Cum lași după tine?

De multe ori când merg în excursii cu fata obișnuiesc să închiriez apartamente, mai mici sau mai mari. Sunt mai multe motive pentru aceasta. Odată  că așa avem loc destul și fiecare poate avea un spațiu al lui personal, fiecare are patul lui, avem loc de toate lucrurile mici și mari, aspect util când mergem în drumeții, și nu în ultimul rând avem câte o mică bucătărie. Îmi place să am respectiva bucătărie pentru că am constatat că este mai eficient, ca timp și bani, să improvizez eu ceva de mâncare decât să mergem la un restaurant. Restaurantul ar putea fi plin sau prea departe pentru o plimbare pe jos, sau s-ar putea să nu fie restaurant deloc, iar uneori nu ai timp de pierdut.

În mod firesc, mai ales dacă și gătesc ceva, se generează  mizerie, vase nespălate, gunoi de toate felurile  și dezordine în general. Așa că am următoarea întrebare: voi strângeți după voi sau lăsați locul ca o cocină? Întreb pentru că am auzit fel și fel de opinii. Spectrul variază de la cei care lasă mizerie pe motiv că de aia au plătit să fie serviți. Sunt aceeași oameni care tratează chelnerii mizerabil exact din aceleași considerente, pentru că ei plătesc ca să fi serviți și uită că de fapt plătesc pentru un serviciu și că achitarea notei de plată nu îi transformă în regi. La polul opus sunt cei ca mine, care strâng după ei și lasă ordine. Uneori, mai ales pe Booking se specifică, ca să nu poți zice că nu știi,  că trebuie să duci gunoiul, să speli vasele și să aduni resturile din frigider, dar asta mai ales prin străinătate și  mai rar pe la noi, așa că de cele mai multe ori este la alegerea ta dacă o faci sau nu. Iar când zic ordine nu mă refer la dat cu aspiratorul și șters praful, cât, în principiu, la cele trei operațiuni enumerate uneori ca obligatorii.

Așadar, v-am oferit răspunsul meu la întrebare,  eu strâng, dar să nu vă imaginați  cine știe ce, îmi ia zece minute pentru a lăsa locul prezentabil. Totuși cele zece minute fac diferența dintre a lăsa locul ca o cocină sau ca un loc prin care au trecut oameni civilizați. Mă pot gândi la două considerente pentru care fac aceasta. Primul este că țin la imaginea mea de om civilizat și  nu doresc să fiu  să las impresia că aș fi un om murdar, cu un comportament porcin. Vorbim aici de un porc la figurat, care lasă sticle, caserole, resturi alterate sau cine mai știe ce peste tot, dar tot ca un porc este și nu sunt curios deloc cum este la el în casă.  Al doilea considerent este că plătești pentru a folosi respectivul apartament și nu pentru a-l transforma în cocină.  

Bineînțeles, cei care  închiriază au obligația legală să facă curat cum trebuie și ești taxat pentru asta, dar aceasta nu justifică ca tu să te comporți mizerabil. Felul cum tratezi lucrurile închiriate spune ce fel de caracter ai. Eu unul le tratez ca și cum ar fi ale mele, și le predau în bună stare,  așa cum le-am primit. Voi puteți face cum vreți, dar dacă toți am lasă orice lucru un pic mai bine decât le-am găsit poate că nu ar mai ezita proprietarii când închiriem apartamente prin străinătate și află că suntem români. Știu că tendința este de a zice că nu este așa, dar am pățit.

5 Etape pentru o greutate normală

Acest articol va fi direct și ofensator, dar consider că îmi este permis, deoarece am trecut prin multe, de la a fii gras și mândru că sunt obez până la fii slab și a face din mâncatul sănătos un mod de viață obsesiv. Practic, am trecut de la mâncatul de plăcere, la mâncatul de nevoie, mâncarea fiind acum în primul rând combustibil și mai puțin o sursă de bucurii vinovate.

Etapa 1. Înțelege de ce trebuie să slăbești și fă-ți ordine prin gânduri. ( cea mai importantă) A fost o vreme în care eram mândru că eram gras, nu vedeam absolut nici o problemă în asta și mă foloseam de mâncat ca de o sursă ieftină și rapidă de plăcere mentală. S-a dovedit în final că burta mare nu este  motiv de mândrie,  sursa ieftină de plăcere ascunde multe alte neplăceri mai mici și, în ciuda a ce încearcă narativa actuală să te convingă, obezitatea nu are nimic de-a face cu sănătatea. Problema este că dacă tu de folosești de mâncat ca de o scurgere în care se colectează și dispar  alte probleme și frustrări pe care le ai în viață, nu ești încă pregătit să slăbești. În alte cuvinte, plăcerea mâncatului fără limită compensează  alte neplăceri generate de frustrări pe care le ai, dar de care poate nu ești conștient. Sună ofensator, vă asigur că nu este, este doar o realitate prin care am trecut. Este foarte ușor să găsești justificări pentru obezitate și mâncat și foarte greu să pornești corect pe drumul care duce la o greutate normală. Justificări sunt multe și de-a lungul vieții le-am încercat, sau auzit pe toate, de la povestea cu glanda până la nu am ce face, așa sunt toți în familie. Sigur că așa sunt toți în familie, că toți mâncați mult prea mult. Dar sunt doar justificări care încercă să acopere faptul că nu vrei să slăbești. Acceptă că ești gras pentru că mănânci mult prea mult și nu din alte motive. Și da, știu foarte bine câtă plăcere se poate obține mâncând, dar la fel de bine se poate obține și din alte surse, mai greu accesibile, dar mai sănătoase fizic și mental. Așadar, ca să nu stai tu să te gândești prea mult, îți spun eu, o greutate normală are beneficii fizice, viața ta este mult mai ușoară, mentale, pentru că vei avea , sper eu,  alte plăceri mai sănătoase și medicale, pentru că vei elimina mult din riscul de îmbolnăvire.  

Etapa 2. Alege un regim alimentar potrivit cu stilul tău de viață. Tot la aceasta etapă ar fi cazul să înveți noțiuni minimale despre calorii, proteine, grăsimi, etc. Sunt multe variante de regim disponibile dar eu te sfătuiesc să mergi la un nutriționist calificat, în sensul de specializare medicală. Pentru că am încercat, îți garantez că orice altceva nu va funcționa, sau dacă va funcționa, va fi pe termen scurt și va implica riscuri medicale serioase. Doamna grasă de la parter, colega de serviciu, vânzătoarea de la non-stop, influenceri de pe FB sau Insta, oameni care si-au lăsat serviciul pentru a vinde modele de viață, sau oricine altcineva, nu au nici o calificare să promoveze un regim. Mai mult un regim care funcționează la cineva nu va funcționa neapărat la tine, pentru că sunt diferențe in activitatea zilnică, masa corporală, obiceiuri culinare, etc. Din ce am văzut sau încercat, de regulă oamenii apelează la astfel de diete incerte doar când nu au rezolvat cu pasul unu și au nevoie de justificări pentru că, de fapt, nu intenționează să piardă în greutate, ei vor doar să spună am încercat atâtea diete, la mine nu funcționează. Crede-mă, funcționează, la toată lumea funcționează, problema este să vrei tu.

Etapa 3. Fii pregătit să îți permanent obiceiurile alimentare.  În cazul în care ai trecut de primii doi pași, ar trebui să știi că de fapt nu slăbitul este problematic, cât menținerea greutății. De slăbit este  chiar ușor și, cumva, distractiv și motivant, dar odată ce ai ajuns la greutatea dorită, regimul pe care îl crezi tu ca fiind temporar se transformă în regim permanent și atunci elementul distractiv și motivant dispare. Dar dacă ai răbdare, în timp, te obișnuiești cu noul regim de așa natură încât devine obicei permanent, fără să îl mai asociezi cu o restricție. Totuși, nu va fi ușor, tendința, știu din proprie experiență, este să crești puțin câte puțin cantitățile consumate, așa că din când în când mai trebuie verificate. Eu, care consum foarte multe calorii din cauza sportului, am probleme în a menține o greutate relativ constantă, mă gândesc că, dacă nu aș face sport, ar fi și mai dificil. Surprinzător vor fi și beneficii, unele așteptate, altele nu. Unul neașteptat este că  vei consuma cantități mici de mâncare, astfel încât  costurile vor scădea, mai ales dacă înveți și să gătești acasă. Unul mai așteptat este că nu vei transpira permanent ca un porc. Pentru altele vă provoc pe voi să le experimentați.

