Nu avusese niciodată nevoie de un birou, dar, pentru că se putea, avea unul situat în incinta unui conac nici mare, dar nici mic, excelent proiectat și mobilat pentru a satisface pretențiile sale de estet. Biroul era mai degrabă un motiv pentru a expune lucrările de artă, valoroase, colecționate de-a lungul timpului infinit pe care îl avea la dispoziție. Căci fiind pe pământ aproape dintotdeauna, chiar dacă recent devenise zeu, avusese timp să urmărească și să aleagă după dorință. Ce nu era considera suficient de valoros era expus prin alte încăperi ale conacului. Biblioteca singură valora, în termeni de cunoaștere, o lume întreagă, dar din păcate nu putea fi deschisă publicului, ca tot conacul de altfel, pentru că ar fi dat de gol existența lui. El ar fi vrut să fie un zeul al artei, dar în loc de asta fusese nevoie să accepte o cu totul altă poziție.
Iar acum, așezat la birou, in acest spațiu al bunului gust desăvârșit și al esteticii pure, Zeul tuturor grașilor admira, frumos ordonate pe suprafața impecabil lustruită, un trening albastru, cu doua dungi pe lateral, inscripționat cu adibas, un tricou negru Dolce & Cabana și o pereche de adidași Mike. Respectivele obiecte făceau notă discordantă cu restul încăperii, și cu toate acestea erau acolo, iar zeul nu mai putea face nimic. Ele reprezentau noua lui uniformă, destinate a fi purtate atunci când se arăta supușilor de la mall.
Ca să fim corecți cu el, poziția de Zeu al grașilor nu existase dintotdeauna, era o adăugire mai recentă. În timpurile de la începutul omenirii pur si simplu nu fusese necesar un astfel de zeu, căci aceștia erau mult prea puțini. Erau necesari zei și zeițe care glorificau frumusețea și aptitudinile umane. Dar timpurile se mai schimbă, astfel că, relativ recent, datorită extinderii obezității, a apărut necesitatea existenței unui Zeu al tuturor grașilor.
Dar ieri, în ziua când zeul suprem i-a făcut o vizită de lucru, făcuse o greșeală. O greșeală la a cărei consecințe se uita acum. Mândru de conceptul de fast-food, a cărui inventator nu se considera, dar era o unealtă esențială pentru a menține supușii săi fericiți și în creștere, și-a invitat șeful suprem în cel mai banal unde puteau fi găsite astfel de stabilimente împreună, un food court de mall. Șeful a fost plăcut impresionat de activitatea generală care amintea cumba de lupta porcilor pentru un loc la troacă, era oră de vârf, și apetența excesivă a oamenilor pentru mâncare ieftină și cu vagă legătură cu natura. Ba chiar l-a și felicitat pentru zelul supușilor. Oamenii erau dispuși să stea la coadă și să plătească un preț exagerat pentru ceva ce ar fi putut face acasă într-o manieră mult mai satisfăcătoare. Dar munca de ani de zile a Zeului tuturor grașilor dădea roade, iar supușii săi erau mai mult decât fericiți să se nenorocească singuri, plătind bani pentru asta. Până aici vizita fusese un succes. Șeful a fost p impresionat corespunzător. A fost însă o mică problemă cu ținuta. Șeful nu s-a simțit în largul său, adoptând forma unui om cu constituție sportivă, îmbrăcat, asemenea Zeului tuturor grașilor, într-un costum ușor, de toată ziua. Ba chiar a crezut, la un moment dat, fiindcă toate privire se întorceau către ei, că a uitat coroana pe cap, sau poate aura era vizibilă. Dar nu, îmbrăcămintea era cea care îi făcea diferiți. Greșeala a fost că au mers la un mall oarecare, într-o țară plină de analfabeți funcționali și de proști cu ifose. Cum procentul de obezi era foarte mare, părea alegerea firească, doar că zeul nu luase în calcul și apetența pentru prost gust a supușilor săi din acele locuri.
Căci treningul devenise uniforma de mall, în cele mai urâte variante ale lui, iar tricoul strâmt tras peste colacii de grăsime înlocuise simbolul unui corp frumos. Și vai, ce forme urâte, ce corpuri contorsionate, burți ieșind pe sub tricou scoase cu mândrie în fața, picioare grase expuse fără nici un pic de rușine, umeri înguști, culori terne în gri și negru, totul moale și pufos. Indivizi care nu mai aveau nici o legătură cu idealul de frumusețe atât de bine definit de statuile colecționate de el de-a lungul veacurilor. Chiar și statuia lui David ar înfățișa, făcută după standardul de mall, nu un bărbat care exultă prin fizicul superb, cât mai degrabă un porc gras ridicat în două picioare. Nepăsarea de sine justificată prin renunțarea la standarde. Absolut inestetic. Doar că Zeul zeilor îl învinovățise și pe el pentru așa o degradare, căci și mașinațiunile lui destinate a spori numărul de grași, contribuiseră la această situație. De aici mai fusese un pas pentru a corela obezitatea, lipsa de cultură și standardele estetice incerte.
Iar acum Zeul tuturor grașilor contempla noua lui uniformă așezată cu grijă pe birou. În afară de uniformă mai primise si o adăugire la titulatură: Zeul tuturor grașilor și al prostului gust. Asta pentru că șeful lui hotărâse că era nevoie și de un zeul al prostului gust, și el părea cel mai îndreptățit să primească postul. În mod practic asta însemna că se alesese cu noi supuși, o parte cunoscuți, obezi fiind, o parte nu.
Iar treningul era XXXL, inscripția de pe tricou aurie iar pantofii făceau un papagal de rușine, și toate acestea trebuiau purtate măcar următorii zece ani, la fiecare apariție în lume care avea loc la un food court de mall. Zeul tuturor grașilor și al prostului gust mai contemplă odată sticla de vin roșu și căută în agendă numărul lui Bachus, pentru a-l informa că a început să i-se închine. Nu era foarte sigur dacă el ca zeu putea să se închine la un alt zeu, dar mai privi odată eclectica colecție de lucruri de pe masă, dădu pe gât primul pahar, și toate problemele lui existențiale dispărură.
P.S. Poza nu are nici o legătură cu dilemele zeului.







