Observații de viață (50 de ani)

Am împlinit 50 de ani și încerc să mă obișnuiesc cu idea ca s-a dus o mare parte din viață. O vreme am tot trăit cu ideea că sunt la jumătatea vieții , dar nu este adevărat, am trecut de respectivul punct.  Nu cred că a face un bilanț  după modelul contabil este adecvat, nu se poate ține o contabilitate a vieții în sensul de plus sau minus, cât mai degrabă încerc să trag niște învățături din ce s-a întâmplat până acum. Am avut și perioade faste și mai nefaste, și bucurii și necazuri, și am experimentat cam din toate. In mod fericit, în urmă cu puțini mulți ani, am avut o epifanie și am reușit  să mă echilibrez mental  și să revin la mine însumi, iar ca o consecință am tras unele învățăminte. 

Am mai publicat aceste observații și constatări, dar revin cu ele, fiind un moment jubiliar. Ele reprezintă opinii personale, voi sunteți liberi să le aveți pe ale voastre. Secretul este ca, înainte să tragi vreo concluzie, să privești adânc în tine, să devii onest și să te întrebi dacă chiar  crezi în ea sau doar te minți pe tine că totul este bine.  

1.Universul lucrează  cu numere mari.    Trăim vieți finite într-un univers infinit. Nu știu care este scopul universului așa cum nu știu de fapt care este scopul vieții, altul decât reproducerea și supraviețuirea.  Noi, ca persoane individuale,  sunt cantități atât de neglijabile încât nu reprezentăm nici măcar o eroare de rotunjire la nivel cosmic. Ca întreagă civilizație, în cuantumul spațiu-timp, reprezentăm un moment extrem de scurt și trecător. În consecință, tu, ca persoană individuală, nu poți avea impertinența de a crede că lucrurile sunt aranjate special pentru tine sau predestinate. Viața este haotică, întâmplarea și norocul au un mare rol, evenimentele de tip lebădă neagră există, dar nu știi când apar, așa că nu te mai victimiza și acceptă că nu poți controla tot ce se întâmplă în jurul tău. Există o dualitatea bine și rău, care nu este în echilibru, folosește-te de ea, controlează ce poți controla și acceptă ce nu poți controla. Nu există un destin stabilit apriori, există fapte și consecințe, combinate cu întâmplarea, și există perseverență în atingerea unui scop.  Sună brutal, dar realitatea individuală este brutală.

2. Prin tine însuți. Cel mai bine ar fi să înțelegi că, cu foarte mici excepții, nimeni nu are un interes pozitiv în existența ta. Oamenii sunt axați pe supraviețuire și căutarea validării, așa că sau le folosești sau nu iar interesul  pentru tine va avea mai degrabă valențe negative. Relațiile care te îmbogățesc spiritual sunt rare, iar invidia face ravagii. Dacă ajungi să te descurci singur, sa fii fericit singur și să te validezi singur, atunci ești pe calea cea bună. Orice relație care înseamnă ceva va fi un bonus, dar nu conta pe asta. Plănuiește totul ca și cum ai fi singur, urmează-ti visele tale, nu te baza pe empatia și ajutorul altora.  Mintea ta ar trebui să fie singurul filtru ala acțiunilor tale și nu aștepta nimic bun de la nimeni, dar fii recunoscător dacă primești.  Nu fi invidios pe nimeni pentru succesul avut, vezi cum au procedat și ia exemplu. În final, când vei avea probleme, pentru că inevitabil de-a lungul vieții vei avea, cel mai probabil tu singur  te vei ajuta pe tine însuți și atunci vei înțelege, dacă ai noroc,  care sunt relațiile care chiar contează. Vei avea însă o surpriză neplăcută, pentru că atunci când ești perceput ca fiind un aliat slab pentru supraviețuire, toți cei care au un interes în tine te vor părăsi. Nu ajută să te victimizezi sau să dai vina pe alții pentru lucruri pe care le poți face tu.  De fapt oprește-te din auto  compătimire  că nici asta nu ajută la nimic,  universului nu-i pasă de tine. Singurul care ii pasă de tine ești chiar  tu.

3. Nimic nu este degeaba, orice experiența contează  și fii pregătit să te reinventezi.   De fapt, mai toate problemele sunt în mintea ta. Avem o înclinare de a dramatiza faptele simple și concise. Sigur, unele experiențe sunt plăcute, altele mai puțin plăcute, dar ce contează de fapt este cum judeci tu aceste experiențe și ce învățăminte tragi din ele. In acest context chiar și o experiența negativă poate fi transformată în ceva pozitiv, dar este necesar să te folosești de aceste experiențe pentru a progresa și nu pentru a te victimiza. Schimbarea este inevitabilă, viața este dinamica, nu avea regrete și fii pregătit să te reinventezi ori de câte ori este necesar.