Etapa 4. Fă sport. Strict vorbind acest pas nu este necesar, dar te va ajuta, pe măsură ce îmbătrânești, să ai o viață normală și mai puțin dificilă. În cazul meu, am fost surprins ce mult contează reducerea greutății cu aproape 30% atunci când vine vorba de nenumăratele mici activități fizice pe care le facem, de nevoie, zilnic. Mersul, urcatul scărilor, datul jos din pat, căratul diverselor lucruri, îmbrăcatul, făcutul unui duș, toate devin mai ușoare, fizic vorbind. Dacă combini slăbitul cu un pic de sport, pentru a crește masa musculară și a îmbunătăți mobilitatea generală, atunci orice activitate fizică devine, din corvoadă, un lucru normal. Nu trebuie să faci sport la modul obsesiv, cum am ales eu să fac, ajunge să alergi de trei ori pe săptămână prin parc câte o oră și să mai faci abdomene si flotări înainte.

Etapa 5 Fii consistent. Cred că acest lucru se aplică la orice activitate la care rezultatele țin de practicarea ei corectă, dacă există un orizont  temporal suficient de mare. Da, mai  exagerezi uneori, mai uiți de regim, mai bei trei pahare de vin, mai mănânci o jumătate de pizza, dar important este ca pe ansamblu să fii consistent cu regimul alimentar.  Dacă nu ești conștient că trebuie să îl menții,  nu ajungi nicăieri, doar vei slăbi ca să te îngrași la loc, dovadă că ești încă la pasul unul și nu ai trecut de foarte importanta etapă mentală. Nu dispera când este greu, și crede-mă că este greu pentru că trăim într-o societate de consum care practic asociază plăcerea cu mâncatul, dar în final vor fii mai multe beneficii pentru tine decât pentru cel care încă nici măcar nu a devenit conștienți că există etapa unu.

Poate că mai sunt și alte etape, eu am încercat să simplific chestiunea slăbitului. Dacă ar fi să povestesc toată aventura mea cu pierderea în greutate  are trebui să scriu un roman. Tot ce pot să vă spun este că nu regret și că beneficiile compensează unele neajunsuri. Beneficiile sunt reale, neajunsurile sunt mai mult imaginare. Dacă v-ați simțit ofensați vă rog să reluați etapa unu.

P.S. În prima poză aveam în jurul a 100 de kg, în a doua ușor sub 80, iar acum am aproape 70, dar nu am o poză pe bicicletă, pentru consistență.

Tăceri confortabile

Într-un context oarecare, înconjurat de oameni, dar fără sa existe o tema comună de discuție, ce fel de persoana ești? Poți păstra tăcerea sau o găsești asurzitoare?

De-a lungul timpului am constatat că cele mai multe persoane au o nevoie continuă de a umple golurile din conversație sau de a monopoliza conversația cu totul. Nu contează contextul, nu contează mărimea grupului, nu contează nici măcar dacă îi cunosc pe cei din grup sau dacă mai există altă lume prin jur. Poate să fie la muncă, în autobuz, la muncă, într-o ședință, la o petrecere, pe munte, la plajă sau orice alt context mai vreți voi.  Cred că dimpotrivă, faptul că pot ataca persoane necunoscute cu conversația lor banală, dar stridentă, le creează un sentiment de importanță. Așa ajungi să cunoști tot felul de lucruri care nu au neapărat valoare pentru tine, pe care nu ai dorit să le ști, și îți vor fi de mică utilitate pe viitor.  Tu pur ți simplu nu vrei să auzi nimic din toate ce le au de spus, dar ei își dau drumul oricum, tare și cu aplomb.

Există persoane, multe, care nu numai că nu pot tăcea, dar consideră că a spune ceva este de datoria lor. Fie îți vor comenta fiecare acțiune, dacă ești ghinionist să fii din grupul lor, fie vor debita lucruri banale ridicate la rang de sofisme, fie insista să povestească ce li s-a întâmplat, ce au mai cumpărat, ce a mai făcut vecinul, ce și-a cumpărat colegul de serviciu, etc. Vor vrea să te impresioneze, să îți spună ei cum se face o treabă, sau doar vor chicoti și vorbi inutil, numai din incapacitatea de a tăcea.

Pentru ei tăcerea este o pedeapsă, pentru că le relevă golul interior, gol pe care nu îl pot suporta. Subiectul nu are importanță, cât nevoia de vorbi, de a fi în centrul atenției, ei au pretenția să fie în același timp ascultați și admirați, dar fără a scoate un sens din ce au de spus.  De regulă, am văzut că asemenea conversații se îndreptă în două direcții. Fie persoana respectivă știe totul despre contextul în cauză și insistă să afirme aceasta, deși nu a întrebat nimeni cu adevărat, fie o să debiteze banalități multe și mărunte despre ea, neamuri, vecini, persoane cunoscute, etc, banalități pe care nimeni nu le cere și nimeni nu le vrea.

Se spune că tăcerea este de aur și cred că este adevărat. Să știi când să taci este o artă pe care mulți nu o stăpânesc sau nu o prețuiesc la justa ei valoare. Există momente, multe, când pur și simplu nu ți se cere să spui nimic, trebuie doar să lași contextul să vorbească pentru sine.  Vorbăria ta multă și inutilă doar distruge o situație, nu o îmbunătățește, degeaba crezi tu altceva. Lumea se va feri să-ți spună că mai bine taci, din păcate normele sociale ne pun filtru, și asta nu face decât să încurajeze respectivele persoane să continue, crezând că sunt interesante și de folos. Nu, crede-mă, vorbitul mult și inutil, nevoia de a zice ceva, nu este niciodată utilă și de folos.

Arunci când mă înconjor de oameni, mulți sau puțini, aleg persoane care găsesc tăcerea confortabilă, persoane care  apreciază tăcerea în contexte care o impun. Cred că este o dovada de prietenie și respect reciproc să poți păstra tăcerea și să lași contextul să vorbească. Vorbăria multă, banală, mă obosește. Este încă un motiv pentru care prețuiesc singurătatea, în multe situații în care judecata socială îmi spune că aș avea nevoie de un grup. Nu sunt antisocial, sau poate sunt, doar că nu simt nevoia de a vorbi cu orice preț. Uneori cel mai bun lucru pe care îl poți face este sa apropii buza de sus de cea de jos și să le ții așa, adică de cele mai multe ori.  Așadar, cât de confortabilă găsești tăcerea?

P.s. Am pus special poza cu muntele. Este una din acele situații când tăcerea este binevenită.

Ultra MSG Apuseni 2025

Primul ultra îl faci ca să vezi dacă poți, al doilea îl faci pentru confirmare, următoarele le faci pentru îți place. Sau nu îți place și nu le mai faci.  Alergari de cincizeci de kilometri mai am la activ, dar în contextul actual, in care maratoanele montane se tot lungesc, acestea nu se mai contabilizează ca ultra, deși tehnic sunt. Primul ultra mai serios, deși scurt pentru această categorie, a fost cel de la Cugir în 2024. Al doilea s-a nimerit să fie cel de la MSG Apuseni 2025.

