Razvan Scrie

Gătește cu gust

Uneori, de regulă seara, am timp liber suficient să mai filozofez pe diverse teme. Poate unii știți deja, dar la aproape cincizeci de ani am ajuns să fiu singur, în sensul de divorțat, și o temă recurentă de filozofat este cum am ajuns în această situație și care ar fi viitorul. Dacă referințele la trecut nu ajută la nimic, poate doar la tras concluzii, am mai scris eu despre asta, raportarea la viitor este mult mai utilă.

Situația nu este neapărat plăcută, suntem, cred eu, construiți să trăim în cuplu, chiar dacă uneori nu o viață întreagă. Dar mai sunt și despărțiri, pot să sper că temporare, în care te trezești sigur, și cred că, este o situație cu atât mai periculoasă, cu cât este asociată cu o vârstă înaintată, pentru că cincizeci de ani nu este în nici un caz jumătatea vieții. Nu intru în considerații dacă te mai poți sau nu îndrăgosti la vârsta asta, eu cred că poți, darc înainte de a ajunge acolo sunt alte pericole care te pândesc. De câte ori ați auzit o persoană mai în vârstă spunând: pentru mine nu mai contează? Eu am auzit de mult prea multe ori, iar realitatea este că contează și este o incomensurabilă prostie să spui că nu. Lehamitea, nepăsarea și autocompătimirea sunt primele efecte ale singurătății care trebuie combătute. Un divorț la cincizeci de ani, oricât de neplăcut ar fi, nu este sfârșitul sau începutul a nimic. Este doar o situație prin care se poate că viața ta s-a îmbunătățit, indiferent ce anume experții în dezvoltare personală, aka coach de viață, au să vă spună. Divorțul nu este o boală terminală ca să însemne sfârșitul vieții și cu atât mai puțin înseamnă că nu mai poți face acele lucruri, mici sau mari, care îți fac plăcere. Dimpotrivă, acum că ai și mai mult timp la dispoziție să te preocupi numai de tine, să îți urmărești interesele și să explorezi, poți te reinventezi după cum crezi. Este adevărat că după mulți ani împreună cu cineva ai obișnuința de a face multe lucruri în doi, o cină la un restaurant, un film , concedii, dar poți să faci aceleași lucruri și singur și să te bucuri de ele. Trebuie doar un pic de practică. Vedeți cum, în câteva fraze, v-am făcut sumarul unui foarte scump curs de dezvoltare personală.

Pe lângă sport mie îmi place să călătoresc și să gătesc. De călătorit departe nu prea am avut timp din cauza că am extins afacerea, dar cu gătitul mă descurc mai bine. Ca și sentiment de satisfacție nu are importanță dacă prepar 300 de porții la cantină sau gătesc o cină seara pentru mine și copil. Unii ar putea spune că mă pricep la asta și da, îmi place să gătesc o cină desfășurată în jurul unor conversații plăcute și însoțită de un vin bun, dar pun la fel de multă pasiune și dacă prepar doar pentru mine feluri apetisante, din ce găsesc prin frigider, simple și neapărat gustoase. Nu țin neapărat să am în față o mâncare sofisticată, dar oricât de simplă ar fi, trebuie să fie bună la gust, să îmi bucure papilele gustative și să mă facă să mă simt bine. De la vin ar trebui să mă mai rețin din cauza alergatului, nu beau mult oricum, un pahar seara și nu în fiecare seară, dar viața este scurtă și merităm să ne bucurăm de ea.

Fără să mai filozofăm pe teme de viață și divorț, am câteva sfaturi pentru a vă ajuta să vă îmbunătățiți experiența culinară.

Folosește-te de cină pentru a petrece timp cu familia. Dacă ești singur, asta este, dar dacă nu, mâncarea este mai bună savurată împreună.
Obișnuiește-te să gătești și nu să comanzi mâncare. Sunt conștient că toți stăm prost cu timpul, dar dacă te obișnuiești să faci feluri simple, nu vei avea nevoie decât de 20-30 de minute pentru a găti cina și rezultatele vor fi mult mai bune, inclusiv financiar. În plus, dacă gătești tu, știi ce ai folosit. Nici mâncarea comandată nu vine mai repede oricum.
Folosește ingrediente de calitate. Un ingredient de calitate va da un gust bun, unul prost va da un gust discutabil. Surprinzător, dacă mănânci cât de cât rațional, adică bine și normal, vei cheltui mai puțin decât dacă mănânci mult și prost.
Nu folosi semipreparate. Sunt o crimă la adresa gustului, idei de mâncare sănătoasă și a rețetelor originale. Lista lor de ingrediente rivalizează cu un roman fluviu. Maxim se acceptă un blat de pinsa, o passata, sau un prosciutto cotto.
Nu te complica. Mai multe ingrediente nu înseamnă rezultate mai bune. Pastele pe care le tot gătesc, preferatele mele, au câte 3-4 ingrediente. Puține și de calitate, pentru că vreau să simt gustul individual la tot ce am pus acolo. Pastele cu ton, pe care le gătesc tradițional înainte de concursurile de alergare, au patru ingrediente: ceapă roșie, ton, passata și busuioc. Dar combin sosul cu paste de calitate, uită de Barilla, și le presar cu parmezan, așa că devin un festin culinar. Nu am voie să beau vin pentru că este înainte de concurs.
Atenție de unde te inspiri, pentru că sunt foarte mulți așa zis bucătari in social media, dar ei fac bani prezentându-vă rețete de doi bani și nu lucrând efectiv într-un restaurant. Există tendința de a complica mâncarea și a evita rețetele tradiționale, dar fusion și complicat nu înseamnă neapărat și gustos. Arta de a fi bun bucătar este dată de abilitatea de a găti cu ce găsești prin frigider.

Poftă bună.

Există oameni corecți

Sunt ani de când am la mine permanent trei lucruri: telefonul, portofelul și cheile. Pierderea unuia dintre ele poate deveni foarte frustrantă. Eu am reușit să pierd portofelul cele două ore în care nu l-am avut sâmbătă seara au fost extrem de neplăcute, intense și frustrante. Cum am ajuns în respectiva situație? Am să vă descriu.

Sâmbătă, 22 iunie, am alergat la maratonul de la Roșia Montană. Nici un maraton nu este ușor, toate sunt grele, dar acum a fost extrem de cald, așa că a fost și mai obositor, fizic și mental, ca de obicei. Pe drum către Cluj făceam serioase eforturi să mă concentrez la condus, am venit foarte încet, și abia puteam sta treaz la volan . Îmi era foame, sete, somn, și totul era în ca într-un film. Senzația post maraton, nimic neobișnuit. De obicei, cu astfel de ocazii din astea mă premiez cu ceva bun de mâncat, fiecare cu motivația lui. În cazul de față am avut poftă de o pinsa cumpărată de la magazinul italian din Sigma, magazin care era oricum în drum. Pinsa o fac acasă, doar blatul îl cumpăr de la magazin. Cumva, cumva am reușit să ajung în parcare și cu mari eforturi m-am extras din mașină, ținându-mă de ușa și plafon. La fel de bine puteam să par băut, manifestările sunt oarecum similare. În tot cazul, gândirea avea probleme mari să intre în treapta întâi din cele șase disponibile și viteza mea de reacție era cam tot pe acolo.

De regulă sunt foarte atent cu cele trei lucruri, dar acum, obosit fiind, nu chiar am fost. Să mergi la cumpărături flămând și cu gândirea încețoșată este o greșeală. Cele două pungi pline de lucruri care ar putea să fie necesare, dar nu erau, sunt dovada. Din tot ce am cumpărat îmi doream doar blatul de pinsa și mozzarella aferentă, restul nu aveau o destinație clară. Mi-am mai luat un ziar și am revenit la mașină, m-am băgat cu greu în ea, atenția distributivă era și ea la cota de avarie, dar nu era înghesuială așa că m-am descurcat să ies din parcare și să ajung acasă.

