. Cele cu accidente aviatice sunt bine făcute și interesante dar devin neinteresante dacă jumătate din timp dormi la ele și oricum sunt triste. La modul general sunt sătul de emisiuni pline de dramă creată artificial și cu un scenariu adaptat pentru oameni cu retard mental sever. Nu mă îndoiesc că există public la ele dar eu nu pot dormi decât pe emisiuni de calitate. Recunosc că îmi plac cele cu tipul care caută antichități prin Anglia, cele cu salvatorii de pe drumurile înghețate ale Norvegiei și mai sunt și altele, dar problema cu ele este că programul lor nu corespunde cu programul meu de somn.

Situația este atât de rea încât am început să nu mai dorm de amiază, chiar dacă timp ar mai fi. Pentru remedierea ei mă gândesc să mă antrenez să dorm pe ascultând canalele de sport, dar și acolo am unele emoții, pentru că dacă dai de ceva cu ciclism, sunt atât de cretini prezentatorii că efectiv îți strică somnul. Promit să studiez ce este de făcut și să găsesc o soluție. Se spune că trebuie să te poți adapta la situații noi, iar eu chiar asta încerc să fac, pentru că de renunțat la sfântul somn de amiază nu pot. Somn ușor.

Comparația și critica, constante ale copilăriei

Oare câți dintre voi își amintesc cu plăcere cuvintele: Scoateți o foaie de hârtie, extemporal ( sau test cum a fost denumit mai târziu)?. Eu sper că nimeni. Sigur, ocazional se mai nimeresc unii care chiar învață tot timpul și sunt mari iubitori de teste, dar în afară de ei, nu știu pe nimeni să își amintească cu plăcere

Problema este că, un astfel de test, surpriză sau nu, are ca inevitabil rezultat o notă. Iar notta odată pusă nu mai poate fi ignorată. Notă care, din păcate, reprezenta adesea singurul si unicul criteriu după care erai judecat, atât de părinți, cât și de sistemul școlar în general. Iar notele se luau greu, sistemul era, și este, bazat pe memorarea unor informații și mai puțin pe aptitudinile individuale ale elevului. Îmi amintesc de română, unde de fapt se învățau comentariile la text pe de rost, istorie unde memorarea era de bază ( deși prin liceu profesorul insista să înțelegem și contextul istoric), geografie, biologie, muzică unde eram veșnic penalizat, afon fiind, etc. Pe scurt oportunitatea de a lua note mici era veșnic acolo, la o foaie distanță. Primul patru l-am avut prin clasa a V-a la matematică, dar nu am fost oricum elev numai de nota zece. Am avut cam toată colecția de note posibilă, cu predilecție din cele mari, dar nu am fost rușinos nici când a fost vorba să iau de la șapte în jos.

A doua parte a problemei, și cea mai mare, era că nota se trece în carnet și trebuie declarată acasă. Iar nota era veșnicul reper. Dacă era un zece sau un nouă, nu erau probleme, mă rog, la nouă deja se ridica din sprânceană. La un opt deja era discutabil cum vei fi primit, iar de la șapte în jos era dezastru. Pentru mine, ca și copil, notele puneau o presiune inutilă. Cum s-a dovedit mai târziu, notele astea au avut prea puțină importanță și nu au spus nimic de fapt despre personalitatea sau abilitățile mele, dar în copilărie au reprezentat criteriu de bază după care eram judecat. Și nu cred ca sunt un caz singular, cred că la mai toți a fost așa. Eu sper că nu, dar am o bănuială că da. De aici încolo, de la nota opt începând, critica și sora ei, comparația aveau câmp deschis să se manifeste. De ce ai luat numai opt? Tu știi câte facem pentru tine? Datoria ta este numai să înveți și nu te ții de asta. Pot să înșir fraze care, probabil, vă sunt cunoscute la nesfârșit, dar cumva activitatea de învățare, de preferat bine, era singura care conta. Tu, ca și entitate umană cu nevoi, calități sau abilități individuale, erai redus la condiția de elev care trebuie să învețe. Că existau circumstanțe care ar fi putut să te împiedice, că poate aveai abilități legate de memorare și nu de științele exacte ( la mine este invers), că poate existau și alte lucruri în univers după care ai fi putut fi apreciat, nimic nu intra în calcul, pentru nimeni. Notele erau sfânta sfintelor iar catalogul biblia, iar asta s-a lăsat cu multe traume și acum ne mirăm că avem adulți nefuncționali. Înțeleg că unii argumentează că așa era sistemul, că așa se educau copii mai cu strictețe, dar nu, strictețea nu are nimic de-a face cu critica. Critica era constantă, începea de la note și se extindea la orice. Am auzit expresiile nu îi destul sau nu ii bine de atâtea ori că deja devenea parte din ritualul de comunicare. Noi avem un statul social, cum poți să ai așa note proaste? era o alta expresia care reducea totul la note.