M-am tot gândit ce justificare am ca să trec de la maraton, care este oricum greu, la ultra, care este foarte greu. Povestea clasică a celui care se apucă de alergat la 40 + este că fuge de diverse traume personale. În partea povestea este greșită, în parte adevărată. Este adevărat că eu, și alții, m-am apucat de alergatul de anduranță din cauza unor probleme personale.  Dar aceasta a fost cu  ani în urmă, de atunci traumele respective s-au vindecat, eu nu mă mai consider o victimă a sorții și, la fel ca alții, am continuat să alerg tot mai mult și mai departe pentru că de fapt îmi place. La asta se adaugă și dorința de auto depășire, esențială pentru a obține rezultate personale tot mai bune, în pofida înaintării în vârstă. Alt mit perimat, că nu poți deveni mai rapid cu vârsta, rezultatele mele de anul acesta comparate cu cele din anii trecuți, când nu aveam antrenor și program de antrenamente  semi-profesionist, demonstrează ca se poate, trebuie doar să vrei și să fii consistent.

Revenind la Ultra Msg, era necesară o confirmare ca să mă pot prezenta ca alergător de orice, de la cross la Ultra, dar am și vrut să îmi demonstrez că pot să îl fac.  Teoretic este doar greu, nu foarte greu, cu  66 de kilometri și 3200 metri diferență de nivel, pe un teren practic familiar, aproape de casă. Traseul constă în bucla de maraton MSG, bine cunoscută mie, urmată de un semi maraton care trece pe la refugiul CAR de pe Muntele Mare și roată de pe după bilă ( stația radar). Luat separat, acesta  este un semi aproape complet alergabil, dacă ești odihnit, și chinuitor dacă ești obosit și trebuie să îl faci în plin soare.

Întreaga experiența a fost interesantă. Începe cu trezitul la două dimineața, nelipsita cafea, ceva mâncare, și drumul până la Buscat. Două dimineața este cam devreme chiar și pentru standardele mele, dar cum startul era la ora cinci, nu am avut de ales. Startul în sine este spectaculos, nu am mai făcut asta până acum, cu pornirea la lumina frontalei. Teoretic nu era nevoie de ea, mijeau zorile, dar cum primii trei kilometri sunt prin pădure, a fost necesară și era oricum inclusă în kitul obligatoriu. Devreme fiind, am ajuns, am lăsat drop bagul și am luat startul fără să înțeleg mare lucru din ce se întâmplă.  Primii kilometri au mers pe pilot automat, scopul a fost să fiu mai reținut în partea de început  pentru da timp organismului sa treaca la modul de alergare. Năuc  fiind am uitat să conectez centura de puls, am alergat primii kilometrii fără, frustrant pentru mine care am pulsul ca indicator principal. Abia la prima urcare, de pe Valea Vadului către Zapodie am avut timp să o conectez, prilej cu care am constatat că alerg prea repede. Avantajul alergatului devreme,  între timp s-a luminat, este răcoarea. Alergatul pe răcoare este total diferit de alergatul pe căldură. Traseul de maraton MSG îl cunosc, așa că știu cum trebuie dozat efortul. Singura coborâre tehnică este cea de la Scărița, în rest traseul nu pune probleme. Răcoarea a ținut până a trecut de ora opt, asta a fost undeva pe urcarea de la Scărița către Rascruce. Urcarea este protejată, fiind prin pădure în mare parte, așa că nu am resimțit căldura. O chestiune interesantă este că mai toată lumea consideră că prima urcare serioasă este cea de la Scărița, dar nu este adevărat, prima este cea aflată imediat înainte, de la dealul Bilii, pe care anul trecut la maraton am făcut-o în plin soare, dar acum am avut noroc și am trecut de ea înainte să fie prea cald. O altă coborâre, nu neapărat tehnică, doar enervantă, este parte din cea către Săgacea, partea cuprinsă între ieșirea din pădure și drum. Aici se alergă în pantă laterală, prin iarbă înaltă, fără o cărare clar conturată și mie îmi vine foarte greu să mențin un ritm constant. Am și fost ajuns din urmă de persoane pe care le-am depășit la urcarea către Scărița. Ținta de puls mediu a fost de 145, dar cum jos la dealul Bilii aveam doar 139, urcările respective le-am făcut cu un puls mai mare, pentru a-l crește pe cel mediu. Câtă vreme a fost răcoare a mers să urc cu puls aproape de cel folosit la curse mai scurte.  Chiar înainte de finalul coborârii în Săgacea am călcat din plin într-o baligă, am și patinat pe ea, cu bunul rezultat că pantoful stâng părea murdar de noroi, doar că noroiul era verde și mirosea. O sută de metri mai încolo se trecea prin râu așa că am pierdut câteva minute încercând să spăl pantoful, cu modeste rezultate, atâta că m-am udat complet la picioare. În mod normal aceasta ar fi o problemă pentru că riști să faci bătături, dar aveam multă urcare în față ( vreo 900 de metri până pe Pietrele Mărunte) așa că am sperat că se va usca pantoful, ceea ce s-a și întâmplat. Nu știu ce conține baliga de vacă, dar am spălat pantofii de două ori cu mașina și încă se mai pot vedea pete verzi.

Prin Săgacea am început să calculez cum stau cu timpul și am constatat că sunt mai bine ca anul trecut, când am alergat maratonul, aveam șanse să îl termin sub șapte ore. Totuși, după un kilometru de urcare, am început să resimt efectele căldurii și am decis să abandonez ținta de puls mediu în favoarea unuia mai mic. Cel mai probabil că putea termina bucla de maraton cu un ritm ridicam, dar nu și tot ultra. În continuare, până la încheierea buclei, nu au fost evenimente notabile, doar o cursă de regularitate. Recunosc că am făcut un pic de mișto de cei de la semi maraton, cu care m-am intersectat înainte de Pietrele Mărunte. Eram plictisit și nu m-am putut abține. Nu zic că a fost frumos din partea mea, oamenii ăia se chinuiau să urce, și eu mă chinuiam să urc, dar a părut natural să-i întreb de ce umblă dacă sunt la semi. La semi alergă cât de tare poți, că sunt doar 21. Nu au părut să aprecieze, deși eu le-am oferit acest sfat plin de bune intenții.

Bucla de maraton am terminat-o un pic sub șapte ore și jumătate, un timp rezonabil tinând cont de ritmul în care am alergat, doar că de aici a devenit totul mai greu și mai confuz. Alergatul pe căldură are diverse efecte, unul din ele fiind amorțirea treptată a creierului și transformarea lui într-o pastă lipsită de darul gândirii.  Odată intrat înapoi la punctul de alimentare, cel  cu drop-bag-ul, mi-a fost foarte greu să mă motivez să mai ies afară. Era așa o răcoare plăcută, cu mâncare pe masă și canapele confortabile, că mai aveam un pic și rămâneam acolo. Am tot căutat un motiv rezonabil să abandonez, dar în realitate nu aveam nici unul.  Așa că nu am rămas, am ieșit afară și am continuat. Dar a fost cineva care a rămas, și-a oprit ceasul și s-a pus pe mâncat.  Pot să îl înțeleg.

Făcusem recunoașterea pentru restul traseului, așa că știam ce urmează, nu este un traseu greu, dar am avut nevoie de aproape trei ore, cam cu jumătate de oră mai mult decât era necesar. Am avut probleme în a păstra ritmul de alergare până după ce  am trecut de refugiul CAR, unde, de altfel, am mai pierdut vremea la umbră. Odată ajuns în spatele stației radar,  am văzut persoane în față și cumva, de undeva, am găsit energia necesară să măresc ritmul și să reîncep să alerg. Am mai câștigat aici vreo trei locuri.

Am vrut să scot un timp de sub 10 ore, în final l-am depășit cu 40 de minute. Este un timp așa și așa, se putea mai bine, se putea mai rău. Am fost pe la mijlocul clasamentului, dar la ultra acesta este un lucru relativ, important este să termini.  De altfel a fost un număr relativ mare de concurenți care au abandonat, bănuiesc că din cauza căldurii. După ce am terminat, primul lucru m-am băgat în mașină, am dat drumul la aerul condiționat și am stat vreo 20 de minute. Îmi era  rău de la căldură și efort și mai aveam un pic și leșinam. Am mai stat și la punctul special pentru ultra, cel cu drop bag-ul, de data asta întins pe canapea și profitând de mâncarea și băutura rece, până am reușit să îmi revin cât să pot conduce înapoi.