Distracția abia acum începe. Nu trec cinci secunde după ce am deschis poarta și gândirea trece în viteză superioară, atenția distributivă prinde teren venind din urmă, pentru că am realizat că parcă ceva lipsește. Pentru că buzunarul stâng a fost mare și umflat când am ieșit din mașină la sigma iar acum era gol. Ambele erau goale. Telefonul îl aveam, că mergea muzica în mașină, deci era conectat, mașina mergea și poarta de la curte se deschisese. Singurul lucru care putea să lipsească era portofelul. Nivelul de panică a crescut brusc, am multe lucruri prin el, și primul gând a fost că a picat prin mașină. Nu era în mașină. Al doilea gând a fost că l-am pus în plasa de cumpărături. Nu era nici acolo. Al treilea gând a fost că l-am uitat la magazinul italian. După un drum înapoi la Sigma, cu mașina și într-o stare de nervi accentuată, am constatat că nu era nici acolo. De fapt nu îl scosesem din buzunar așa că nu avea de ce să fie acolo. Cu toată panica, nu îmi venea să cred că eu pot rămâne fără portofel. Deja mă gândeam dacă chiar l-am pierdut sau mi-a fost furat. De furat nu prea avea cum, pentru că era pustiu la Sigma, era greu să se strecoare cineva neremarcat, iar eu am vizitat doar un magazin gol și un stand de reviste la fel de gol.

Prima măsură, înainte de orice, a fost să blochez temporar cardurile în BT Pay, personale și de firmă. Vă recomand ca întotdeauna să aveți o soluție de acest fel la îndemână. Blocarea cardurilor este cu două sensuri pentru că nici tu nu le mai poți folosi. Fiind acasă nu a fost o problemă, dar dacă ești undeva plecat începe să devină, pentru că fără carduri nu ai acces la bani. Odată cardurile blocate am început să raționez ce să fac mai departe. De fapt, toată problema, în afară de sentimentul pierderii și frustrarea aferentă, este alergătura să refaci toate actele. Deja calculam că trebuie să merg la bancă pentru carduri, la primărie pentru buletin, la rutieră pentru permis și să sun la vreo firmă specializată în acte pentru mașină. Nu aveam nimic compromițător sau care să dea acces la conturi în portofel, dar numai înșiruirea acțiunilor necesare care se suprapun peste o săptămână aglomerată este frustrantă.

Am sunat și la secția 6 de poliție, de care aparțin. M-au întrebat dacă sunt sigur că mi-a fost furat. Nu, nu sunt sigur, sunt sigur doar de faptul că nu-l mai am. Oricum plângerea pentru furt se face la poliția municipală, de ce ? nu înțeleg. Ofițerul de serviciu mi-a sugerat totuși să mai aștept câteva zile, din două motive. Daca l-am pierdut, poate îl aduce cineva la secție. A zis că se întâmplă destul de frecvent. Dacă a fost furat atunci poate hoțul îl aruncă undeva unde poate fi găsit. Nu mă interesau banii din el, că nu umblu cu bani cash mulți, dar mă interesau actele, așa că părea rezonabil.

După toate acestea, deja eram acasă de mai bine de o oră, cu un sentiment acut de resemnare, m-am apucat totuși să mănânc și să pun lucrurile la loc. În continuare eram obosit și flămând. Mâncarea nu mai avea nici un gust, entuziasmul meu de a mânca ceva bun pierise, după cum pierise și valoarea de premiu a respectivei pinsa. Combinația de frustrare, oboseală și gândire încețoșată este fatală pentru plăcerea de a mânca.

Acum vine partea de umanitate și oameni corecți. Nu mică mi-a fost surpriza când m-a strigat maică-mea din curte că a venit poliția să îmi predea portofelul. Cumva am tot sperat că va fi găsit dar nu mă așteptam ca atât de repede. În realitate am mers cu ei la secție, pentru identificare, dar important este că fusese găsit și predat la secție, cu bani și acte. S-a dovedit până la urmă ca eu l-am pierdut pe hol la Sigma, obosit fiind, nu mi-am dat seama că a picat deși este un obiect mare și greu. De găsit, l-a găsit o fată care lucrează la magazinul naturist și l-a dus la poliție după ce și-a terminat programul de lucru. Lucru foarte corect din partea ei. Nu a vrut să accepte nici măcar un buchet de flori deși prin gestul ei, pentru care îi mulțumesc, m-a scutit de multă alergătură. Faptul că poliția a scos tot din portofel afară nici nu m-a deranjat atât de tare. Au scotocit în fiecare buzunar și au inventariat conținutul. In afară de 500 ron pe care îi port ascunși, din superstiție, și un prezervativ, că sunt divorțat și nu se știe, nu era nimic acolo cu adevărat personal.

Întâmplarea are mai multe mesaje. Primul este că, in lumea de ghiolbani în care trăim, mai există persoane decente și este de apreciat. Decența și umanitatea trebuie păstrate. Al doilea este că trebuie să fii permanent pregătit pentru neprevăzut. Oricât de mult te-ai păzi, tot se poate întâmpla ca, într-o zi, să pățești ceva care te în dificultate și ești nevoit să ai soluții de rezervă. Al treilea mesaj este că trebuie avut grijă ce porți cu tine în portofel. Nu purta parole de la conturi, pin-uri de la laptop, poze aiurea cu tine, nimic din ceea ce, odată ajuns pe mâini străine te-ar putea afecta financiar sau personal. Poliția a scotocit în el pentru că așa cerea procedura, dar dacă era un străin și eu aveam o poză nud cu mine sau cu nevasta, sau mai bine, cu amândoi?

Ca o încheiere vă sfătuiesc că dacă sunteți obosiți, flămânzi, nu mai gândiți coerent și atenția distributivă nu mai funcționează, practic starea de după terminarea fiecărui maraton, este mai bine să mergeți acasă. Este mai practic și vă ferește de potențiale evenimente neplăcute.

Cum să fii propriul tău angajat

Cu ceva ani în urmă am făcut un MBA în Anglia. Printre alte materii, am studiat și unele noțiuni de contabilitate, anglo-saxonă și mai simplă decât cea de la noi, dar ideile de bază sunt la fel. Un principiu, cred că primul, pe care nu l-am înțeles decât mulți ani mai târziu spunea că există o diferențiere clară între contul firmei și contul proprietarului. În limbaj de profani, acest principiu spune că banii firmei nu sunt ai proprietarului. Pentru mine, venit din capitalismul incipient al României din acele vremuri afirmația era o blasfemie totală. Unul din avantajele patronului, pe atunci, se credea că este abilitatea de a dispune de banii din contul firmei după bunul plac.

O să mă dau exemplu pe mine. În toată explicația pe care am să v-o dau există două entități, eu și firma, care interacționează sub două rapoarte complet diferite. În primul sunt patronul firmei, cu tot ce incumbă asta. Iau deciziile importante și încasez dividente la final de an. În al doilea sunt directorul ei general și în această calitate păstoresc 30 de persoane și trei puncte de lucru. Sarcina mea este să depun toate eforturile posibile pentru a face firma să funcționeze, să se dezvolte și să aibă profit. De raportat, raportez patronatului, reprezentat tot de mine. Sigur, poate că uneori este mai bine să angajezi pe altcineva să conducă firma, dar eu am considerat, dat fiind performanțele economice, că sunt calificat. Eu, ca și director, am stabilite unele beneficii, respectiv salariu, mașină, telefon, buget de cheltuieli. Atunci când acționez ca și director, respectiv mai tot anul, venitul meu este reprezentat de salariul stabilit de către patronat. Când acționez ca și patron venitul meu este reprezentat de către dividentele care ar putea, sau nu, să fie distribuite. Diferența este substanțială pentru că vorbim de bani diferiți. În mod firesc aceste venituri sunt declarate, impozitate, etc. Practic, până să ajungă la mine pe card, acești bani, indiferent de calitatea în care îi primesc, au un circuit de făcut, circuit bine definit prin lege. Aceste circuite nu se suprapun și acest lucru este foarte important și trebuie bine înțeles.