Iar când se termina critica începea comparația. O altă acțiune la el de nocivă: Tu de ce ai luat atât și băiatul (sau fata) lui nuștiucine a luat mai mult ca tine? Ai văzut, copilul vecinului de la parter este numai de zece ( este de exemplu, nici nu știu cine stătea la parter). Copilul directorului de nu știu unde face aia și aia . Plus clasica întrebare: ce alte note au mai fost? Cine a luat zece? Câți de zece au fost? Cu inevitabila constatare, tu de ce nu ai luat zece? Din nou nu exista o individualitate, un copil unic cu nevoi , abilități și talente, cât un element care avea omăsură numai judecat cantitativ, prin comparație.

Eu m-am perceput, din cauza de critică și comparație, ca transformat din Răzvan, un copil cu nevoile aferente, talentele și abilitățile lui personale, într-o unitate sistemică colectiva, motiv de mândrie sau rușine a părinților sau școlii. Problema a fost că am înțeles asta mult prea târziu, și asta este poate și una din cauzele din care nu mai suport să fiu criticat sau comparat, deși îmi dau seama că mai greșesc și eu, dar depinde mult cum îmi este pusă problema. De fapt, orice copil cred că își dă seama că mai greșește, dar dacă îi transformi greșeala în rușine în loc de experiență destinată perfecționării, atunci copilul va încerca să ascundă nota. Iar asta numai va înrăutăți situația pentru că în final va ascunde cam tot de părinți.

Am pornit cu ideea acestui articol de la faptul ca fata a venit cu primul șase acasă. Nu mă surprinde nota, mă surprinde că a trecut atât până să ia unul. Și m-am gândit cum eram tratat eu dacă veneam cu șase și primele două cuvinte care definesc experiența mea și mi-au venit în gând au fost cele din titlu, critică urmată inevitabil de comparație. In loc de critică am stat să discut cu ea, ce s-a întâmplat, ce simte ea că a luat șase, cum putem evita astfel de note pe viitor, dar în același timp am i-am și explicat că astfel de lucruri se întâmplă, oricine poate avea o zi proastă și lua o notă mică. Nu este plăcut, dar nici o tragedie. Dar mă feresc să o critic și sub nici o forma, niciodată, nu pun întrebarea: Ce note au mai fost?. Pe copil îl poți stimula să învețe, să îi dezvolți spiritul de competiție, cred că este o soluție mult mai bună decât să îl obligi. Până la urmă mi-a spus singură ce note au mai fost și s-a dovedit că șaselea nici nu este așa de rău dacă nota maximă este opt și majoritar sunt sub patru. Dar trebuie să ai răbdare și să îi dai încredere la copil să îți spună.

Sunt de acord ca trebuie să existe reguli, strictețe și limite în creșterea unui copil, iar că procesul de învățare nu poate fi evitat și este normal. Dar critica si comparația permanentă nu sunt calea de a crește un copil sănătos. Nu poți reduce un copil la o valoare numerică și avea pretenția să fie mental sănătos, experiența mea personală m-a învățat că, în timp, se creează multe traume psihice.

Doar o altă excursie la schi

Din nou am ales să mergem în Italia, pentru că m-am îndrăgostit de Dolomiți. De fapt ne-am îndrăgostit de Dolomiți, la fata îi place în Italia la fel de mult ca și mie. Nu pot să îmi explic clar de ce, ar fi o minciuna să spun ceva negativ despre Austria, dar în Italia mă simt mai confortabil, poate pentru că oamenii sunt mai primitori, poate pentru micile imperfecțiuni și lipsa rigorii austriece, poate pentru sonoritatea magică a denumirilor.

