Într-un context oarecare, înconjurat de oameni, dar fără sa existe o tema comună de discuție, ce fel de persoana ești? Poți păstra tăcerea sau o găsești asurzitoare?
De-a lungul timpului am constatat că cele mai multe persoane au o nevoie continuă de a umple golurile din conversație sau de a monopoliza conversația cu totul. Nu contează contextul, nu contează mărimea grupului, nu contează nici măcar dacă îi cunosc pe cei din grup sau dacă mai există altă lume prin jur. Poate să fie la muncă, în autobuz, la muncă, într-o ședință, la o petrecere, pe munte, la plajă sau orice alt context mai vreți voi. Cred că dimpotrivă, faptul că pot ataca persoane necunoscute cu conversația lor banală, dar stridentă, le creează un sentiment de importanță. Așa ajungi să cunoști tot felul de lucruri care nu au neapărat valoare pentru tine, pe care nu ai dorit să le ști, și îți vor fi de mică utilitate pe viitor. Tu pur ți simplu nu vrei să auzi nimic din toate ce le au de spus, dar ei își dau drumul oricum, tare și cu aplomb.
Există persoane, multe, care nu numai că nu pot tăcea, dar consideră că a spune ceva este de datoria lor. Fie îți vor comenta fiecare acțiune, dacă ești ghinionist să fii din grupul lor, fie vor debita lucruri banale ridicate la rang de sofisme, fie insista să povestească ce li s-a întâmplat, ce au mai cumpărat, ce a mai făcut vecinul, ce și-a cumpărat colegul de serviciu, etc. Vor vrea să te impresioneze, să îți spună ei cum se face o treabă, sau doar vor chicoti și vorbi inutil, numai din incapacitatea de a tăcea.
Pentru ei tăcerea este o pedeapsă, pentru că le relevă golul interior, gol pe care nu îl pot suporta. Subiectul nu are importanță, cât nevoia de vorbi, de a fi în centrul atenției, ei au pretenția să fie în același timp ascultați și admirați, dar fără a scoate un sens din ce au de spus. De regulă, am văzut că asemenea conversații se îndreptă în două direcții. Fie persoana respectivă știe totul despre contextul în cauză și insistă să afirme aceasta, deși nu a întrebat nimeni cu adevărat, fie o să debiteze banalități multe și mărunte despre ea, neamuri, vecini, persoane cunoscute, etc, banalități pe care nimeni nu le cere și nimeni nu le vrea.
Se spune că tăcerea este de aur și cred că este adevărat. Să știi când să taci este o artă pe care mulți nu o stăpânesc sau nu o prețuiesc la justa ei valoare. Există momente, multe, când pur și simplu nu ți se cere să spui nimic, trebuie doar să lași contextul să vorbească pentru sine. Vorbăria ta multă și inutilă doar distruge o situație, nu o îmbunătățește, degeaba crezi tu altceva. Lumea se va feri să-ți spună că mai bine taci, din păcate normele sociale ne pun filtru, și asta nu face decât să încurajeze respectivele persoane să continue, crezând că sunt interesante și de folos. Nu, crede-mă, vorbitul mult și inutil, nevoia de a zice ceva, nu este niciodată utilă și de folos.
Arunci când mă înconjor de oameni, mulți sau puțini, aleg persoane care găsesc tăcerea confortabilă, persoane care apreciază tăcerea în contexte care o impun. Cred că este o dovada de prietenie și respect reciproc să poți păstra tăcerea și să lași contextul să vorbească. Vorbăria multă, banală, mă obosește. Este încă un motiv pentru care prețuiesc singurătatea, în multe situații în care judecata socială îmi spune că aș avea nevoie de un grup. Nu sunt antisocial, sau poate sunt, doar că nu simt nevoia de a vorbi cu orice preț. Uneori cel mai bun lucru pe care îl poți face este sa apropii buza de sus de cea de jos și să le ții așa, adică de cele mai multe ori. Așadar, cât de confortabilă găsești tăcerea?
P.s. Am pus special poza cu muntele. Este una din acele situații când tăcerea este binevenită.
Razvan Scrie 