Cealaltă entitate este firma, care, financiar vorbind, are circuitul ei propriu. Sigur că este foarte tentant, având toți banii la dispoziție, cu o singură semnătură, să te servești din ei. Doar că acei bani nu sunt ai tăi, sunt ai firmei, și trebuie folosiți pentru destinația pe care o au. În nici un caz nu este ca și cum m-as duce aș lua din banii din casă pentru că am eu nevoie la ceva, fără justificare. În realitate o afacere nu funcționează așa, și cu cât crește firma cu atât mai puțin am contact direct cu banii aflați în bancă. De fapt, contactul meu cu ei se rezumă la situații financiare și cam atât.

Am văzut destul cazuri în care diverși proprietari au confundat serios lucrurile și nu au înțeles acest principul extrem de simplu. De regulă, rezultatele au fost dezastruoase, pentru că odată ce începi să te servești din bani după bunul plac nu mai există nici o limită și nici un calcul. Dacă sunt și mai mulți proprietari și fiecare ia din bani cât vrea, atunci dezastrul este și mai mare și apare și mai repede. Știu că este tentant, știu că este greu să te abții, dar trebuie să existe o disciplină financiară și separația este necesară.

Am dat această explicație din cauza discuției pe care am avut-o cu cineva referitor la mașina mea de firmă și combustibilul pus în ea. Persoana insista că din moment ce firma este a mea, orice cheltuială cu combustibilul este ca și cum ar fi din banii mei. Mi-a fost dificil să ii explic că nu, nu este așa. Combustibilul este plătit cu cardul de firmă, prin urmare este din banii firmei, care nu au legătura cu ai mei personali. Sper că explicația de mai sus vă lămurește pe scurt această chestiune și vă învață cum să fiți propriul angajat într-un mod sănătos financiar.

Viață de patron de restaurant

Nu știu de ce, poate pentru că nu au trecut prin asta niciodată, sunt oameni care au o imagine complet fantezistă a ce înseamnă să fii patron în general. Ei își imaginează că a fi patron înseamnă să mergi la serviciu la ce oră vrei, când vrei și cât vrei. Firește, mergi îmbrăcat într-un costum scump, într-o mașină scumpă și, după caz, cu un trabuc în gură. Odată ajuns, te salută angajații la intrare plini de respect și toți sunt atenți să îți îndeplinească cele mai mici dorințe sau să îți asculte ordinele pline de înțelepciune.

Poate că funcționează dacă ai o firmă mare, cu mai mulți angajați și conducerea ei este exercitată prin delegare. Dar dacă imperiul tău se rezumă la trei cantine, 30 de angajați, toate doamne, tu ca patron te-ai angajat pe tine ca director și o grămadă de clienți de servit zilnic, realitatea este complet diferită de imaginație. Pentru început eu, ca și director al firmei, nu am un birou cu geamuri mari și perspectivă de sus asupra orașului. Am un birou cât un dulap, fără geamuri, că este în mijlocul bucătăriei, fapt de care nici că îmi pasă, că nu am timp foarte mult să stau jos . Mersul la ce oră vreau, când vreau și cât vreau ar fi, pur teoretic, posibile, doar că de fiecare dată apare câte ceva. Iar clienții care vin la masă nu trebuie să știe sub nici o formă că ceva în lațul de servire a mâncării nu funcționează. Iar unul din beneficiile care vin cu poziția mea, pe lângă faptul că se așteaptă de la mine sfaturi și idei cât de cât mărețe, este că am datoria sfântă de a înlocui orice angajat care lipsește. Teoretic, și uneori practic, suntem destui pentru ca fiecare poziție să aibă un înlocuitor. Doar că sunt zile, ca astăzi, când lipsește o bucătăreasă și trebuie înlocuită prin mutarea uneia de la alt punct de lucru. Mai lipsește un ajutor bucătar, care și servește la linie, și nu ai cum să îl înlocuiești că nu mai ai de unde. Mai lipsește și o doamnă de la spălat vase și pe asta o mai înlocuiești, deși colegele ei de undei ai luat-o îți zic cuvinte numai de bine. Și uite așa, la punctul de lucru principal, cam bate vântul prin bucătărie, deși lipsesc doar trei oameni. Nu pare mult, dar într-un mecanism bine rodat și care funcționează eficient și eficace, lipsa a 20% din forța de lucru se simte. Și tu știi că urmează o zi grea, că este miercuri, cu mulți clienți, clienți care se așteaptă la aceiași calitate a serviciului, pentru că nu este problema lor lipsa personalului. De fapt ei nici nu trebuie să simtă că lipsește din personal.

Cum procedează în acest caz patronul din fanteziile unora nu pot să știu. Dar știu în mod clar cum procedează patronul din viața reală. În primul rând pleacă la serviciu la 5.30 că de la 6 începe activitatea. Plec în pantaloni scurți și tricou, că oricum urmează să port costum de bucătar. Pentru început, dacă tot sunt pe poziție de bucătar, mă ocup de un gulaș de vită, absolut fabulos, după părerea mea, porționez ciolan și cârnat și prăjesc cam la 100 de porții de chiftele. Toate astea însumează 500 de porții. S-a eliberat utilajul necesar așa că mă apuc de puiul cu sos de legume, cam la 100 de porții. Toate operațiunile astea nu se fac pe rând, ci intercalate. Mai amesteci în marmită, mai tai niște cârnați, mai adaugi ingrediente la gulaș, mai tai niște ciolan, etc Restul de porții de carne le-a pregătit o altă bucătăreasă. Deja este trecut de 9 și îmi aduc aminte că nu am mâncat nimic la micul dejun, că nu mi-am băut cafeaua și că am de terminat munca de birou zilnică pe care o fac de obicei. Până termin cu ele este trecut de 10 și revin prin bucătărie. Asta înseamnă diverse operațiuni premergătoare servitului mâncării la linie, care începe de pe la 11. Include, dar nu se limitează la: cărat baxuri de cartofi prăjiți, scos diverse feluri din cuptor și duse la liniile de servire, telefoane că s-a stricat iară un echipament, verificat curățenia și mai pus mâna pe cârpă, aranjat marfa pe rafturile prin camera de congelare ca să pot ajunge la și mai mulți cartofi prăjiți, telefon de la contabilă dar amân totul pe mâine, încă o cafea că după 11 nu voi mai avea timp, alte telefoane la care nu răspund că nu știu numărul și dacă este important o să dea mail oricum, verificat cum arată mâncarea la linie, organizat doamnele să fie eficiente, depanat mașina de spălat unde un cuțit căzut aiurea a blocat banda, și alte mici activități care nu sunt complicate dar se cumulează. Deja trebuie și să schimb tricoul alb că este pătat cu diverse sosuri și dacă tot ies să servesc la linie, vă amintiți sper ca ajutorul care lipsește și servea la linie, trebuie să mă prezint curat. Servit la linie înseamnă servirea a unui număr de peste 300 de porții doar la linia unde sunt eu, până pe la 13.30 când activitatea se mai reduce. Nu știu dacă am reușit să surprind agitația din bucătărie, dar este o activitate frenetică, organizată în cazul nostru, iar cele trei persoane lipsă o dau peste cap. Așa că eu, ca și conducător al lor, îmi exercit datoria de a ține locul persoanelor care lipsesc. Așa am ajuns să mă pricep la gătit, să servesc mâncarea cât se poate de eficient, pot să o ți porționez exact fără cântar, iar mașina de spălat vase, un echipament imens de tip tunel, nu mai are secrete fața de mine.