4. Nu lua nimic personal. Vezi punctul 1.   De regulă modul în care te tratează alții este o reflecție a modului lor de a gândi și nu o interacțiune personală cu tine. Totuși, consideră că nu este treaba ta să îi salvezi, poți să-i înțelegi dacă  dorești, dar asta nu înseamnă că trebuie să te lași călcat în picioare sau să le validezi convingerile. Dacă este necesar pentru scopul tău, atunci susține-ți argumentele în mod civilizat, dacă nu, pleacă, pur și simplu.  Din ce în ce mai puțină lume are capacitatea de a argumenta civilizat și, cu atât mai puțin, capacitatea de a accepta că pot exista păreri diferite.  

5. Viața nu este ca în filme.  Dacă încă mai ai o părere idealistă asupra vieții, atunci fără îndoială că ai văzut prea multe filme cu happy-end.  Filmele cu happy-end ar trebui reglementate prin lege. Nu toți oamenii sunt frumoși, empatici, politicoși sau dispuși să te ajute, după cum nu toate situațiile au o înlănțuire logică care duce la un final fericit. Absurdul, mizeria, interesele personale, întâmplarea, egoismul și  prostia sunt mai degrabă atributele care guvernează viața. Cumva, printre toate acestea,  depinde de tine să descoperi frumusețea ei.

6. Fii discret, civilizat si politicos cu toată lumea. Fiecare are o istorie în spate, bună sau rea, și ferește-te să cataloghezi  persoane fără să știi ce experiențe eu. Chiar dacă în esență suntem animale, este necesar să ne comportăm civilizat unii cu alții.  Fii  politicos irelevant de cum se comportă cei din jurul tău, o faci pentru liniștea ta mentală și nu pentru ei.  Dacă celălalt se comportă ca în junglă,  atunci lasă jungla să fie casa lui.  Fii discret cu problemele tale, planurile tale sau situația ta financiară. Lasă rezultatele să vorbească pentru tine mai degrabă decât să faci demonstrații inutile.

7. Trăiește în prezent, o să mori oricum. Aceasta  este cea mai brutală constatare. O să mori oricum, mai devreme sau mai târziu. Nu te minți singur, din momentul în care te naști singura certitudine este că o să mori, doar că nu știi când.  Trăiește ancorat în prezent, bucură-te de ce are viața de oferit și achiziționează experiențe de tot felul.  O să mori singur, nu este o experiența de grup, și tot ce iei cu tine sunt experiențele, nimic material nu-ți va mai fi de folos. Moartea este finalul vieții, ar fi frumos să mai existe o altă existența după, dar acest lucru nu este demonstrat, este doar la stadiul de foarte improbabil.

8. Copiii nu sunt proprietatea ta.  Suntem animale destinate procreării, dar,  în caz că ai copii, ține minte că ei nu sunt proprietatea ta și nu-ți datorează nimic. Atunci când i-ai creat, ți-ai asumat responsabilitatea că îi vei crește și îndruma prin viață. În nici un caz nu poți profita, abuza sau dispune de ei după cum vrei tu. Ei au drumul lor și tu ești acolo pentru a-i ghida. Atunci când drumul lor capătă sens, pentru că la un moment dat o va face, tot ce mai ai de făcut este să îi sprijini emoțional.

9. Iubirea este unidirecțională. Fie că este romantică sau platonică, fie că vorbim despre iubirea de semeni sau animale, fie că ești îndrăgostit sau nu, iubirea este unidirecțională.   Iubirea nu este răsplătită cu iubire, dimpotrivă adesea se profită de ea. Încearcă să combini iubirea, care este oarbă luată ca atare, cu o doză mare de realism aplicat, altfel există o mare probabilitate să îți aducă un lung șir de necazuri. Revenind la punctul 4, nu lua nimic personal și înțelege că nu poți controla cum va răspunde  înapoi obiectul iubirii tale. Adesea a iubii înseamnă a lăsa să plece pentru a vedea dacă se întoarce la tine. Ar mai trebui să-ți controlezi și impulsul sexual, pentru că da, din această perspectivă suntem doar animale,  și să judeci relațiile romantice dincolo de nevoia de sex.  Este o parte complicată a vieții și este greu de gestionat cu atât mai mult cu cât nu are nimic de-a face cu rațiunea.

