Îmi place cafeaua și cred ca nu sunt singurul. Aș merge până acolo încât să zic că am o adicție la ea. Obișnuiesc să consum fie cafea neagră, mai lungă și cu un pic de lapte, fie cappuccino. De regulă dimineața beau un cappuccino, iar mai apoi în timpul zilei cafea neagră în care pun un pic de lapte. Recunosc că, dacă am de ales, prefer o cafea bună, dar dacă nu este de găsit, la un cost rezonabil atunci mă mulțumesc și cu o cafea făcută de mine, prin diverse mijloace. Cafea proastă nu beau, prefer să nu beau deloc în acest caz, decât să îmi bat joc de mine.
Observați cum am introdus cafeaua ca și o comoditate zilnică la un preț rezonabil. Pentru că de fapt asta și este. O comoditate pe care o consumăm zi de zi și care ar trebui să fie de calitate indiferent de unde o cumpăram sau de povestea din spatele ei. Nu trebuie să fie scumpă pentru a fi de calitate, iar acest aspect trebuie bine înțeles. Din această cauză, mai sunt și altele, iubesc Italia. Am cumpărat cafea de la cafenele, benzinării, magazine de sat, restaurante, popasuri muncitorești de la marginea drumului, practic de oriunde am găsit. Și peste tot a fost bună, exceptând un bar de mafioți din Porto Empedocle ( Sicilia). Acolo am intrat din greșeală, dar oricum oamenii au fost prea politicoși ca să ne refuze, așa că un individ care părea desprins din Nașul ( filmul), chiar a încercat. Ce vreau să zic este că, în Italia se găsește peste tot cafea, în locații de toate felurile și este considerat o banalitate să faci o cafea bună. Nu este nevoie de lanțuri de cafenele, de povești sau de fandoseli. Este pur și simplu cafea, așa cum trebuie să fie. Prețurile plătite au variat de la 1 euro, irelevant de ce cumperi, în sudul Italiei, la 2.6 euro în zone turistice. În Arraba, acolo unde este făcută poza, la 2400 metri altitudine, cu acces dificil și probabil costuri de operare mari, am plătit 2.6 euro pe un cappuccino, mai puțin ca în Cluj.
Observați cum am introdus cafeaua scumpă, care se găsește peste tot în Cluj. Prețurile nu au nici o justificare, alta decât transformarea cafelei din comoditate zilnică în obiect de fițe și fandoselii. Cum te poți fandosi mai bine? Dându-te mare cunoscător de cafea, ținând un pahar de firma în mână și explicând la cine vrea să asculte cât ai dat tu pe ea și unde e făcută. Ori, dacă tu iei un latte ( cappuccino cu mai mult lapte) cu diverse arome și eventual frișcă deasupra, aceea nu mai este cafea. Este o bombă calorică cu un gust vag de cafea, despre care tu crezi că este cafea, iar cafeneaua profită ca să te taxeze nejustificat de scump. Pe de o parte vina este a consumatorilor, mult prea dornici să plătească un produs supraevaluat numai pentru a epata cu el, pe de o parte este lăcomia cafenelelor care vor să câștige sume enorme vânzând doar câteva cafele. Căci ce face orice individ care are ceva bani, nu mulți, puși de o parte, și vrea o afacere cu câștig facil? Deschide o cafenea, după ce inventează o poveste. În cazul în care ia o franciză atunci povestea este gata scrisă, in cazul în care o face pe cont propriu, atunci o scrie el, ignorând total că a făcut un curs de cinci zile și anterior lucra în construcții. Practic, în Cluj, marele oraș de cinci stele, dacă vreo o cafea făcuta la un expresor, o vei găsi numai și numai la cafenele, unde este exagerat de scumpă. Eventual va fi servită de niște indivizi tatuați și cu aspect jegos, care se pretind mari artiști, sau artiste, după caz, doar pentru că știu manevra un expresor.
Și uite așa, pentru că trăim într-un oraș de fițe, am reușit să transformăm o banalitate în marfă de lux, bazat pe false impresii despre noi înșine , povești interesante spuse de cafenele în decoruri extravagante, și o mare, mult prea mare, dorința de a epata. Bun venit în orașul de cinci stele, orașul cafelei scumpe și la fel de bune ca oriunde altundeva.
Razvan Scrie 