Recunosc că nu toate zilele sunt așa. Sunt și zile în care mă apropii de imaginea fantezistă a ce face un patron. Mai recunosc și că uneori îmi place să muncesc fizic în bucătărie pentru că pregătirea mâncării și servirea ei îmi dă un sentiment de satisfacție. Cred sincer și că orice conducător de unitate de producție ar trebui să își vândă personal marfa, măcar din când în când, pentru a stabili o legătură cu clienții. Dar dacă zile din astea apar prea des atunci le urăsc, deși nu ajută la nimic, pentru că oricum trebuie să procedez de așa natură încât mâncarea să fie produsă și servită. Iar în practică înseamnă muncă fizică prin bucătărie, după cum am descris mai sus, pentru că nu există o agenție de unde să închiriezi bucătari sau spălători de vase. Dacă vă gândiți să deschideți un restaurant sau ceva asemănător, vă invit la mine să lucrați o zi două, să vedeți ce înseamnă și să testați dacă sunteți pregătiți sufletește pentru ce vă așteaptă.

Un sfat scurt și la obiect

Există sfaturi și sfaturi. Sfaturi de toate felurile, unele dorite, altele inoportune. Pe unele le uiți, pe unele le apreciezi mult prea târziu, dar uneori, primești un sfat atât de bun încât sinapsele ți-se reconfigurează pentru a-l memora pe vecie. Iar pe măsură ce trece timpul îl apreciezi din ce în ce mai mult. Dar este greu să se întâmple asta pentru că trebuie să se potrivească sfatul cu întâmplarea, experiența cu cunoașterea și trebuie și conjunctura potrivită. Totuși mi s-a mai întâmplat.

Corpul uman este un mecanism complex. Printr-un capăt introduci combustibil din care va rezulta energie sub diverse forme. Problema cu combustibilul este că în procesul obținerii de energie pot rezulta și deșeuri. Acest lucru este valabil, de fapt, pentru orice proces de acest gen. Problema cu corpul este tocmai cuvântul uman. Trăim într-o societate civilizată astfel că evacuarea acestor deșeuri nu se poate face chiar oricum, din motive de toxicitate și sănătate publică, dar și din motive de convenții și estetica socială evacuarea trebuie făcută discret, în mod intim și in condiții de igienă pentru toate părțile implicate. Cu alte cuvinte nu poți face caca și pișu peste tot. Nici nu prea vorbim despre asta. Știm că toată lumea o face, dar păstrăm discreția. Câinele meu poate face evacuarea oricum când îl scot la plimbare, nu are rețineri, dar eu nu, din motivele menționate. Chiar și după câine trebuie să curăț de pe stradă respectivele deșeuri.

Copii mai mici, sau mai mari, nu au o rutină în a elimina, se bazează mai mult pe nevoia iminentă, adică vor la baie atunci când îi apucă. Asta pune anumite probleme logistice, trebuie să te întrerupi din ce activitate faci, să cauți o baie, poate nu există o baie decentă, etc. Lipsa unei rutine complică substanțial lucrurile. De exemplu ai putea fi într-o excursie cu autocarul organizată pentru a te deplasa să susții echipa de handbal a întreprinderii. Toată întâmplarea a avut loc înainte de 89, dar este lipsit de importanță. Cred că se mergea la Copșa Mică, sau poate la Bistrița, ideea este că se mergea în grup, trebuia să se ajungă undeva la o ora fixă că începea meciul, iar eu, care nu eram chiar copil, eram prin clasele i-iv, aveam o nevoie urgentă, atât de urgentă că aproape o simțeam cum iese afară. Nu mai rețin unde a fost găsită o baie, cum s-a procedat, dar rețin că lumea din grup nu era chiar fericită din cauza întârzierii. Confruntată cu eventualitatea ca eu sa mă cac pe mine, consensul general a fost că trebuia totuși făcută pauza. Problema o fost rezolvată cumva, fără murdărirea pantalonilor, lucru extrem de neplăcut într-o excursie cu un mijloc de transport la comun, și s-a pornit mai departe.

Situația a fost destul de neplăcută pentru că îmi dădeam bine seama că lumea a stat după mine și este nervoasă. Atunci, cu intenții bune de fapt, unul din participanți mi-a spus următoarea frază cu care am rămas pe vecie: Oamenii mari se cacă dimineața, ești destul de mare să faci la fel. Omul a spus-o direct și fără nici o reținere. Un sfat scurt, fără perdea și la obiect. Cu adevărat o lecție de viață transmisă de la un adult la un copil. Pare banal, dar excursiile în grup m-au învățat că nu toată lumea are o rutină în această chestiune. Am uitat din păcate cine a fost, pentru că îi datorez o sticlă de vin foarte bună. Este un sfat a cărui valoare o apreciez din ce în ce mai mult, iar de când m-am apucat de alergat valoarea a crescut exponențial. De pus în aplicare a fost mai dificil, a durat ceva, dar în final a funcționat. M-a scutit de multe momente jenante și dificile .

Ce am vrut să vă transmit este că uneori o lecție de viață nu trebuie să fie de lungimea unui roman, tragică sau complicată peste poate. Uneori este de fapt o chestiune de o înțelepciune simplă, aparent banală, dar a cărei valoare o apreciezi în timp.

P.S. O să îmi cer scuze pentru limbaj, dar altfel nu am putut să redau savoarea aferentă sfatului.

Voi faceți zilnic duș?

Trebuie să vă spun că nu sunt cu adevărat interesat de răspuns vostru. Fiecare este responsabil de igiena personală și este o chestiune strict personală. Am ajuns însă la respectiva întrebare după o discuție extrem de interesantă cu adolescenta personală.

Adolescenții au aceasta calitate, de a ignora igiena personală și de a fi ușor mirositori uneori. Este adevărat că și eu am fost probabil la fel și noțiunea de curat nu îmi spunea mare lucru. Dacă nu miroase foarte tare, un tricou putea fi purtat și a doua zi. Blugii nu este clar când au fost spălați ultima oară, vizual tenișii încă mai au ceva din culoarea originală iar pe geacă nu se vede, că este cald și ajunge inevitabil în ghiozdan. Dacă este târziu, atunci putem sări și peste dușul zilnic că oricum ne luăm a doua zi tricoul ăla care poate nu miroase. Încercând să lămuresc aceste chestiuni am stat și m-am gândit de fapt eu de când fac duș zilnic. Veți zice că aveam mult timp liber și o minte odihnită dacă am asemenea gânduri și adevărul este că uneori am.

Adevărul este că înainte de 89 noțiunea de duș zilnic era cvasi-inexistentă. Nici hainele nu erau schimbate zilnic. Îmi amintesc că purtam cămașa de la uniformă până când avea gulerul negru. Gulerul cu dungă neagră pe interior nu era totuși considerat acceptabil. Dar existau atunci unele rațiuni logistice. Aveam de regulă două cămăși de uniformă pe an, așa că nici nu putea fi vorba de o altă cămașă în fiecare zi. Iar apa caldă, cel puțin până am stat la bloc, se arăta greu la robinet. De săpun mai bun trebuia făcut rost de unde se putea. Așa că, era cumva scuzabil dacă te spălai de două ori pe săptămână. Dar cred că toată lumea puțea la fel a nespălat pentru că nu ieșeam cu nimic în evidența. Măcar la oraș aveam totuși mașină de spălat haine.

La țară, unde am crescut de mic, și unde mergeam în vacanțe era chiar mai rău. Baie se făcea tradițional odată pe săptămână, mai mult de atât era considerat un lux. Intrase și în obicei noțiunea de odată pe săptămâna pentru că de fapt, la bunici, exista apă curentă și un fel de sobă de încălzit apa. Zilnic ne mai spălam pe picioare și până la brâu în lighean sau la râu. Hainele se spălau manual, așa că vă puteți imagina că nu se schimbau foarte des. Spălatul lor era cu adevărat o muncă obositoare și necesita timp. Se spălau cu săpun de rufe făcut în casă în caz că vă întrebați. În acele timpuri spălatul nu era văzut neapărat ca o prioritate. Interesant este și că de fapt noțiunea de duș nu exista, era văzută ca o fiță occidentală și spălatul era asociat cu o baie îndelungată. În lipsa apei calde asta complica lucrurile, dar așa se proceda.