10. Rațional și nu sentimental. Cea mai dificilă  observație dintre toate. Nu lăsa sentimentele și impulsurile să îți dicteze acțiunile, direct sau indirect.  Nu răspunde niciodată imediat la nimic, ia o pauză și judecă. Știu că este cel mai ușor să mergi prin viață cu ochii închiși, ghidat de sentimente, dar atunci nu te mira de rezultate și în mod cert, nu ai dreptul să te victimizezi.  Așa că cel mai bine este urmezi o cale rațională  de la bun început, chiar dacă uneori este dificil spre imposibil. Ca să vezi că ceva, orice ar fi, este toxic trebuie să fii rațional și nu sentimental. Ideal ar fi să ajungi să gândești că nu gândești bine. Chiar și așa vei avea experiențe nefericite, este inevitabil, fii indulgent cu tine, trage învățăminte și mergi mai departe, dar fă totul la modul rațional. Un individ sentimental este ușor de controlat. Nu vreau să sugerez că trebuie să fim niște roboți calculați, este normal să avem sentimente și să le afișăm, dar atunci când vine vorba de decizii importante este mai bine să luăm decizii raționale, chiar dacă vor fi dureroase sentimental.

Poate că mai sunt și alte lucruri de spus sau poate că nu sunteți de acord cu mine, pot să respect acest lucru. Nu doresc să vă de motivez în ce privește viața, dimpotrivă, fiecare are în viață un drum al lui presărat de experiențe proprii,  și are libertatea de a-și căuta fericirea. Viața poate fi frumoasă, dar doar dacă ne-o facem noi. Observațiile mele par simple, dar m-au costat un șir lung de experiențe nefericite. Nu am regrete în cele privește, fără aceste experiențe nu aș fi ajuns să trag aceste concluzii. În același timp înțeleg că nu există garanții pentru viitor, doar perspective ceva mai bune.

Cât de frică vă este să fiți singuri?

Cu ceva timp în urmă am asistat la o scenă grotescă în Lidl, o scenă care, pentru cineva cu un pic de experiență, arată tot ce este greșit într-o relație, și,  din păcate, am tot văzut respectiva scenă jucată de multe ori în jurul meu, cu diverși actori și în diverse interpretări.

Protagoniștii sunt un cuplu în vârstă, pe la 60 de ani, cu un aspect civilizat, de la distanță, și cu o primă impresie de oameni educați. Nu îi cunosc, îmi este greu să judec cu ce s-ar putea ocupa, dar par a fi peste media generală. Ea, multă și în sus și pe lateral, îmbrăcata bine, falnică, țanțoșă, coafată un pic prea strident, vizibil cu haine noi, el îmbrăcat bine, dar nu cu haine noi, cu o atitudine umilă, de servitor, când îl vezi de aproape. Discuția dintre ei mergea întru-un singur sens, ea dând ordine și umilindu-l pe om pentru te miri ce mărunțișuri aveau ei de cumpărat, fără nici o rușine sau jenă față de public. Ea făcea uz de ți-am zis, nu ți-am zis, nu aia am zis, ce mă nu ești în stare, ce om mai ești și tu. El răspundea umil, cu o atitudine de om care capitulează în fiecare zi un pic mai mult, om care nu mai are nici o speranță în viață. Complet emasculat, se comporta ca o umbră a unui bărbat, fără păreri, fără un cuvânt de pus. Era foarte clar balanța puterii în respectiva relația în ce direcție mergea. Fără să îi cunosc pot să presupun că și acasă cucoana se comporta  la fel, dacă nu chiar mai rău.

Eu nu știu ce îl putea determina pe respectivul om să accepte o așa decădere.  Am văzut acest model de multe ori, și la femei și la bărbați,  de fapt ,după ce  înțelegi modelul, nu mai poți să nu-l  mai  vezi. Riscam să fiu penibil în mijloc de Lidl, dacă aș fi mers  la el să îl întreb care este motivația lui să o accepte pe respectiva doamnă. Pentru că acolo, atunci, în câteva minute, cei doi au reușit să demonstreze tot ce este greșit în înțelegerea și constituirea unei relații între doi indivizi. Ar fi trebui să merg la om să îi spun că decât așa, mai bine singur. Un an  trăit singur făcând ce-i place , trăind în cea mai modestă garsonieră,  valorează infinit mai mult decât restul vieții cu respectiva femeie, irelevant de trecutul dintre ei.   Nu sunt psiholog așa că nu pot să  dau o explicație științifică, dar am tot văzut  prin jurul meu persoane care trăiesc în relații care sunt în esență nefericite, cu o balanță a puterii dezechilibrată, fără colaborare, relații în care nu există de fapt decât o singură persoană, și asta  din diverse motive, care merg de la scuze false de genul: așa este el/ea, stăm din cauza copiilor, avem o casă împreună, ce o să zică lumea, până la o înțelegere greșită a ce înseamnă de fapt  o relație.  Oricum ar fi,  tot relație toxică se numește a fi, și pentru tine nu va  aduce nimic bun în viață, dimpotrivă va fi o frână în tot ce vei vrea să faci, o piedică în calea dezvoltării tale.