Anul acesta am mers în zona Val di Fiemme si am stat în Cavalese. Zona generală de ski se numește Latemar -Obereghen, și include zona de ski mai mare Latemar, urmată de Alpe Cermis, Alpe Lusia și altele mai micuțe. Anul acesta am fost într-o așa zisă tabără pentru că m-am gândit că fata și-ar dori companie și poate un instructor care să o mai învețe câte ceva. În final am rămas doar cu excursia la schi, dar revin mai încolo pe acest subiect.

Zona este considerata cumva mai la țară, fiind situată la extremitatea sud-vestică a domeniul Super Dolomiți Ski Pass iar noi am prins o invazie de polonezi și cehi, bănuiesc că și ei aveau vacanța la copii. Tot ce pot să zic este că sunt la fel de rudimentari în comportament ca și ai noștri concetățeni. Dacă nu vreți să călătoriți mult cu mașina în jur atunci vă recomand să luați abonament de schi zonal pentru că este mai ieftin. Dacă luați abonamentul care include toate domeniile din Dolomiți trebuie să țineți cont că distanțele, chiar dacă nu sunt considerabile, se parcurg greu din cauza geografiei cu multe trecători situate la înălțimi mari. Asta înseamnă că trebuie să te pornești dimineața foarte devreme pentru a ajunge pe pârtie la o oră rezonabilă. Abonamentul zonal include și o intrare la piscina publică din Cavalese.

Înălțimile nu sunt mari , termen relativ desigur, cel mai sus am ajuns să schiem la 2500 în zona Latemar. Noi am fost doar în Latemar două zile și în Alpe Cermis alte două zile. În ultima zi, a cincea, am făcut o încercare de a schia, dar ninsoarea abundentă a făcut pârtia, dacă nu impracticabilă, atunci foarte riscantă. Dacă Alpe Cermis are un peisaj mai generic, în Latemar veți întâlni peisajul atât de tipic pentru Dolomiți cu pereți și muchii stâncoase. Eu vă recomand să explorați toate zonele dacă aveți timp, din păcate noi nu am avut și ne-am limitat la cele două.

Ca și anul trecut, vremea a fost foarte caldă. Asta vine cu niște particularități la care trebuie să te adaptezi. Recomandat este să mergi pe pârtie foarte devreme, practic să deschizi pârtia și să tragi tare până la amiază pentru că după aceea pârtia se strică și apar bermele. Sunt distractive și ele dar necesită unele abilități în ale schiului și nu sunt pentru toată lumea.

Câteva cuvinte despre tabără. Partea de cazare și demipensiune a fost foarte bună, mâncarea nu foarte variată, dar tipic italienească. Partea efectivă de tabără a fost un dezastru, din punctul meu de vedere. Nu a existat un program organizat pe grupe, ore, instructori de schi. Nu au fost activități de după schi care să ajute la integrarea copiilor. Practic, din chiar prima zi totul s-a transformat pentru mine într-o excursie, foarte reușită de altfel, la schi cu fata. Organizatorul s-a agitat și străduit, dar în modul acesta tipic românesc, fără formă și fără finalitate. Singurul răspuns primit a fost: vine pe pârtie cu noi. Instructorii mi-ai vorbit foarte urât, iară un gest nenecesar pentru că doar am întrebat de program. În final am regretat alegerea acestei tabere pentru că părea mai relaxată. Pe viitor dacă mai trimit copilul în tabără o fac cu cineva care are tradiție și poate să ofere un program clar.

Cum sejurul a avut doar cinci zile ( de aceea părea ieftin) a șasea zi am petrecut-o la Veneția, fiind relativ aproape. Veneția este foarte interesantă de văzut dar turistic este o mare țeapă, fiind foarte scumpă de vizitat. Chiar și in februarie este aglomerat. Odată, o zi, merită vazută, pentru pozele de pus pe social media, dar altfel sunt orașe la fel de interesante și mai prietenoase.