Primul contact cu noțiunea de duș zilnic l-am avut prin clasa a iv-a când am fost într-o tabără de trei săptămâni în Cehoslovacia ( pe atunci era o singură țară). Ar trebui să vă spun că, prin comparație, respectiva țară părea apărută dintr-un basm cu zâne. Era tot o țară comunistă dar nu exista comparație cu Romania. Chiar și nouă, unor copii, ne-a sărit în ochi că ceva este complet diferit. În primul rând că erau magazine din care puteai efectiv să cumperi lucruri. Suc și înghețată în cazul nostru. Revenind, am fost cazați în Praga la un hotel, care avea apă caldă, și ulterior într-o tabără școlară. Zic tabără școlară pentru că asta cred că era, dar oricum chiar și în anii aceia era peste ce se găsește acum similar în Romania. În primul rând că avea apă caldă permanent, dușuri comune extrem de curate și obligatorii în fiecare seară, avea geamuri termopan cu ramă metalică pe care a trebui să învățăm să le deschidem (absolută noutate pentru noi), peluze cu iarbă îngrijite, jocuri diverse, terenuri pentru sport și o piscină publică în apropiere. Cu dușul în fiecare seară ne-am obișnuit repede, eram doar niște copii maleabili, cu dezbrăcatul în public ne-am obișnuit mai greu. Oricum, am deprins noțiunea de duș și nu baie cu stat timp îndelungat în cadă, precum și faptul că este dorit a fi făcut zilnic. În trei săptămâni am învățat că a mirosi nu este acceptabil.

Ulterior, in 87, ne-am mutat la casă și aici era ceva mai ușor cu spălatul, în sensul în care exista un echipament de făcut apă caldă instantaneu, azi iei de-a gata așa ceva, echipament de lux în acele vremuri și destul de mare consumator de gaz. Consumul era o problemă pentru că exista cotă de gaz, dar oricum era un pas înainte față de apartamentul în care aveai program de apă caldă de două ori pe săptămână.

Apoi a venit revoluția și lucrurile au început încet să se schimbe. Grație vizitelor peste graniță și a filmelor occidentale a apărut noțiunea de igienă personală, de haine care trebuie schimbate zilnic, de duș obligatoriu și a devenit un lucru rușinos să miroși sau să umbli murdar. Este adevărat că, din păcate, nu pentru toată lumea, suntem aproape 30 de ani mai târziu și dacă luați un autobuz aglomerat pe un traseu suficient de lung o să vă convingeți pe loc că noțiunea de igienă personală nu este cunoscută chiar de toată lumea. Iar unii nu se jenează deloc că miros.

Eu personal am o nevoie organică să fac duș și să îmi schimb hainele cât de des se poate. Nu mă pot bucura de viață decât dacă mă simt curat și este curat în jurul meu. Încerc să îi prelucrez și adolescentei noțiunile, uneori cu destul de mult succes. Voi ce faceți, este strict treaba voastră, dar dacă stau la distanță de voi când povestim să nu mă întrebați de ce.

Excursie pe Vârful Retezat

Îmi place să fac excursii de o zi la munte cu pornire din Cluj, chiar dacă este vorba de locuri aflate la 2-3 ore de condus. De data aceasta a fost Vârful Retezat (2482 m) și mi s-a părut suficient de aventuroasă destinația, dată fiind perioada din an și altitudinea mare. Trebuie să mărturisesc că este o zonă pe care nu am vizitat-o până acum, dar categoric am să revin pentru că mi-a plăcut spectaculozitatea ei.

Noi am urcat din stațiunea Râușor. Am pornit la 6 din Cluj și la 8.30 eram acolo. Este un drum de maxim 2.5 ore și care include multă autostradă. Mașina am parcat-o chiar înainte de pârtia de schi, la intrarea în traseu. Acolo se află o zonă amenajată ca și parcare, e drept că foarte rudimentar, prin simpla nivelare a pământului. De fapt toată stațiunea are un aer rudimentar și dacă vă aduce aminte de o Straja mai aerisită, așa trebuie să fie. Nu știu ce restaurante sunt și nu știu ce se poate cumpăra în Râușor, așa că mai bine veniți pregătiți. Izvoare am găsit doar în prima parte a traseului așa că nu strică să fiți pregătiți și cu apa.

Traseul are undeva la 8 km, urcă aproape 1400 metri și este mult mai greu decât vă lasă cifrele să credeți. Este traseul care merge pe triunghi roșu și nu trece pe la lacul Stevia. Traseul începe relaxat cu un drum forestier, traversează după vreo 2 kilometri o poiană și apoi continuă cu o urcare absolut brutală. După ce se iese din pădure începe și zona de jnepeni și cum a început să fie zăpadă destul de mare, a fost foarte dificil de trecut. Am pierdut și marcajul de câteva ori.

Deși calendaristic iarna este gata, la început de mai , la peste 2000 de metri a fost zăpadă. Zăpadă care nu era înghețată, din cauza temperaturii, și permanent îți intra piciorul în ea. Din cinci pași, unul intra în zăpadă până mai sus de genunchi, doar că nu știi care pas. Traseul cu triunghi roșu înconjoară Vârful Prelucele, ajunge în șaua cu același nume și apoi urca pe vârful Retezat.

O altă dificultate, specifică pentru Retezat, este traversarea câmpurilor de bolovani. Pentru o eficiență a mersului prin astfel de zone vă recomand să fiți permanent în mișcare, calculând cu câțiva pași înainte unde puneți piciorul. Inginerul din mine ar zice că este necesar un echilibru dinamic.

Din șaua Prelucele începe ascensiunea către vârf și aici vă veți consuma ultimele resurse. De aici se vede și lacul Ștevia, dar nu se ajunge acolo. Cărarea către vârf este abruptă, trece peste bolovani și noi am prins-o plină de zăpadă. Recunosc că îmi doream să se termine și să ajung odată. Pe vârf zăpada era atât de mare încât cineva a săpat după indicator. Din cauza vântului temperatura resimțită era puternic negativă. Acesta este un alt aspect la care trebuie să fiți atenți, diferența de altitudine este mare între Râușor și Vârful Retezat și este de preferat să fiți pregătiți cu haine mai groase, chiar dacă se poate să nu aveți nevoie de ele. Dar dacă aveți nevoie și nu le aveți atunci este foarte problematic.

Noi am avut nevoie de 6 ore să ajungem în vârf, cu pauze de făcut poze și admirat peisajul. Considerați că eram toți alergători cu experiență, eu fiind cel mai slab antrenat. Un sfat amuzant, dacă mergeți cel mai încet luați cheile de la mașină. Restul vor trebui să vă aștepte, pentru că nu au de ales. Dacă este vară și zăpada este scoasă din calcule atunci probabil este nevoie de ceva mai puțin timp până pe vârf. Vă recomand să nu mergeți singuri pentru că riscul de accidentare este mare și este bine să aveți pe cineva alături dacă se întâmplă ceva.

Mai multe nu am de spus, pozele fac acest lucru mult mai bine.

Cum te lecuim de comunism

Partea I

În ultima vreme, am citit sau am auzit, că unii indivizi consideră că înainte de 1989 era mai bine. Mai mult unii dintre ei sunt născuți după respectivul an, așa că am mari îndoieli că știu câte ceva despre viața de atunci. Pentru a-i ajuta să experimenteze un pic din acele condiții, vă propun un cantonament imaginar, pe care am să îl detaliez mai departe. De la început o să stipulăm că scopul lui este de a îi pune pe cei care trec prin el în situația de a nu avea confort personal, siguranța unei mese îndestulătoare, satisfacții personale, dorințe, stabilitate emoțională, acces la orice forma de cunoaștere a ce se întâmplă în jur sau un umăr pe care să se plângă. In partea I o să ne ocupăm de confortul personal și amănuntele practice, iar în partea II o să ne jucăm cu mintea lor. Dorim să îl facem pe cel care crede că era mai bine să înteleagă ce a însemnat comunismul la nivel individual, nu ca și tot unitar, unde au fost, fără îndoială, și realizări, de aici și poza cu fabrica care reprezintă o anti-teză la articol.