Cei doi din Lidl au demonstrat exact ce înseamnă înțelegerea greșită a unei relații, iar  eu, acum, nu am pretenția să va explic ce înseamnă o relație fericită, dar vreau să vă încurajez să nu acceptați una toxică. Nimic, dar absolut nimic, nu justifică o relație toxică, exceptând desigur persoanele cu un interes pecuniar, care își dau la schimb intimitatea pentru bani, dar acesta este un capitol separat.

În consecință am ajuns la întrebarea din titlu: cât de frică vă este să fiți singuri? Societatea ne condiționează încă de mici să ne dorim o relație, să căutăm un partener,  să facem o familie . Cumva, dacă privim omul ca un animal care are ca scop supraviețuirea și procrearea, atunci este firesc ca o relație să fie de dorit. În doi este mai ușor de supraviețuit decât de unul singur, dar există unele probleme aici.  Sunt perfect de acord că o relație de lungă durată este de dorit singurătății, dar, și acesta este marele dar, trebuie să fie o relație sănătoasă, care să ne îmbogățească în primul rând mental și spiritual.  Altfel, argumentez eu,  singurătatea, chiar și temporară, este de preferat oricărei relații care îți distruge personalitatea și dorința de a trăi, cum era cazul individului  din Lidl.  Între a-ți amaneta viitorul pentru câștiguri incerte, cu  un partener care nu te respectă  și a trăi singur, dar cum vrei tu, eu aș alege singurătatea de fiecare dată.

De ce vă este frică să fiți singuri? De monologul vostru interior? Se spune că oamenii inteligenți vorbesc mult cu ei înșiși, așa că un monolog interior este chiar de dorit. Totuși,  dacă aveți nedumeriri legate de viață pe care le tot dezbateți în interiorul vostru, rezolvați-le.  O sesiune de zece ședințe cu un psiholog care știe ce face,  vor fi cea mai bună investiție din viața voastră.  Nu va fi plăcut, dar va fi revelator.  Vă este frică să ieșiți singuri la un concert, film sau restaurant? De ce? Faptul că mergeți cu partenerul nu schimbă cu nimic dacă vă place sau nu concertul, filmul sau mâncarea.  Vă este frică că aveți cu cine schimba o vorbă? Pot să înțeleg, dar ce vorbă schimbată este aceea cu un partener care vrea să aibă dreptate permanent?  Vă este frică că rămâneți fără prieteni? Cum poate relația să influențeze prieteniile cu terțe persoane, iar dacă le influențează, ar trebui să reevaluați prieteniile.  Vă este frică că rămâneți fără suport emoțional? Dar cum poate un partener toxic să vă susțină emoțional, asta în cazul foarte puțin probabil că va vrea să vă susțină? Aveți nevoie de aprobarea unui partener pentru a face un sport  sau altă acțiune care vă place? Dacă da, revin la ideea cu cele 10 ședințe, pentru că a face ceva ce îți place nu are nevoie de aprobarea nimănui, desigur atâta vreme cât este legal și social acceptat.  Sunt plăcerile tale și ele nu au nevoie de confirmarea altcuiva. 

Nu sunt rupt de realitate. Știu că există consecințe neplăcute ale singurătății, unul fiind lipsa intimității, a vieții sexuale de întreținere și a cafelei băute în doi duminica dimineața.  Mai există și faptul că o gospodărie este mai ușor de întreținut  în doi, pentru că aceleași sarcini se re-distribuie. Mai sunt și  multe lucruri plăcute care se pretează a fi făcute în doi, un City break romantic în Italia de exemplu.  Dar dacă le pui în balanță cu sănătatea ta mintală, o să constatați că pacea interioară este mai importantă.  

Opinia  mea, întemeiată pe experiență,  este că pentru a fi fericit într-o relație, trebuie în primul să poți să fii fericit trăind singur. Secretul este să nu mai cauți validarea în alții, să o cauți în tine. Fii onest cu tine, descoperă-te, cunoaște-te, înțelege ce slăbiciuni ai, înțelege ce calități ai.  Te poți accepta așa cum ești sau poți  să îmbunătățești acele aspecte pe care le consideri deficitare, nu contează, important este să faci pace în primul rând cu tine. Acestea sunt lucruri pe care le faci  singur, nu te minți că ai nevoie de altcineva pentru ele. Orice scop ai avea în viață, este scopul tău, partenerul doar te ajută și te susține în îndeplinirea lui, așa cum și tu ar trebui să îl ajuți și susții pe el/ea.