Un ultra nu este ușor, este greu, dar altfel de greu decât un maraton. De făcut, categoric o să mai fac și alte alergări de acest gen. După cum am explicat la început, de fapt îmi place periculos de mult. Dacă mă gândesc bine, abia aștept să mai merg la MSG la anul, sper să nu se schimbe traseul, pentru a vedea dacă pot să scot un timp sub 10 ore. Iar ce este mai  important, acum pot să mă prezint ca alergător de ultra fără să fiu suspectat că exagerez. De fapt, de regulă, mă prezint la modul simplu, ca alergător de orice distanță, pe orice teren și orice vreme.

P.S. Din păcate nu am găsit mai multe poze.

Cum decizi ce mănânci

M-am pornit să scriu un articol în care urmăream să sistematizez, în ajutorul vostru, procesul de a găti o cină în familie, o cină care să fie rapidă și în același timp sănătoasă, dar am întâmpinat o problemă.  Articolul meu presupunea că avem aceleași criterii în a decide ce și cât mâncăm, dar cel mai probabil cred nu este așa.

Îmi vine ușor, acum, să fac pe lupul moralist, dar eu, când decid ce mănânc, am permanent în minte că o masă trebuie să fie o combinație de proteine, carbohidrați și legume, în proporțiile recomandate de nutriționist.  Nu sunt nutriționist și nu vă pot face recomandări la acest capitol. Plăcerea de a mânca este ignorată  și nu transform mesele în chestiuni de statut social. Mâncarea este combustibil, aceasta este prima ei funcțiune, și, în plan secund, ar fi bine să fie apetisantă și gustoasă.   

Nu am gândit  întotdeauna așa, provin dintr-o perioadă în care nu exista, în cultura populară, nici o noțiune legată de aportul nutrițional al unei mese, înainte de revoluție  o masă era gătită c din ce se găsea. În perioada de după revoluție a mânca mult era o chestiune de statut social, mai ales dacă tot procesul avea loc în public,  la restaurant. Țin și acum minte că o masă se compunea din aperitiv, ciorbă/supă, un felul doi mult și de preferință gras și neapărat un desert. Nu se putea mai puțin, că îți pierdeai obrazul. Salata era doar de însoțire, la felul doi, și nu ca fel separat. Să comanzi o salată și atât, ca fel principal, însemna să devii ținta comentariilor celor de la masă. Lumea devenea sincer îngrijorată, că  poate ești bolnav, poate ai o indigestie, nu se poate doar o salată, trebuie ceva mai consistent să poți supraviețui, să te faci bine. Burta mare și ceafa lată, împreună cu mașina scumpă, erau semnele bunăstării.

Peste chestiunea cu statutul se suprapunea, și încă o face,  simpla plăcere de a mânca, greu de controlat ce-i drept, și încă nedefinită pe atunci ca plăcere și exces,   în cultura populară exista percepția că ești gras, îți place să mănânci și nu ai ce face. În caz că cineva slăbea, prima întrebare era dacă nu este cumva bolnav. Extrema la aceasta cultura complet nesănătoasă era celebra scuză cu glanda, care mai există și acum, deși respectivii cu greu ar putea defini  care glanda, ce face ea, sau pe unde este în corpul uman. Informațiile au început să apară și cultura să se mai schimbe abia mai târziu, scuza că nu exista termenul de aport nutrițional a dispărut, dar plăcerea de a mânca a rămas.

Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar este foarte ușor să îți justific kilogramele în plus, justificări care, de fapt, ascund  lenea și incapacitatea ta de a gestiona problema, pentru că obezitatea este o problemă, oricât ar încerca social media să te convingă că nu. Dacă vă arăt analizele făcute înainte și după ce am slăbit, o să credeți că nu sunt de la aceeași persoană. Iar dacă ne referim la calitatea vieții, nu există termen de comparație între Răzvan de acum și cel care avea aproape treizeci de kilograme în plus. Înainte lucrurile banale cereau un efort, eram permanent obosit, găseam dificil să stau treaz pe parcursul zile, acum  lucrurile banale sunt doar banale și sunt plin de energie.

 Înainte de a vă considera ofensați, considerați că am trecut prin toate aceste faze, înainte de a începe să fac ceva pentru mine. Am fost mândru că sunt gras, am considerat abilitatea de a mânca mult ca pe un motiv de mândrie, apoi mi-am găsit justificări pentru că în realitate iubeam să mănânc, și nimic nu se compară cu o ciorbă de burtă urmată de o ceafă la grătar cu cartofi prăjiți. O mâncare simplă, gustoasă și care garantează numai și numai probleme.  Cumva știam că depresia și restul problemelor în viață nu se rezolvă prin mâncare, dar era un mod facil de a obține plăcere.  Eram dependent și de zahăr și consideram un baton cu ciocolată ( nu dau nume) ca fiind luxul suprem.  Știu că este mai ușor să te justifici decât să treci la acțiune pe termen scurt, dar pe termen lung ai garantate o grămadă de probleme.  Am avut probleme cu spatele din cauza greutății mari, dar mi-am găsit scuze, cea clasica cu așa sunt eu, la mine nimic nu funcționează, nu sunt capabil să țin regim. Cireașa de pe tort a fost că mă consideram sportiv, mergeam la concursuri de mtb pe atunci și termina cu regularitate ultimul sau pe acolo. Mai eram și mândru pentru asta și eram ferm convins că și grașii pot fi buni sportivi, nu vedeam nici o problemă în masa corporală mare. Cel mai probabil continuam așa, doar că într-o zi oarecare, în lumina rece a dimineții, mi-am văzut din nou  analizele, iar analizele nu pot fi contestate, după cum nici cu radiografia de la coloană nu te poți argumenta. Atunci am decis că, oricât de mare ar fi efortul, trebuie să schimb ceva în regimul alimentar altfel sunt slabe șanse să am o viață lungă.

Nu pretind că a fost ușor, pentru că nu este, de fapt este ușor să slăbești dar este greu să te menții acolo.  Trebuie să îți schimbi tot regimul alimentar, să o iei de la zero, să îți redefinești mâncărurile preferate, dar după o vreme intră în obișnuință. Este greu și mental, pentru că, din ceva motiv, creierul nostru iubește senzația de sațietate și te tot îndeamnă, în subconștient, mănâncă, mănâncă, iar tu îți tot zici, nu am voie, nu am voie. După o vreme s-a mai calibrat și senzația de sațietate după regimul alimentar și am învățat să fac combinații gustoase din alimentele permise, dar din când în când, tot îmi mai vine un gând să cad în păcat. Secretul este cauți satisfacții mentale în altă parte decât plăcerea, reiterez că facilă, a mâncatului.

Așa am ajuns la combinația  ideală de proteine, carbohidrați și legume, combinație de care țin cont ori de câte ori pregătesc o masă. Dacă voi procedați la fel, mă bucur, dacă nu și preferați să mâncați ce va place, cât vă place, în căutarea unei plăceri efemere,  nu vă judec, este alegerea voastră și a nimănui altcuiva. Eu doar am vrut să lămuresc cum decid ce pun pe masă și de ce am ajuns acolo.  

        Masochismul dubios al alergătorilor de maraton

        Nu există maratoane ușoare. Noi mai povestim între noi și zicem că mergem acolo sau dincolo că este concurs mai ușor, dar bravăm, în realitate toate sunt grele și inaccesibile unei persoane sedentare. Pornind de la grele, ele pot fi mai grele, foarte grele, sau extrem de grele, depinde de lungime ( da, unele sunt mai lungi și altele mai scurte), diferența de nivel, tipul de teren, modul în care sunt configurate, ș.a.m.d.  Deși am adunat un număr de curse, în continuare  fiecare start reprezintă o nouă încercare, pentru că sunt mulți factori de care trebuie să ții cont. Iar dacă cursa se suprapune peste vremea nefavorabilă, căci  tu te înscrii cu mult timp înainte și n-ai cum să știi ce va fi, atunci devine o aventură desfășurată la limita inconștienței. Și nu, nu se poate alerga cu echipament impermeabil, o să explic cu altă ocazie  profanilor, alergătorii știu de ce.