Noțiunea de confort o vom face uitată. Acest cuvânt nu va mai exista . Spectrul acoperit este larg și include îmbrăcămintea, hrana, adăpostul, locul de muncă, transportul, plăcerile personale sau dezvoltarea intelectuală. Pentru început o să îți luăm toate hainele tale drăguțe de firmă și o să le înlocuim cu ceva de la magazinul sătesc, în culori terne și fără nici o legătură cu moda. Vor fi solide, rezistente dar nu și frumoase. Îți vom lua și toți pantofii si vei primi doar trei perechi. O pereche de teniși ieftini chinezești ( buni la sport sau vara), o pereche de pantofi din imitație de piele (pentru orice ocazie) și o pereche de cizme de cauciuc ( o să lucrezi în agricultură). Vei primi și o pelerină de ploaie și o umbrelă. Toate hainele pe care ai voie să le porți vor fi calculate pentru o temperatură cu 5 grade mai mare, astfel încât să ai o permanentă senzație de disconfort termic, adică ca fi un frig permanent, iar dacă te prinde ploaia pe afară te descurci, treaba ta. Ai la dispoziție pelerina și o umbrelă. Orice haină trebuie purtată minim trei zile, inclusiv lenjeria și ciorapii. Vei primi o salopetă de molton, încă nu știi pentru ce este, dar vei descoperi încă din prima seară mai friguroasă. Nu vor exista categorii de haine precum tehnice, impermeabile, călduroase. Hainele vor fi haine și atât. Măsurile vor fi aleatorii, de preferință mai mari, pentru a simula indisponibilitatea lor în magazin.

Tot ca să te scutim de confort îți vom lua orice dispozitiv electronic, de la card la telefon și laptop. Nu o să ai semnal ( nu exista telefonie mobilă) așa că nu va fi o pierdere pentru tine. Am putea chiar să ți-l lăsăm doar ca să ne jucăm cu mintea ta. O să primești un televizor alb-negru mic la care vei putea, teoretic, viziona două ore de program pe zi, compus strict din propagandă și filme proaste. Spun teoretic, pentru că o să îți luăm curentul mai toată seara, exact când ai nevoie de lumină și este program la televizor O să îți tăiem și căldura, nu din motive de economie, cât din pură răutate. De la final de octombrie până în primăvară, când avem noi chef vei primi căldură două ore pe zi și în tot anul, apă caldă trei ore pe săptămână. Căldura va avea un program regulat, dar apa caldă nu. O să ai totuși voie să te încălzești la plită în limita unui număr de metri cubi total arbitrar și cât mai mic. Dacă depășești cota, îți tăiem și gazul, doar pentru că putem. Sigur, ca și țară producem gaz, cărbune, curent, dar nu vrem noi să te lăsăm pe tine să ai confort în casă, la servici sau în locuri publice. Nici o grijă, te vei obișnui cu frigul, va deveni a doua ta natură.

O să își luăm și alte lucruri care țin de confort. De exemplu nu îți vom lăsa nici o pungă sau o sticlă de plastic cu dopul aferent. Te-ai gândit vreodată cât te ajută în viața de zi cu zi aceste două lucruri simple? Sau o caserolă pentru pus mâncarea la servici? Fii fără grijă, o să le apreciezi la justa lor valoare când nu le mai ai. O sa te scutim si de efortul de a căra un back-pack, că oricum nu mai ai laptop și îl vom înlocui cu o plasă de rafie, complet permeabilă, rezistentă, dar dificil de cărat. Pentru dus mâncare la servici o să primești un sufertaș, o să vezi ce este.

Referitor la cosmetice vei primi doar lucruri de bază, de foarte proastă calitate. Perie de dinți, pastă, săpun ( e bun și la bărbierit), deodorant, lamă de ras, nimic altceva. Nu te îngrijora tare, că oricum nu ai apă caldă, așa că sunt puține oportunități să le folosești, iar cât despre făcut o baie relaxantă în cadă nici nu poate fi vorba. Lumânările aromate, în caz că le vei avea, vor fi folosite la iluminat. În caz că îți vei găsi un partener și, în ciuda frigului, o să găsiți energia necesară pentru activități intime, nu îți vom oferi nici o măsură de contracepție. Strict pentru că vrem să creștem populația.

Din gama de medicamente pe care probabil că o folosești, îți vom lăsa doar aspirina și algocalminul. Orice altceva va fi inaccesibil, nurofenul va deveni o amintire. Cândva exista ceva care se numea piramidon, dar nu știu sigur la ce folosea, și nu știu dacă se mai găsește, așa că vei folosi aspirină la absolut orice.

Vei primi o cameră numai și numai a ta, într-un cămin de nefamiliști special adaptat pentru acest cantonament. Mă gândesc că pentru o atmosfera adecvată îl vom localiza într-un fost orășel industrial semi părăsit. Vrem ca totul în jur să fie dezolant pentru ca să nu te poți bucura nici măcar de peisaj. Vei avea bucătăria în cameră, un mic frigider ( nu știu de ce), o plită și o mică baie adiacentă. Va exista o singură mașină de spălat haine disponibilă și o cameră uscător. Mașina de spălat haine va fi cel mai primitiv model cu putința și ai dreptul la o folosire pe săptămână. Nu este garantată securitatea lucrurilor personale în uscător, poți să le pui la uscat în cameră dacă dorești.

Cum este mai greu să simulăm o întreprindere comunistă mă gândesc că o slujbă în agricultură este mai practică pentru a te deprinde cu atmosfera. În consecință vom simula un CAP, cu tractoare vechi și alte echipamente asemenea, undei vei avea ocazia să înveți cam de toate pentru că vei avea cote de producție ( ești plătit în acord) dar nu vei beneficia de suport tehnic sau de orice alt fel. Astfel vei avea ocazia să înveți de unul singur, sau dacă ești norocos, de la alții tot felul de lucruri utile pentru a fi în stare să realizezi cota. Tot pentru inconfortul tău zilnic, locul de muncă se va afla la o distanță apreciabilă de cămin, să zicem o oră, și vei face naveta cu un mijloc de transport lent și friguros. Dacă primești cumva un birou la comun acesta va fi neapărat friguros, întunecos și deprimant. Pentru a face lucrurile cât mai inutil de grele, microbuzul te va lua de la 20 de minte de mers pe jos de acasă, dimineața la 6 și te va lăsa în capătul îndepărtat al CAP-ului. Dacă te întrebi cumva care este logica, atunci află că nu este nici una. Ne jucăm cu mintea ta, dar despre asta in partea II.

Mai rămâne chestiunea hranei. Recunosc că nu îmi amintesc exact ce se găsea pe atunci dar îmi amintesc cozile si sistemul de cartele, în consecință pentru orice aliment vei fi nevoie să stai la coadă, nu vei ști dacă îl mai prinzi și tu și oricum vei putea cumpăra bazat pe cartela zilnică, adică mâine stai la coadă din nou. Te vom hrăni în limita a 1800 de calorii pe zi, ca să îți fie foame permanent, pe baza de hrană de proastă calitate și fără calități gustative, ca să nu te poți bucura de ea. Va fi pe bază de părți ieftine de porc și pui, parizer și multe conserve. Orice fel de conserve cu calorii puține, adică legume, sau pe bază de pește, dar nu ton sau ceva rafinat. O să iubești sardinele în sos tomat numai pentru că te-ai saturat de hering în ulei. După o vreme vor fi o delicatesă. Nu vei primi nimic din ce te-ar putea satisface gastronomic și nu vei primi nimic din ce găsești acum la discreție. Fără unt, zahăr, ciocolată, brânzeturi, bomboane, mezeluri de bună calitate, nimic eco, nimic bio, nimic provenit din țări exotice. Dacă asta te satisface, vor fi doar fructe si legume din surse locale. Dacă vei mânca la cantină atunci mâncarea va fi unsuroasă, lungită tare și neapărat rece. Scopul este să te facem să mănânci din necesitatea de a mânca și nu pentru plăcerea gustului. Pentru orice altceva ce nu găsești de cumpărat va trebui să te descurci, nu ne interesează cum. Totuși dacă considerăm că faci ceva nepermis am putea să te pedepsim complet aleator, după cum putem și să închidem ochii la fel de aleator.