Am câteva sfaturi diverse, fără o ordine anume:

Cel mai scurt traseu trece prin Slovenia. Atenție că vigneta la ei este de așa natură calculată încât trebuie să o iei pe o lună întreagă și este scumpă, 35 de euro. Merită să ieșiți de pe autostradă pentru a alimenta mașina, prețul scade cu minim 30 de cenți pe litru.
Autostrăzile în Italia sunt scumpe, fiți pregătiți psihic pentru asta.
Pentru că este Italia, am același sfat din totdeauna: căutați cârciumile locale. Nu vă uitați cum arată decorul și vitrina, uitați-vă cine intră în ele. Dacă intră localnicii, atunci acela este locul potrivit. Vă garantez că merită.
Evitați, pe pârtie, locurile făcute să arate modern cu orice preț și să dea aparența de stilat. Sunteți la schi nu la prezentare de modă. Doar prețul este stilat, in rest oferă cam același meniu ca și în orice altă locație.
Bucurați-vă de schi, de pârtie, de soare, de un Bombardino sau mai multe, un pahar de Prosecco cu o cafea la ora zece dimineața, un croasant cu un Aperol Spritz, sau orice altceva vă mai trece prin cap. în final este Italia și voi sunteți în vacanță. În vacanța nu este o norma de kilometri care trebuie schiați.
Plimbați-vă seara prin orășelele Italiene și luați măcar un aperitiv, alcoolic, pentru o atmosferă italiană.
Când nu se poate schia nu insistați, mai ales dacă este ultima zi. Riscul de accidentare este mare și nu merită beneficiile.

În încheiere vreau să mă plâng de un aspect des întâlnit în Italia. Omenii aceia nu par să aibă nevoie de toaletă, pentru că sunt rare. Cel puțin în zona Latemar sunt de întâlnit numai la restaurante, iar uneori sunt cu taxă sau accesibile numai clienților. În orașele turistice fie lipsesc cu desăvârșire, fie sunt scumpe. În Veneția o simpla vizită acolo te poate costa 1.5 euro. M-am tot mirat de ce unele orașe aglomerate de turiști miros a canal. Explicația nu este foarte depar

Cei care veșnic critică

Cu ceva timp în urmă, în Lefkada fiind, am luat un vaporaș, pompos vândut ca și croazieră, care făcea turul insulelor din partea continentală, având ca puncte obligatorii masa de amiază luată într-un port cochet, câteva opriri in diverse golfulețe pentru reprize de înot și o intrare într-o peșteră al cărei nume l-am uitat.

Vaporașul era de fapt un autobuz acvatic, înghesuit, supraetajat și cu bănci dispuse de-a lungul lui, acoperite la etajul de sus cu un acoperiș de prelată. Ca să fim corecți croazieră însemna o călătorie de o zi, înghesuită dar plăcută, și foarte interesantă pentru că te ajuta să descoperi partea insulară a Greciei.

Cum biletele erau vândute pe plajă de un băiat din Romania este firesc că o bună parte din călători erau conaționali de-ai noștri. Acest aspect nu a reprezentat o problemă, cât mai degrabă prilej de meditație și filozofie. Trec peste partea în care românii se fac că nu vorbesc aceeași limbă, pentru că deja este desuetă, pentru a ajunge la grupul mult mai interesant de lângă noi. Era un grup de vreo zece persoane, toți mai către vârsta a treia, cu un aspect vetust și prăfuit. Beneficiau de un limbaj necultivat, sărăcăcios, dar în același timp arogant. Păreau totuși să aibă oarecare funcții, așa am dedus din conversație. Lipsiți de orice formă fizică, cu burți revărsate neascunse de tricou, bărbați și femei, și vorbind tare pentru a fi auziți, păreau totuși să fie umblați prin lume. Conversația avea un aer de suficiență și era o listă de pretenții nesatisfăcute, plângeri referitoare la croazieră, cazare, și în general abordau aerul de superioritate al celor pentru care nimic nu este suficient de bun. În realitate aerul asta superior combinat cu burta revărsată peste chiloții de baie prea strâmți și croaziera de 15 euro de persoană constituie în sine un motiv de trecător amuzament. Doar că oamenii nu s-au mulțumit cu atât și pentru un spectacol complet au așteptat momentul mesei.