Dacă aș avea o slujbă și mi s-ar cere să depun efort fizic intens timp de șase ore, la temperaturi între unu și cinci grade, cu un echipament de protecție minimal, adică tricou și foiță de vânt, cel mai probabil este că aș apela la codul muncii și aș refuza. Nu numai că aș refuza dar aș însoți refuzul cu unele cuvinte nepotrivite unui auz ușor ofensabil. Eu nu aș putea să cer nimic comparabil angajaților mei, legea și bunul simț mă împiedică.

Greul începe cu o săptămână înainte când vezi că prognoza meteo arată ploaie și iar ploaie, iar tu speri că măcar in perioada concursului o să ai o fereastră de câteva ore fără ploaie. Prognoza se mai modifică pe măsură ce te apropii de ziua de concurs, uneori apare  o fereastră, alteori nu. Tu te rogi ca în final să apară, nu apare, dar sunt doar 50% șanse de ploaie, așa că este mai bine decât nimic. Dacă ar fi o drumeție cu copilul, probabil că aș sta acasă, dar fiind un maraton în alergare, m-am pornit la drum. Din ce am văzut, multă lume nici măcar nu s-a mai pornit. Pe drum încolo, eu  am mers ca pasager, a început o ploaie mocănească. Cum nu conduc, pot admira peisajul, saturat cu apă, în toată splendoarea lui, încerc să dorm ca să nu mă mai gândesc. Ne luăm numerele seara, pe ploaie, ajung la pensiune în Moeciu pe ploaie, adorm pe ploaie, toată noaptea aud ploaia cum răpăie pe acoperiș. Mă trezesc dimineața și constat că de fapt era robinetul de la baie uitat deschis, dar de plouat, a plouat oricum. O rază de speranță apare când ies afară și constat că este doar o burniță fină și frig. Condiții  sunt prielnice doar prin comparație cu ploaia de peste noapte. Dar oricum, sunt  suficient de încurajatoare pentru a lua măcar startul.

De fapt problema este să te motivezi să iei startul. Dacă reușești să faci asta, atunci adrenalina se va ocupa de rest. Sigur, în primele 30 de minute ești ud până la piele, piele care oricum este foarte aproape de apa, la nici un milimetru de țesătură de plastic distanță, iar peste o oră, pe prima culme, lapovițează abundent. Dar deja alergi de o oră și creierul secretă tot felul de substanțe care fac experiența, altfel mizerabilă în lipsa lor, de la fericită la de-a dreptul euforică. Cumva știi cât este de rea vremea, dar nu-ți mai pasă, constați liniștit că ești ud tot și ce mari sunt fulgii de nea.  Cel mai mult te încurcă de fapt noroiul, care transformă coborârile într-un joc imens de popice. Cine are bețe este avantajat, pentru că le poate folosi pentru stabilitate, dar cu grijă, că sunt din carbon și au fost gândite pentru a te împinge în ele, nu pentru derapaje laterale. Daca este până acolo nici pantofi nu sunt echivalentul unor șenile, dar cumva te descurci prin noroaie la vale sau, mai rău, în pantă laterală. Pantofii sunt oricum uzi și plini de noroi și pe dinăuntru și pe dinafară.  Cine nu a trecut prin asta nu cred că își dă seama cât de multă căldură generează organismul la o alergare cu un ritm cardiac constant de 150. Totul este să nu te oprești până la finiș și să lași adrenalina să lucreze pentru tine. La final constați că de fapt nu a fost chiar așa de rău și te repezi să-ți iei o cafea.

Toată această introducere și prezentare pe scurt a cursei Ecorun Moeciu 2025 ne conduce în mod firesc la întrebarea: de ce o facem? Cel mai scurt răspuns ar fi pentru că putem, dar suspicionez că este ușor mai complicat decât atât.  Cred că de fapt  așa ne căutăm validarea, nu în alții,  cum de regulă se întâmplă, cât în noi înșine. Iar pe măsură ce o găsim, împinși  de un sadism un îndreptat către propria persoană pe fondul unui masochism dubios, căci aici suntem și victime și proprii noștri călăi, începe să ne placă suferința, căci după suferință urmează extazul. Iar pe măsură ce ne place extazul, vrem și mai mult din el, lucru care necesită și mai multă suferință, și uite așa întrăm într-un cerc vicios. Nu  știu dacă deviază către erotism toate chestiunea sau nu, nu sunt psiholog, dar este oricum o chestiune dubioasă, despre care nu vorbim, dar tacit o facem cu toții. Un maraton înseamnă suferință, 4-5-6 ore, urmată de o nesimulată  stare o beție euforică, care apare când treci linia de sosire, euforie foarte greu de replicat în mod legal în alte condiții. Iar după respectiva euforie, în cazul de la Moeciu fereastra a fost de 15 minute că eram ud și afară era frig, urmează o stare de plăcută letargie în care încerci să te schimbi, să faci un duș și să revii la normal. Cumva ești obosit, dar satisfăcut, letargic dar în mișcare, ai vrea să dormi dar ști că nu poți, mușchii te dor dar totuși te simți bine, și în general viața este minunată, irelevant de problemele pe care le ai. Substanțele alea diseminate prin organism grație suferinței auto-provocate, sunt o minune pentru moral și fizic. Sigur, minunea nu ține mult, până a doua zi, dar cel puțin, peste vreo două săptămâni o poți înfăptui din nou, singur și fără nici un ajutor mistic.

Dacă nu mă credeți, vă provoc să încercați, dar atenție,  alergatul de anduranță dă dependență, cu cât alergi mai mult, cu atât vrei mai mult. Este un mod plăcut  și totuși acceptat social de a-ți altera starea către fericire ( evit cuvântul droga),   cu substanțe secretate de propriul tău organism,  asta pe lângă nevoia de a-ți demonstra că poți.  Aș mai putea să spun că este o fericire auto-stimulată, dar poate înțelegeți greșit și nu este cazul, am zis că nu are legătură cu erotismul.

Dolce far niente

Frumusețea intrinsecă a zilelor libere.

Stau, scriu și mă gândesc dacă ar trebui să fac ceva util prin sau pe lângă casă. Dar este, doar așa, un gând trecător care tot vine și pleacă, la fel de repede, la intervale neregulate, cam de azi dimineață.

Sunt acasă. În zilele libere, când toată lumea este plecată, mie îmi place să stau în Cluj, și nici 1 Mai nu face excepție. Una din particularitățile zonei în care stau este că, fiind destul de firme, în zilele nelucrătoare este liniște și pace. Mult mai liniște decât în unele zone turistice unde bubuie muzica, de regulă manele, de te face să vrei să pleci înapoi. În astfel de zile îmi place să fac lucruri care nu implică nici un fel de responsabilitate.  Îmi place  să mă plimb prin orașul gol, atât de gol de parcă l-aș avea doar pentru mine, să îi admir frumusețea trecută și să mă mir de noua urâțenie. Mai sunt și clădiri frumoase, construite recent, dar multe sunt născute din imaginația lipsită de rafinament a unor  proprietari transformați în arhitecți de ocazie, care construiesc ca să impresioneze prin bogăție și nu prin armonie. Îmi place și să trec prin locuri cunoscute de ceva zeci de ani și să rememorez întâmplări mai vechi sau mai noi, dovezi ale faptului că memoria mea încă mai funcționează. Îmi place să văd ce s-a mai deschis și ce s-a mai închis, de-a lungul acestor peripluri, uneori mai cumpăr câte ceva, de regulă interesant de mâncat sau băut, alteori nu. Uneori mai merg la alergat prin Parcul Mare sau pe malul Someșului și faptul că este așa de liniște, față de forfota obișnuită, îmi transmite o senzație ireală de calm. Dar cel mai mult îmi place să stau și să nu fac nimic mai obositor decât cititul unei cărți ( Insula din ziua de ieri, Umberto Eco). Evit privitul la televizor, cu excepția unui film bun,  pentru că îmi strică senzația de liniște pe care tocmai încerc să o obțin.  Cred că ați înțeles până acum că transform aceste zile într-un dolce far niente scurt,  dar revigorant și care mă încarcă de energie pentru perioada următoare. Și, trebuie să vă spun, nu am nici o urmă de vină că nu fac nimic de utilitate imediată. Dacă am chef să fac, o să fac, dacă nu, nu.