Vei avea totuși două surse de distracție. Una va fi un birt dotat cu băuturi ieftine unde au acces doar membrii campusului, iar dacă ești tipul mai intelectual, o bibliotecă destul de bine utilată. În ambele cazuri vei fi constant urmărit și ascultat. Vei putea lua cărți acasă, dar nu și băuturi, și vei fi dotat cu lumânări pentru a putea citi. O să uiți de social media cât se poate de repede și vei înlocui internetul ca sursă de cunoaștere cu ce găsești prin cărți. După o vreme vei considera volumele lui Jules Vernes ca fiind o enciclopedie tehnică și geografică. Asta dacă nu te lovește darul alcoolismului din cauza deprimării, dar nu te îngrijora, în acest caz te vom reeduca tot prin muncă, oferindu-și exact aceleași condiții dar pretinzând rezultate diferite.

Sunt conștient că sunt mult mai multe aspecte de ordin practic și logistic implicate dar pentru scopul nostru sunt suficiente acestea. Dacă amănuntele practice nu sunt suficiente pentru a te face să cedezi atunci ne vom juca cu mintea ta. Îți vom lua liberul arbitru, îți vom denatura realitatea și trecutul, îți vom pune logica la încercare și îți vom ataca simțul rațiunii. Vom promova absurdul, prostia și pentru că totuși trebuie să mai și râzi, te vom învăța că miștoul grosolan înseamnă umor. Dorința ta de-a trăi se va reduce le nevoia de supraviețuire. Abuzul va deveni normă, iar pronunțarea cuvintelor libertăți și drepturi personale va deveni o infracțiune.

Greșeala zeului

Nu avusese niciodată nevoie de un birou, dar, pentru că se putea, avea unul situat în incinta unui conac nici mare, dar nici mic, excelent proiectat și mobilat pentru a satisface pretențiile sale de estet. Biroul era mai degrabă un motiv pentru a expune lucrările de artă, valoroase, colecționate de-a lungul timpului infinit pe care îl avea la dispoziție. Căci fiind pe pământ aproape dintotdeauna, chiar dacă recent devenise zeu, avusese timp să urmărească și să aleagă după dorință. Ce nu era considera suficient de valoros era expus prin alte încăperi ale conacului. Biblioteca singură valora, în termeni de cunoaștere, o lume întreagă, dar din păcate nu putea fi deschisă publicului, ca tot conacul de altfel, pentru că ar fi dat de gol existența lui. El ar fi vrut să fie un zeul al artei, dar în loc de asta fusese nevoie să accepte o cu totul altă poziție.

Iar acum, așezat la birou, in acest spațiu al bunului gust desăvârșit și al esteticii pure, Zeul tuturor grașilor admira, frumos ordonate pe suprafața impecabil lustruită, un trening albastru, cu doua dungi pe lateral, inscripționat cu adibas, un tricou negru Dolce & Cabana și o pereche de adidași Mike. Respectivele obiecte făceau notă discordantă cu restul încăperii, și cu toate acestea erau acolo, iar zeul nu mai putea face nimic. Ele reprezentau noua lui uniformă, destinate a fi purtate atunci când se arăta supușilor de la mall.

Ca să fim corecți cu el, poziția de Zeu al grașilor nu existase dintotdeauna, era o adăugire mai recentă. În timpurile de la începutul omenirii pur si simplu nu fusese necesar un astfel de zeu, căci aceștia erau mult prea puțini. Erau necesari zei și zeițe care glorificau frumusețea și aptitudinile umane. Dar timpurile se mai schimbă, astfel că, relativ recent, datorită extinderii obezității, a apărut necesitatea existenței unui Zeu al tuturor grașilor.

Dar ieri, în ziua când zeul suprem i-a făcut o vizită de lucru, făcuse o greșeală. O greșeală la a cărei consecințe se uita acum. Mândru de conceptul de fast-food, a cărui inventator nu se considera, dar era o unealtă esențială pentru a menține supușii săi fericiți și în creștere, și-a invitat șeful suprem în cel mai banal unde puteau fi găsite astfel de stabilimente împreună, un food court de mall. Șeful a fost plăcut impresionat de activitatea generală care amintea cumba de lupta porcilor pentru un loc la troacă, era oră de vârf, și apetența excesivă a oamenilor pentru mâncare ieftină și cu vagă legătură cu natura. Ba chiar l-a și felicitat pentru zelul supușilor. Oamenii erau dispuși să stea la coadă și să plătească un preț exagerat pentru ceva ce ar fi putut face acasă într-o manieră mult mai satisfăcătoare. Dar munca de ani de zile a Zeului tuturor grașilor dădea roade, iar supușii săi erau mai mult decât fericiți să se nenorocească singuri, plătind bani pentru asta. Până aici vizita fusese un succes. Șeful a fost p impresionat corespunzător. A fost însă o mică problemă cu ținuta. Șeful nu s-a simțit în largul său, adoptând forma unui om cu constituție sportivă, îmbrăcat, asemenea Zeului tuturor grașilor, într-un costum ușor, de toată ziua. Ba chiar a crezut, la un moment dat, fiindcă toate privire se întorceau către ei, că a uitat coroana pe cap, sau poate aura era vizibilă. Dar nu, îmbrăcămintea era cea care îi făcea diferiți. Greșeala a fost că au mers la un mall oarecare, într-o țară plină de analfabeți funcționali și de proști cu ifose. Cum procentul de obezi era foarte mare, părea alegerea firească, doar că zeul nu luase în calcul și apetența pentru prost gust a supușilor săi din acele locuri.

Căci treningul devenise uniforma de mall, în cele mai urâte variante ale lui, iar tricoul strâmt tras peste colacii de grăsime înlocuise simbolul unui corp frumos. Și vai, ce forme urâte, ce corpuri contorsionate, burți ieșind pe sub tricou scoase cu mândrie în fața, picioare grase expuse fără nici un pic de rușine, umeri înguști, culori terne în gri și negru, totul moale și pufos. Indivizi care nu mai aveau nici o legătură cu idealul de frumusețe atât de bine definit de statuile colecționate de el de-a lungul veacurilor. Chiar și statuia lui David ar înfățișa, făcută după standardul de mall, nu un bărbat care exultă prin fizicul superb, cât mai degrabă un porc gras ridicat în două picioare. Nepăsarea de sine justificată prin renunțarea la standarde. Absolut inestetic. Doar că Zeul zeilor îl învinovățise și pe el pentru așa o degradare, căci și mașinațiunile lui destinate a spori numărul de grași, contribuiseră la această situație. De aici mai fusese un pas pentru a corela obezitatea, lipsa de cultură și standardele estetice incerte.

Iar acum Zeul tuturor grașilor contempla noua lui uniformă așezată cu grijă pe birou. În afară de uniformă mai primise si o adăugire la titulatură: Zeul tuturor grașilor și al prostului gust. Asta pentru că șeful lui hotărâse că era nevoie și de un zeul al prostului gust, și el părea cel mai îndreptățit să primească postul. În mod practic asta însemna că se alesese cu noi supuși, o parte cunoscuți, obezi fiind, o parte nu.

Iar treningul era XXXL, inscripția de pe tricou aurie iar pantofii făceau un papagal de rușine, și toate acestea trebuiau purtate măcar următorii zece ani, la fiecare apariție în lume care avea loc la un food court de mall. Zeul tuturor grașilor și al prostului gust mai contemplă odată sticla de vin roșu și căută în agendă numărul lui Bachus, pentru a-l informa că a început să i-se închine. Nu era foarte sigur dacă el ca zeu putea să se închine la un alt zeu, dar mai privi odată eclectica colecție de lucruri de pe masă, dădu pe gât primul pahar, și toate problemele lui existențiale dispărură.

