Dacă tot am vorbit într-un articol anterior de amintirile care revin, sau nu, după criterii cunoscute doare de ele, o să povestesc o scurtă întâmplare. Cu ceva timp în urmă, pe la început de primăvară, când ziua se termina devreme și noaptea devenea stăpână, am mers să beau un pahar de vin la fini. Fini au un copil, că de fapt sunt naș la băiat, și stau pe o stradă mărginită pe o parte de case și pe cealaltă parte de un teren viran. Abia venise întunericul și se instala răcoarea, și cum mergeam eu pe drum, am dat de copil venit pieziș peste terenul viran, cu o lanternă în mână. Amestecul de elemente contrastante, întuneric, lumina, teren viran, siguranța casei, răcoarea de afară, căldura din interior, mi-au adus aminte cum eram noi acum mai bine de patruzeci de ani, când ne strângeam seara în bucătăria de vară a bunicilor, bunici care au trăit la țară.
Trebuie spus că pe atunci, și cred că si acum, la țară există ceea ce se numește bucătăria de vară. Existența ei este dată, cred, de considerente funcționale, pentru a păstra pe cât posibil casa principală curată. În funcție de gospodărie și necesități, acest loc putea fi mai mic sau mai mare, adeseori fiind de fapt o a doua casă. În cazul bunicilor, care aveau o gospodărie mai mică, bucătăria de vară era numele dat unei construcții de maxim zece metri pătrați, prevăzută cu două geamuri și o ușă, o sobă, un dulap, o masă cu un scaun și un pat corespunzător de mic. Situată între grajd și casa mare, pe la mijlocul curții, dar mai degrabă mai aproape de acareturi decât de casă, cum se și cuvine, la umbra unui măr strâmb, reprezenta punctul central al activităților gospodărești, de la început de primăvară până către iarnă. Aici se gătea, se pregătea hrana porcului, tot pe soba respectivă își făcea bunicu cafeaua, aici mâncam la ore complet aleatorii ce se găsea de mâncat, aici se bârfea, aici ne certa, sau nu, bunica, aici, într-un spațiu care azi pare o glumă, se întâmpla cam tot ce era de întâmplat.
Dar cel mai mult și mai mult, pentru mine, copil fiind, bucătăria era un adăpost foarte necesar la final de zi. Dacă peste zi, bunicii erau arareori foarte departe de respectiva bucătărie, eu nu dădeam pe acolo mai deloc, umblam de capul meu pe munte, prin sat, pe la vecini, cu alti copii, veneam uneori de foame, dar nu-mi amintesc mai nimic din ce se gătea, mai veneam și să beau cafeaua bunicului, căci avea un tipic lung după care o pregătea, suficient de lung încât să apuc să o beau în mare parte, sau mai veneam să trag un pui de somn. Dar altfel nu prea eram de găsit acolo, eu neavând desemnate responsabilități gospodărești în mod particular.
Seara, însă, era cu totul alta poveste. Așa cum și copilul venea cu lanterna în mâna către casă, așa și eu veneam în respectiva bucătărie ca la un refugiu. Este un sentiment mai greu de descris în cuvinte, căci îmbina atâtea contraste. Afară era deja întuneric, sau aproape întuneric, iar în bucătărie era lumină, alte lumini nu era, pe stradă nu exista iluminat public și lanterne nu aveam. Înăuntru era cald și bine, în timp ce afară era frig și întuneric. Înăuntru erau bunicii, în timp ce afară, în întuneric nu mai era nimeni. Înăuntru mirosea a mâncare și a lapte proaspăt muls, căci aveam voie să bem laptele cald direct de la vacă, afară mirosea a sat, a foc cu lemne, a iarbă tăiată sau, cel mai adesea, a animale. Într-un cuvânt era diferența dintre a avea un adăpost, căldură și burta plină, sau a orbecăi prin întuneric, cu burta lipita de spate, flămând și înfrigurat. Altfel nu știu cum să descriu respectivul sentiment evocat atunci, în respectiva seara, de copil.
A fost o amintire compusa de fapt din fragmente de amintiri care a revenit brusc. Acum nu am o bucătărie de vară, ar fi total inutilă, căci mare parte din activitățile specifice ei nu se mai desfășoară, dar încă mai caut acel sentiment contrastant dintre confort și lipsa lui, ambele extreme fiind importante, una pentru odihna, alta pentru a ne stimula dorința firească de a face lucruri, căci dacă prea mult confort te moleșește, lipsa permanentă a lui te obosește mult prea mult.
Razvan Scrie 