Lucruri de făcut sunt întotdeauna. În viața noastră agitată în care ne-ar trebui vreo 30 de ore pentru a termina tot ce este de terminat zilnic, tot timpul mai rămâne ceva de făcut. Cândva, demult, în zilele libere încercam  să recuperez. De regulă sunt multe lucruri de făcut prin și pe lângă casă. Iarba care  trebuie tunsă, că deja a ajuns la nivel de savană. Se prea poate ca ceva lighioane să se ascundă în ea, foarte bine, câtă vreme nu mă deranjează. Merii ar trebui stropiți pentru siguranța recoltei, dar oricum nu facem nimic cu merele respective, așa că nu mă simt foarte motivat. O parte din gard ar trebui vopsită, dar parcă, parcă, nu este așa de rău. Acestea sunt niște activități luate așa, la întâmplare, dintr-o grămadă de alte sarcini cu care sunt restant.

Iar dacă vrem să complicăm situația și mai mult, am și niște drumeții plănuite și restante, pe care numai nu apuc să le fac. Trasee gândite de ceva vreme, doar că veșnic a apărut ceva între timp. Mă mai bate un gând că poate ar trebui să profit de ocazie și să socializez mai mult, dar este și acesta un gând care nu persistă mult. Pus în balanță cu plăcerea de-a nu face nimic se ridică și dispare. 

Cumva zilele libere sunt diferite de concedii. Când mergi în concediu ai tot timpul o presiune legată de a vizita, de a merge la mare, de a face plajă, de a merge pe pârtie, sau ce-o mai fi. Sunt diferite si de weekend-urile obișnuite care se succed în timpul anului. Zilele libere sunt zile care ies din rutină, excepționale cum ar veni, și asta le face speciale, iar pe mine mă face și mai lipsit de vinovăție.

Așa că nu mă simt vinovat. Îndepărtez grabnic orice gând legat de vreo sarcină sau activitate pe care aș putea să o fac. Nu numai că îl îndepărtez, dar construiesc învelișuri de protecție împotriva lui, pentru a fi sigur că nu poate reveni, nici el și nici vreo rudă de-a lui. Pentru cu vreau să nu fac nimic util, vrea să fac doar lucruri plăcute spiritului sau poate uneori fizicului, dar pe care le fac pentru că vreau și nu pentru că trebuie. Sunt zile în care acest cuvânt trebuie nu mai are nici o semnificație, nu mai există în dicționar.  A îndeplini sarcini în astfel de zile nu-mi produce satisfacție, îmi produce opusul ei, oricare ar fi.

Cu alte cuvinte, mă bucur să nu fac nimic. Și vă recomand să faceți la fel. Uneori trebuie să ne luăm astfel de zile, de semi solitudine, nu propun izolare că nu este realist, uneori există copii și parteneri,  în care să nu facem nimic, sau mai bine si, să facem astfel încât să nu facem nimic. Uitați de sentimentul de vină, nu trebuie să vă justificați la nimeni, nu vă raportați la nimeni, nu vă luați după nimeni. Bucurați-vă de o zi, sau câte sunt,  în care să nu faceți nimic. Un dolce far niente  scurt, dar atât de util pentru starea de bine. Eu unul exact asta fac.

 Probleme vestimentare

Am slăbit, dar nu numai că am slăbit,  am slăbit de pe unde trebuie, grație regimului alimentar combinat cu ridicatul de greutăți. Procentul meu de grăsime corporală se duce în jos vertiginos  și arăt exact  cum mi-aș fi dorit să arăt când eram mult mai tânăr. Am slăbit la modul la care îmi cumpăr haine mărimea s, ceva ce nu am mai făcut de mai mult de 40 de ani, și nici atunci nu cred că îmi erau bune s. Recunosc că sunt mândru de asta, nu are rost să ascund,  cu toate că  pe lângă o varietate de beneficii pozitive există un mare minus. Alerg mai repede, am o mobilitate funcțională mai bună, totul este bine și frumos, doar că, din nou, am rămas cu o garderobă mult prea mare pentru dimensiunile mele actuale.

 Îmi sunt mari hainele la modul la care arată pe mine de parcă le-am luat de la o pubelă a unei instituții de caritate, aruncate acolo pentru că nu le vrea nimeni. Și dacă tot am râmas cu ele mari, am mai tras și unele concluzii, prima fiind că nu merită cumpărate haine pentru ocazii care poate vor veni, că nu vor veni. Așa am rămas cu tot felul de piese vestimentare care încă au eticheta pe ele. A doua învățătură este că slăbitul devine o distracție scumpă dacă îți pasă cât de cât de cum arăți. Nu sunt eu mare expert vestimentar, dar îmi place să mă îmbrac decent.  

În consecință am decis să abordez problema pas cu pas. Primele achiziții au fost o pereche decentă de blugi și două cămăși de la magazinul meu preferat ( nu dau nume că nu sunt importante). A mers  repede, cum  sunt și reduceri, am ieșit la un preț decent. Am mai cumpărat un pulover, a fost ușor, luat din același loc. Apoi m-am oprit pentru două săptămâni.

Astăzi am fost cu fata la mall să îi cumpăr ei câte ceva, așa că am profitat de ocazie să mai intru prin magazine. Nu neg că îmi place experiența, deși sunt împotriva achizițiilor impulsive și inutile. M-am gândit că, dacă tot vine vara să îmi cumpăr o pereche de pantaloni care să nu fie blugi.  Ceva din  material lejer, comozi, buni de purtat toată ziua. Am început cu magazinul preferat, am scormonit  acolo printre rafturi, dar nu am avut nici o șansă, doar modele ciudate, la limita realității și  în majoritate slim. O să revin la slim mai târziu.

Am mers la două magazine specializate pe costume și accesorii . M-am gândit că am mai multe șanse. Nu am avut, din cel puțin  două motive. Am trecut, la pantaloni , de la numărul 50 la 46, adică la un număr mic de tot, practic nemaiauzit . Doamnele de la magazin nu au vrut să creadă că cineva poate purta 46, deși teoretic acest număr există,  dar le-am demonstrat practic, probând pantalonii.  Numărul ăsta nu se prea cere, așa că rar există pe stoc, iar dacă există, nu e modelul pe care îl vrei. Am trecut peste acest impediment, pantalonii erau de un albastru detector de jeg, în sensul că se vede orice pe ei ( cine are mașină albastră știe), și i-am probat. La brâu veneau perfect dar pe picior arătau ca și colanții de alergat, sau pe acolo. Și din păcate, nu am găsit un model care să nu fie slim, adică îngust, așa că trebuie să mă leg de moda slim, chiar cu riscul de a ofensa persoane.

Pe bărbați, și pe femei într-o mare măsură, pantalonii slim arată complet dizgrațios. Singura variantă este să fii atât de slab încât slim să pară larg, dar se întâmplă mai rar.  Pantalonii slim nu avantajează nici o altă siluetă. Dacă ești bărbat și  în formă nu fac decât să predea o lecție de anatomie nedorită și să creeze o siluetă similară ca un triunghi întors.  La femei este mai acceptabil doar dacă respectiva arată bine, și doar dacă pantalonii nu sunt foarte slim.  Dar dacă ești obez, sau obeză, cu umeri înguști și cu un profil lateral în s, o să arați ca o siluetă caricaturizată îndesată în ceva ce arată ca niște cartaboși umpluți cu mâna.  Adică  arată oribil, inestetic și mie unul îmi strică pofta de mâncare. Cine poate serios considera că așa ceva este frumos îmi scapă, deși dacă te uiți în jur pe la același mall pare că pantalonii slim sunt o culme a modei, atât  la femei cât și la bărbați.