P.S. Poza nu are nici o legătură cu dilemele zeului.

HR Land

Incursiune pe tărâmul nesimțirii

De regulă anunțurile de angajare a personalului nu erau în responsabilitatea mea. Eu făceam doar selecția finală și testele de cunoștințe specifice, când era cazul. Proba de lucru, în jargon de bucătărie. Din cauza unor schimbări în firmă am preluat această sarcină. Nu este o chestiune foarte complicată, destul de rar angajăm personal, avem o rotație foarte mică, dar urmează să deschidem o unitate nouă si avem nevoie de patru persoane pentru o locație care nici măcar nu este în Cluj.

Sunt două tipuri de anunțuri pe care le dăm. Dacă este un post care necesită ceva scoală, adică un grad minim de alfabetizare, atunci cerem pur și simplu persoanelor interesate să trimită un Cv la o adresă de mail. Civilizat, relativ simplu de urmărit și ne dă posibilitatea să decidem noi dacă sunăm sau nu persoana. Al doilea tip de anunț este cel în care dăm un număr de telefon la care să fim sunați, pentru că nu ne așteptăm ca persoana să fie capabilă să scrie un Cv. De altfel, la curățenie, scrisul și cititul nu sunt necesare, este necesar doar să vrei să muncești. Mai dăm și un program de lucru în ideea că poate persoanele respective ar vrea să știe și când să sune.

Distracția a început când mi-am dat numărul meu de telefon . Eu am un singur număr de telefon care este și personal și de serviciu. Este același de peste 20 de ani. Am încercat, cândva demult, să separ cele două numere dar era prea complicat de gestionat și aș zice că pe jumătate inutil. Eu, care am un respect pentru viața personală a fiecăruia, am tendința de a presupune că dacă eu sun o persoana pentru chestiuni de servici în timpul serviciului și pentru chestiuni personale în afara lui, atunci și eu voi fi sunat după aceeași logică. Rămâne valabil și că nu se sună după ora opt decât dacă este o urgență, că nu lași telefonul să sune mai mult decât de cinci ori, dacă persoana sunată îți închide aștepți să te sune înapoi, etc. Această presupunere este greșită.

A fost o greșeală să îmi dau numărul de telefon și acum sunt nevoit să îl pun pe silențios după ora patru. Poate că oameni ăștia nu știu scrie un cv cu cap și coadă , dar în mod categoric știu folosi un telefon cu maximă nesimțire. Programul dat pare că a fost pur informativ și puțini l-au respectat. Am primit telefoane inclusiv la ora zece seara, duminica după-masa, am primit mesaje intempestive pe whatsapp, plus alte minuni în aceeași notă. Vorbim de un anunț pentru postul de la curățenie, teoretic cel mai de jos post. Poate părea banal, dar într-un restaurant curățenia este la fel de importantă ca și calitatea mâncării, nu se poate una fără alta.

Un domn a fost extrem de agresiv la o oră înaintată a serii întrebând direct cât se dă. A fost o discuție extrem de interesantă, desfășurată după cum urmează:

Sună telefonul. Închid. Sună telefonul a doua oară. Închid. Sună telefonul a treia oară, răspund că deja eram contrariat.

Bună seara. ( eu)
Cât se dă? (el)
Ce să se dea?
Cât se dă salar?
Nu vreți să știți care este postul? ( casier, 100 % ocupat de doamne la noi )
Nu. Mă interesează cât se dă.
Știți că este vorba de un post la casa de marcat și curățenie pe sală?
Nu mă interesează.
Dar știți că este un post mai potrivit pentru doamne? Cu ce vă ocupați?
Îs ofer pe camion. Da dacă dați mai mult vin. ( exprimarea lui)
Lăsați, că poate nu este pentru dumneavoastră.

El înjură, eu închid telefonul.

Destul de evident că nu este persoana potrivită. După cum nici cei care își înjură serviciul precedent nu sunt potriviți. Una din primele întrebări pe care le-o pun este dacă lucrează pe moment. Eu îi prefer pe cei care lucrează dar înțeleg și că sunt motivele pentru care nu lucrează pe moment. S-a închis firma, tocmai au ieșit din maternitate, s-au întors de afară, probleme cu mama, etc. Sunt multe motive, am experiența cu genul acesta de persoane și pot să înțeleg cum gândesc. Știu cât de ușor își abandonează serviciul pentru un motiv personal închipuit sau real. Așa că dacă stau acasă fără un motiv serios nu îi angajez, pentru că sunt șanse mari să își dea preaviz prin neprezentare, adică nu vin la lucru și trebuie să umbli tu după ei să își semneze demisia, altfel procedura de desfacere a contractului de muncă este extrem de complicată.

Un alt obicei care îi descalifică este când își înjură fostul angajator sau îl vorbesc de rău. Cumva ei cred că dacă își înjură/descalifică precedentul angajator contabilizează puncte în plus, dar în realitate scorul lor se duce pe roșu, cât de minus se poate. Tot ce mă pot gândi este că, dacă sunt nemulțumit de cum lucrează și îi dau afară, tot pe mine mă vor înjura te miri pe unde.

O altă caracteristică este că cel puțin jumătate nu salută. Prima întrebare fiind dacă este mai valabil anunțul?. Exact în această exprimare. O mai fi valabil, dar dacă tu suni seara la opt și nici măcar nu dai bună seara atunci eu ca angajator ce pretenții să am de la tine? Iar dacă îi rogi să te sune a doua zi dimineața, în cadrul programului de lucru, unii realizează brusc că au exagerat, alții își replică nervos că acum au citit anunțul. Ok, înțeleg că l-ai citit acum, dar sună mâine dimineață, aceasta nu este o scuză să mă deranjezi.

O altă duduiță, cu buze puse și tencuită proaspăt mi-a trimis o poza pe whatsapp împreună cu întrebarea de acum clasică dacă anunțul mai este valabil, că ea este interesată. Nu știu dacă în orașul respectiv casieră înseamnă și altceva decât persoana care taxează, dar la noi în firmă exact asta înseamnă. Da, anunțul este valabil, dar este pentru postul de casieră, nu ne ocupăm cu matrimonialele, nu avem agenție de escorte și nici nu racolăm amantă pentru vreun angajat. Oricum, în toate cazurile, ne-ar fi trebuit poze mai detaliate cu dumneavoastră, dar asta nu i-am mai spus. Am blocat conversația.

O doamnă m-a sunat în timp ce eram ocupat a compune un e-mail. Am salutat și i-am spus că sun eu în câteva minute. Credeți că a avut răbdare? Nici poveste, nu s-a lăsat cu una cu două, a sunat până am trebuit să pun telefonul pe silențios. Conform promisiunii am sunat înapoi și am întrebat-o de ce a tot sunat, nu a înțeles că sun o sun eu înapoi? A spus că ba da, a înțeles, dar a sunat din nou totuși de siguranță.

Aventura nu s-a terminat încă, pentru că nu am angajat pe postul respectiv pe nimeni. Urmează să mă deplasez să și văd respectivele persoane. Dar până atunci vă fac o propunere, mai degrabă o sugestie de glumă de prost gust. Dacă vă supără cineva, dar așa, cu adevărat, atunci dați un anunți că angajați personal, neapărat pe OLX, și într-un oraș nu departe de Cluj, în Turda de exemplu. Iar la final puneți numărul acelui cineva de telefon. Va fi interesant de văzut cât rezistă. Pe vremuri gluma se făcea cu vând urgent Trabant.

Vă rog să nu înțelegeți că am ceva cu acești oameni, care de fapt sunt în majoritate doamne, dar am cu nesimțirea și lipsa de bun simț elementar. Se tot zice că românul simplu are o doză naturală de bun simț. Dacă vreți să vedeți cum este cu doza asta atunci încercați și voi experiența descrisă. Eu zic ca procentul este de 50 %-50% sau mai rău în defavoarea celor care au. Secretul este să îi/le găsești pe cei/cele care sunt din procentul de 50 % cu bun simț.