Masa de amiază se servea într-un mic port, din nou nu mai rețin denumirea, dar rețin că avea o colină cu o biserică și un mic sat. Era opțiunea ta dacă te opreai la careva din cele trei mici restaurante sau o porneai la plimbare. Ambele opțiuni erau la fel de atrăgătoare. Pauza dura o oră, marcată de sirena navei și ti-se spunea foarte clar că dacă nu ești înapoi la timp, ești lăsat pe debarcader.

Noi am ales să ne oprim la masă, dat fiind că era cald și soarele cât de sus se poate pe cer, iar în același restaurant s-a oprit și grupul menționat. Fiind o chestie strict turistică și dat fiind faptul că nu chiar aveai alte opțiuni, merită remarcat că restaurantul era curățel, cu prețuri decente și un meniu simplu dar gustos. Și cei de la restaurant știau că ai la dispoziție o oră, sistemul era perfecționat în timp, așa că aveau mai multe persoane care luau comenzi, pentru operativitate. Totul a mers foarte bine până când au ajuns la ai noștri, căci aici sistemul s-a împotmolit. Fără să înțeleagă, din nou, contextul și cu aerul de clienți ai unui restaurant de mare lux, indivizii au cerut ca fiecare produs comandat să fie altfel decât în meniu. Asta cu voce tare, cu pretenții răstite, expresii de genul: ăștia sunt jalnici, și alte asemenea. Chelnerul s-a prins repede care este nivelul așa că a continuat să ia comenzi înainte să revină pentru a finaliza cu ei. Cred că în final le-a trebuit jumătate de oră numai să comande. Au creat o agitație inutilă și în final au fost în atenția tuturor într-un sens foarte negativ pentru că de fapt au complicat o situație simplă, numai pentru că ei așa credeau că arată că au clasă și pretenții. Dar și chelnerii s-au răzbunat, le-au adus mâncarea cu cinci minute înainte de expirarea orei, în sunetele sirenei de pe vapor care marca încheierea pauzei la mal. Oamenii au trebuit, prin urmare, să înfulece totul cu viteză, așa că nici nu a mai contat de fapt care ce bagă în el. Că le-au priit sau nu toate adăugirile aduse unui meniu de terasă din Grecia, greu de zis, dar oricum amuzamentul a fost general, de la chelneri la restul de clienți. A fost un spectacol ghiolbănesc al prostului gust deosebit de reușit.

Restul excursiei nici nu a mai contat pentru respectivii oameni. Au comentat într-una de mâncarea de la restaurant, că era proastă, că erau porții mici, că era scumpă, că totul este o porcărie, că este nasoală croazieră, că nu știu unde mâncarea era nu știu cum, etc. Practic nu s-au bucurat deloc de nimic din ceea ce a fost o zi cu soare, înot și peisaje cu insule grecești. Nici nu cred că de fapt oamenii ăia știu pe unde au fost. Noi nu eram interesați de ei, dar era imposibil să nu le auzi conversația.

Probabil că vă întrebați care este morala acestei întâmplări sau de ce am povestit întâmplarea. Am spus-o pentru că este foarte reprezentativă pentru noi ca popor și am văzut acest comportament, caracterizat prin nevoia de a găsi motive de-a te plânge și degrada orice în jur, de nenumărate ori și în tot felul de contexte. Nu știu dacă este dat de lipsa de educație, multele frustrări adunate sau prostia în sine, dar noi ca nație, considerăm ca fiind datoria noastră sacră să criticăm pe oricine și orice ni-se ivește în cale. Și nu numai că criticăm, dar considerăm asta ca un semn de educație superioară iar miștoul grosolan ca fiind semn de umor. Eu unul am ajuns de mult să o consider ca un semn de prostie și o garanție a unei vieți nefericite. Ce fericire poate fi să critici permanent și să crezi că ești superior? Lucrurile trebuie luate cum sunt, în contextul lor, dacă își plac te bucuri de ele, dacă nu îți plac atunci spui ce nu îți place sau pleci pur si simplu. Dar să te apuci să critici o terasă dintr-un mic port grecesc pentru că nu servește mâncare de 2 stele Michelin, să fii nefericit toată ziua pentru asta și să ajungi de râsul celorlalți prin faptul că și strigi tare, nu este idealul meu de zi fericită.