Mai sunt și probleme practice pe lângă cele estetice. Ați încercat să umpleți respectivii cartaboși cu mâna? Cam așa arată îmbrăcatul acelor pantaloni.  O să reușești, dar te vei chinuie și vor ieși cu valuri și cute exact pe unde nu trebuie. Dacă ai noroc și sunt cu talie normală ( de ce nu pot fi și cracii normali?) atunci bijuteriile de familie scapă de chin, dacă nu,  o să umbli cu podoabele la vedere, nu chiar ele, doar forma lor. Trec peste faptul că se adună pe picior prin locuri diverse, dar eu, îmbrăcat cu așa ceva am permanent senzația că mă strânge ceva animal misterios de picior și că nu mă pot așeza. În plus, nici nu circulă aerul prin ei așa că vei transpira repede.  Si practic, și estetic, sunt un dezastru.

Eu sunt și beneficiar al unor gambe solide, groase și frumos rotunjite, rod al kilometrilor alergați, și, în consecință, orice pantalon slim se oprește deasupra ei, cu bunul rezultat că dacă stau jos se ridică mult peste șosete și permanent trebuie să îl trag în jos. De fapt se ridică deasupra gambei și dacă nu stau jos. Am cumpărat din greșeală o astfel de pereche așa că știu. I-am purtat odată și am renunțat.

Iar dacă încerci să bagi telefonul și cheile de la mașină prin buzunarele din față o să trebuiască să le îndeși acolo și vor ieși în relief, ca toată lumea să știe că sunt acolo. Sigur, la cum arată estetic pantalonii aia,  nici nu mai contează, Singur mod în care poți să înrăutățești situația este să nu le pui curea și să te apleci în față, cât să pui la vedere decolteul păros dintre buci.  Așa o să ai pachetul anti-estetic complet.

 Și totuși multă lume poartă  haine slim, femei și bărbați, și nu toți sunt  fizic în formă. Cât despre bărbați, poate că nu au văzut o poză cu ce însemnă un bărbat îmbrăcat decent sau poate că le place pur si simplu să se chinuie, nu îi înțeleg.  Nu le înțeleg nici pe doamne și domnișoare, mai ales dacă au o siluetă care nu le ajută și sunt dezavantajate pe orizontală. De ce să nu porți atunci ceva ce te face să arăți decent, măcar de la depărtare?  La o adică, nu îmi pasă prea mult cine ce poartă, doar că ce se cere prin magazine influențează ce pot eu cumpăra.

Așa că o să mă repet, eu vreau doar niște pantaloni comozi, drepți, nici largi, nici înguști, care să arate bine și să nu mă strângă prin locuri în care nimic nu trebuie să te strângă. Dacă aveți idee de unde se pot cumpăra, vă rog să îmi transmiteți, că eu prin magazine am văzut doar pantaloni slim și foarte slim.

Fraze  care distrug copilăria

Voi cum mai stai cu egoul? Este umflat de nu se mai poate sau într-o dispoziție care poate accepta că mai aveți de învățat? Răspunsul o să devină important ceva mai încolo.   Eu pot accepta că mai am de învățat și nu le știu pe toate și cred că orice om inteligent ar trebui să fie în aceasta ipostază.

 De ceva timp am făcut un curs care să mă ajute să îmbunătățesc relația cu fata,  curs care pune accent pe îndeplinirea nevoile emoționale ale copiilor mai mici sau mai mari . Relația mea cu copilul este bună, a evoluat bine în ultimii ani, dar, după cum ziceam, sunt dispus să mai învăț ceva nou.  A fost interesant, mai mult o organizare a unor concepte cunoscute într-o structură unitară, dar articolul nu este despre curs, cât despre faptul că, stând acolo, am făcut o paralelă despre cum se punea problema educației copiilor în copilăria mea.  O să enumăr câteva fraze pe care le-am auzit foarte des, încă îmi vin în minte,  și erau considerate mostre de înțelepciune. Vă invit să veniți și voi cu exemple personale.

Eu te-am făcut, eu te omor.

Bătaia este ruptă din rai.

Am făcut copii să aibă cine mă îngriji la bătrânețe sau varianta am făcut copii să aibă cine lucra în locul meu.

Cum mă contrazici tu pe mine.

Ce îți trebuie atâta joacă.

Trebuie să asculți de cei mai în vârstă.

Să nu ieși din vorba mea.

Ce râzi ca prostul.

Ți-am dat atâtea și așa mă răsplătești?

Am făcut totul pentru tine și tu cu ce mă răsplătești.

Și ultima, care are și cea mai mare încărcătură emoțională, mi-am sacrificat viața pentru tine.

Poate că sunt mai multe, dar pentru ce doresc să scot în evidența este destul. Sesizați care este problema fundamentală? Toate aceste fraze pun accent pe adult și pe ce vrea el și nu pe copil.  Copilul nici nu există aici, ar putea fi oricine, nici măcar nu contează ce sex are, al cui este, cum arată, ce dorințe are, etc.

În copilăria mea se considera că copilul datorează totul părinților și, împreună cu o lipsa de minimă curiozitate sau cultură informațională, a dus la apariția acestor fraze care se pot confunda ușor cu înțelepciunea, doar că nu au legătură, sunt din acea categorie de percepte  care sună bine, dar analizate cu atenție se dovedesc total greșite. Poate că nu în toate familiile a fost la fel, dar din cunoscuții pe care îi am și din ce am mai povestit, cam asta era norma. Nu doresc să intru în motive, nu sunt psiholog, dar scuza cu munceam și nu aveam timp sau aceea cu erau alte vremuri nu este validă.  Nici cea cu așa era pe  atunci nu prea funcționează. Nevoile emoționale ale copilului erau total ignorate, nici nu cred că se cunoștea termenul, ce iese în evidență este nevoia de control și de validare a adultului părinte.  Se mergea pe principiul crede și nu cerceta și se tot perpetua o metoda de creștere care transforma copii în adulți disfuncționali. Ciclul probabil că se întrerupea când respectivul adult avea câte o epifanie sau era un spirit mai cercetător și apela la ajutor specializat. Cauzalitatea era greșită, se mergea pe principiul că,  copilul este dator părintelui și în consecință părintele are dreptul să își impună voința proprie, cu tot șantajul emoțional mascat care decurgea.

O să argumentez că de fapt părintele este dator copilului și are o obligație fața de el, obligație care poate fi satisfăcută fără a se recurge la frazele de mai sus.  Am argumentat  asta la curs și unor mămici  nu prea  le-a plăcut, deși acest lucru rezulta dacă citeai printre rânduri materialul. Dar cum le contrazicea modul de a proceda au fost ușor nemulțumite. Egoul trebuie un pic lăsat deoparte și acceptat că, atunci când faci un copil, sau mai mulți, îți asumi o obligație față de el. Obligația  include o educație făcută de așa natura încât să nu înăbușe caracterul copilului și să nu încerce să îl formeze după voința adultului. Copilul nu este acolo pentru a fi etalat în public și pentru a ne îndeplini toate visele pe care le-am avut și nu le-am putut pune în practică. El există în mod independent, își va dezvolta caracterul propriu, are propriile nevoi emoționale și  gândirea proprie. Ce ține de noi, ca părinți, este să formăm toate acestea, să îl susținem emoțional și, în plus, să îl educăm în spiritul  bunului simț, să îi dăm un set de reguli după care să se conducă și să îi oferim un model de urmat în viață, dacă putem. Acestea sunt mult mai importante decât orice beneficii financiare i-am oferii.  Frazele pe care le-am enumerat la început tocmai că nu fac nici unul din aceste lucruri.  Da, fermitatea și limitele sunt necesare, dar depinde foarte mult cum le formulezi și cum le pui.  

