Am citit recent un articol în care autorul întreba cititorii care sunt le sunt amintirile din perioada de dinainte de 1989. Am găsit întrebarea interesantă pentru că sunt mulți ani de la revoluție și amintirile au tendința să se estompeze, așa că am profitat de ocazie pentru a face un sumar al lor. Poate pentru că am avut o copilărie fericită, iar revoluția m-a prins către finalul ei, spre trecerea în adolescență, majoritatea amintirilor sunt fericite. Există una însă mai puțin fericită sau copilăroasă, pe care îmi place să o denumesc misterul ușilor închise.
Un al doilea impuls care mi-a redeșteptat amintirea a fost un cunoscut care se plângea că, într-o situație anume, situație în care poliția locală ar fi trebui să dirijeze traficul, instituția respectivă se ocupa de fapt de datul de amenzi. Atunci mi-am amintit că prostia, răutatea si lipsa de umanitate au făcut și ele parte din copilăria mea și așa am revenit la amintirea ușilor de acces închise.
Când zic uși închise mă refer la uși de acces, uși care existau în realitate, nimic la nivel metaforic deocamdată. Ușile acestea erau peste tot iar scopul lor era, ca și la orice ușă cât de banală, să permită accesul undeva. Doar că de multe ori erau închise. Dacă un parc public împrejmuit cu gard avea uși de acces către diverse străzi, atunci puteai să fii sigur că unele erau închise. Arbitrar, așa pentru că administratorul sau portarul, au decis ei, în mintea lor măruntă, că sunt prea multe uși, iar lumea ar putea să ocolească. Blocul în care am stat până în 87, avea ca și orice alt bloc banal, o ușă de acces de la alea principală, ușa mare, ceam mai folosită, dar și una mai mică care dădea către parcul din spate. Ușa cea mică era de multe ori și complet arbitrar închisă. Nu știam niciodată când și de ce era închisă, bănuiam doar de către cine. Cred că acel cineva o închidea pentru simplu fapt că avea cheie și putea. Pentru noi, copii, era o problemă, blocul de patru nivele fiind in forma de U, trebuia să găsim fie o ușă deschisă către parc la o altă scară, fie să înconjurăm toată construcția. Aceleași uși închise arbitrar le întâlneai și instituțiile publice. Îmi amintesc că la sala polivalentă din Cluj, unde mergeam frecvent la diverse meciuri, deși erau mai multe uși de acces, doar una era deschisă, așa că trebuia să te înghesui ca să intri sau să ieși. Degeaba proiectase arhitectul mai multe uși de acces, calculate în funcție de numărul de persoane, pentru că cineva, cu o responsabilitate oarecare, decisese să închidă o parte dintre ele. Îmi amintesc și de un stadion, dar cred că era în București, sau poate erau mai multe stadioane, unde exista aceeași problemă, mare parte din ușile de acces erau închise, așa că lumea era nevoită să facă coadă pentru a intra sau ieși. Pe mine, ca și copil, mă fascinau aceste uși închise și nu înțelegeam de ce, în ciuda rolului lor de a se deschide și închide, ele păreau să funcționeze mai mult ca niște ziduri. Unele uși erau de atât de multă vreme închise că probabil le mai putea urni din loc doar cu mijloace mecanice.
Mai târziu am înțeles că închiderea acestor uși nu avea nici o justificare practică. Dimpotrivă, în cazul instituțiilor publice care găzduiesc public numeros, dacă ar fi izbucnit un eveniment nedorit care să necesite evacuarea urgentă, atunci ar fi fost mari probleme. Justificarea actului de închidere era mai mult din sfera morală, o transpunere în practică a frustrărilor mărunte, un sindrom al puterii prost înțeles și aplicat. Căci de ce ai închide o ușa care blochează accesul copiilor în parc? Doar din răutate, prostie, sau amândouă la un loc. Din nevoia de a arăta si exercita o putere la nivel mărunt, putere conferită de deținerea cheii. Din păcate nevoia aceasta de a umili semenul de lângă noi și de a ne dovedi puterea măruntă, chiar dacă fără nici un sens sau finalitate constructivă, este prezentă în continuare în societatea noastră. Polițiștii locali care dau amenzi în loc să dirijeze traficul și să ofere soluții de parcare în cazul unui eveniment care implică prezența a foarte multă lume, o dovededesc din plin. A da o amendă este o putere măruntă. Poți sa alegi să faci uz de ea, în cazul descris, sau poți să alegi să îți exerciți atribuțiile oferind soluții. Dacă alegi să dai amenda și să închizi ușa, atunci dovedești ca răutatea și prostia nu au murit.
Am să închei dând un exemplu similar. În vecini de bunici, peste câteva case, era un corcoduș sau un dud, nu îmi amintesc bine. Important este că era un pom fructifer mai deosebit. Ce îmi amintesc este că proprietarul nu făcea nimic cu fructele, doar le păzea să nu fie mâncate de copii, chiar și pe cele căzute peste gard. Cum pentru noi erau apetisante, fiind mai deosebite de ce aveau bunicii prin gradină, atracția era mare, cu atât mai mult cu cât picau și putrezeau pe jos. Totuși, proprietarul a ales să închidă ușa către ele și, mai mult, să păzească gardul. Desigur, era dreptul lui să le privească putrezind. Dar putea să și aleagă să deschidă ușa și să facă copiilor o plăcere. Prostia și răutatea merg de multe ori împreună cu gestul de a închide ușa, metaforic sau ne-metaforic.
Razvan Scrie 