La prima vedere pare că mulți am avut copilării fericite, că eram liberi, că ne jucam pe unde voiam, și poate că unii am avut, dar când pui în balanța ce nu a fost oferit și traumele emoționale, de multe ori ascunse, cauzate de modul în care am fost crescuți, poate că rezultatul nu este pozitiv. Eu zic că balanța înclină pe partea cu traumele. Mai rău este că, aceste traume  ies la suprafață foarte greu și de obicei când este târziu, după ce au produs un rău,  în relația cu copii, în relația de cuplu sau în mod personal.

Vestea bună este că cel puțin  problemele de comunicare cu copilul pot fi reparate. Pentru aceasta trebuie sa lăsați egoul deoparte, să acceptați că ați greșit și să aveți curiozitatea să vedeți care este sursa greșelii și cum de fapt trebuie procedat. Mintea unui copil sau adolescent funcționează uneori contraintuitiv pentru noi adulții și sunt multe nevoi emoționale care trebuiesc îndeplinite pentru a ajunge la o relație bună, dar acestea sunt lucruri care se pot învăța, de preferința de la un psiholog. Nu este foarte ușor, totul ține de voi, și o să vedeți cum, odată ce ați pornit pe calea învățării, vă veți feri de frazele enumerate.  Frazele acelea trebuie eliminate complet din limbaj și înlocuite cu unele adecvate cauzalității părintele este dator copilului.

Cum stați cu pregătirile de Paști?

Ar trebui să încep prin a vă întreba dacă știți ce reprezintă sărbătoarea de Paști în tradiția creștină. Sărbătoarea celebrează învierea lui Isus după ce a fost răstignit pe cruce, ca să vă scutesc de un căutat pe Google, dar pentru scopul articolului este mai puțin important. Ce trebuie să rețineți este că, la fel precum Crăciunul ( nu se pune ca și, este doar ca sau precum), este un bun prilej de petrecere, prefăcătorie întru credința creștină și etalarea socială.

Așadar cum stați cu pregătirile? Merge bine? Ați început de ceva vreme? Nu de alta, dar marfa de Paști este prin magazine de cel puțin o lună. Crăciunul este devansat cu cel puțin două, așadar aici câștigă puncte, după cum câștigă și la varietatea mărfii. Dar, dacă te strădui suficient, poți improviza și de Paști decoruri noi nouțe,  alea de anul trecut sunt perimate, ideal ar fi și un serviciu de masă care să pară nou, lumânări și lumânărele, eventual ceva decoruri cu miei și orice altceva pare interesant și nu este în trend. Pentru că ideea este să setezi tu trendul, altfel nu primești like-uri multe și mărunte.

Cum stați cu curățenia? Lucește totul? Geamurile sunt spălate? Covoarele aspirate și bătute? Asta cu bătutul nu se mai practică cam de când au apărut spălătoriile de covoare care vin și ți-l iau de acasă, dar oricum ar fi, curate să fie. Ce legătură are învierea omului cu curățatul casei, doar un teolog vă poate explica, dar așa cere tradiția, ce să faci, nici nu cred ca este important, important este să fie casa curată, sufletul poate fi oricum. În caz că ați făcut curățenie,  vă rog să nu țineți numai pentru voi, puteți devansa ușor Paștile informând lumea cu imagini revelatoare.

Post ați ținut? Mai modern se numește regim vegan, deși unele variante de post permit ouă și lactate, și are ca scop, așa bănuiesc, testarea rezistenței la stres. Sigur, postul Paștelui este lung așa că de preferat este să țineți numai prima și ultima săptămână, varianta mai puțin stresantă, dar nu trebuie să ziceți la nimeni. Dimpotrivă, informați pe toată lumea că ați ținut post și revoltați-vă  pe oriunde mergeți că nu găsiți mâncare de post. Postul este și mai post dacă știe lumea că îl ții. Primești extra 50% puncte bonus, nu este clar când le poți folosi, dar de primit le primești. Mai sunt unii care țin post și speră să slăbească, deși în mod misterios se dovedește că nu întotdeauna se poate pune semnul egal între vegan și sănătos. Bunăoară cartofii prăjiți sunt vegani, dar nu și sănătoși. Dacă totuși ai câștigat kilograme în post dă vina pe oricine altcineva, numai pe alegerile tale nu.

Cumpărăturile sunt făcute și cardul epuizat? Soldul cardului îl știi numai tu, dar cumpărăturile se văd oriunde te poți lăuda. Uneori, când merg la sală,  mai parchez la un supermarket în Mărăști și de o vreme găsesc greu locuri de parcare. Semn ca lumea a ieșit cu mic cu mare la umplut de coșuri. De ce există acest obicei al îmbuibării de Paști, și de Crăciun de altfel, nu pot să îmi explic. Cum te face excesul alimentar mai credincios este un mister pentru mine. Legătura absconsă dintre frigiderul care dă pe dinafară, plin cu mâncăruri grele, grase și lipicioase, că  lumea nu la salată se înghesuie, și credință este încă necercetată. Nu se poate ști dacă îmbuibarea este pentru demonstrarea credinței sau pentru o mai laică impresionare a neamurilor, vecinilor și urmăritorilor din virtual. Oricum ar fi, după ce bagi în tine până nu mai poți, este un avantaj major să fii primul care cheamă salvarea.

Acum, că acțiunea este în plină desfășurare, intriga este construită, direcțiile de acțiune stabilite, putem trece la partea cu prefăcătoria. Avem noi, poate și alții, așa o tradiție de a ne preface, de sărbătorile mai importante, că suntem prieteni cu toată lumea, că ne iubim neamurile, că suntem populari și valuri peste valuri de cunoscuți si rude ne vin la masă. Realitatea este cu totul alta și experiența m-a învățat că românul adevărat este un campion al bârfei pe la spate și al disprețului manifestat pe ascuns. Bănuiesc că orice națiune are probleme din astea, dar noi excelăm. Dacă nu mă credeți, mergeți in orice comunitate din diasporă și vedeți care este situația. Dar să revenim, că este Paști, și este momentul să te arăți prieten și rudă de nădejde. Vezi, nu fă promisiuni pe care nu poți să le ții, sau dacă vrei fă, că oricum promisiunile  sunt făcute pentru a fi încălcate și ce este spus la beție nu se ia in considerare, și nu se scad puncte la judecată.

Acum sunteți gata pentru a trece la finalul apoteotic al acestei drame, prefăcătoria religioasă. Pentru că, nu este așa, nu se poate să nu fii văzut de Paști la biserică. Asta te face un român credincios  adevărat, poate chiar suveranist. Nu intenționez să jignesc persoanele religioase și sunt perfect de acord că poți fi credincios, morala creștină este de fapt cea mai importantă, și fără să mergi deloc, sau oricum foarte rar, la biserică. Dar crucea de pe mașină ( nici nu știu cum este voie), amuletele de orice fel atârnate de oglindă și mersul de două ori pe an la biserică nu te face credincios și nici om bun, dacă în restul anului ești fățarnic, mincinos, invidios, lacom, înșeli și în general te pretezi la orice pentru un câștig imediat. Dar mersul ăla de Paști la biserică  pare că le spală pe toate, iar dacă se adună prea multe, mai mergi și de Crăciun.

În final tot ce mai aveți de făcut este să prezentați aventura de anul acesta în realitatea virtuală, că acolo merge orice. O prezentați și ambalați cât mai frumos pentru că, dacă nu, o va face vreun prieten sau vreun neam. Autenticitatea nu contează, nu știe nimeni, imaginea este foarte importantă pentru o sărbătoare reușită.

 Paște fericit și atenție că dacă are canini și gheare nu este miel. Coada poate fi tăiată jos. Poftă bună.