Important este să înțelegi că fericirea, reușita în viață sau bucuria de a trăi,  trebuie să depindă numai de tine și nu de un posibil  partener. În momentul în care cauți validarea la partener, este foarte probabil să ajungi în situația nefericitului descris mai sus, pentru că riști să-ți dai personalitatea și viitorul la schimb cu o validare discutabilă, și este întotdeauna  un schimb prost. Dacă ajungi să cauți propria fericire  în tine, atunci  ești pregătit să cauți o relație întemeiată pe baze sănătoase.  

Aceasta este opinia mea  de profan în ale psihologiei, întemeiată pe observații care ar putea fi personale sau nu, sau s-ar putea referi la persoane din apropierea mea, sau nu. Nu doresc să vă lămuresc că este mai bine să trăiești singur, dar nici nu vreau să vă spun că este rău,  este doar o situație care trebuie luată ca un fapt aleatoriu  al vieții.  Nu trebuie să vă fie frică de singurătate,  în caz că ajungeți acolo, dar nici nu trebuie să o căutați.  Susțin doar că este  varianta de preferat, opusă  unei relații toxice.  Există o problemă, după ce constați cât de multă liniște mentală îți aduce singurătatea, este foarte greu să te motivezi să mai cauți o relație, mai ales după o anumită vârstă. Impulsurile animalice din tine îți spun că ai nevoie de o relație, dar conștientul  îți spune că stai așa, nu te grăbi, trebuie judecat ce aduce în plus o relație acum, la 50 de ani, și care sunt costurile ei în termen de liniște interioară.  

Cum să fi mai bun de Crăciun

Pentru că suntem foarte aproape de ziua de Crăciun, vă ofer gratis și de bună-voie,  șase  pași simpli care  vor garanta o sărbătoare fantastică, nemaivăzută, superioară celor anterioare și, cel mai important aspect, mai fantastică și mai extraordinară decât a oricărui altcuiva, cunoscut sau necunoscut.

UNU.  NEAMURI de orice fel, mai apropiate, mai îndepărtate. Este un moment bun să își amintești că ai  o colecție de neamuri, gradul de rudenie nici nu contează, prieteni sau partener. Nu poți folosi expresia cei dragi fără să îi poți încadra la una dina ceste categorii. Nu poți lua pe cineva de pe stradă și-l include aici, trebuie să existe un istoric comun, o legătură oricât de firavă. Poate că unii din oamenii ăștia îți vor fi parțial necunoscuți, dar amintește-ți că este sărbătoare și fă un efort.  Nu i-ai sunat când aveau cu adevărat nevoie de sprijinul tău? Improvizează o scuză cât de cât credibilă. Cum poți să fii mai bun  decât ei altfel decât sunându-i de Crăciun pentru a le ura sărbători fericite?  Ai putea chiar să îi inviți la masă ca să le arăți cu adevărat cât îți sunt de dragi. Sunt multe motive să îi ignori în restul anului, pentru că sunt obositori, pentru  nu ai timp să le asculți problemele, sau pur și simplu pentru că  sunt oameni cu care nu ai nimic în comun. Vine Crăciunul și este momentul să  le arăți ce om bun ești.  Mare grijă la ce promiți, nu te angaja la nimic din ceea ce ai putea să regreți ulterior. Bunăoară, nu promite că o să vă revedeți curând sau nu promite că o să îi ajuți cu ceva practic. Dacă chiar au nevoie de ajutor, fii evaziv și nu te implica. Ai fost suficient de bun că i-ai văzut de Crăciun, nu este cazul să exagerezi cu bunătatea. După ce trece și anul nou, încet, încet persoanele astea vor fi uitate și bunătatea ta consumată. Lasă o rezervă pentru cazul foarte probabil că o să mai ai nevoie de ea și în câteva luni, nu de alta dar urmează sărbătoarea de paște și va trebui din nou  să te arăți generos cu cei dragi.

DOI. MÂNCARE. Îndoapă-te până la refuz. Arată cât ești de bun mâncând cantități impresionante de orice este  comestibil. Chiar dacă  de Crăciun ai putea îmbunătăți calitatea la ce pui pe masă, nu te preocupa de asta. Este infinit mai ușor să crești cantitatea. Mergi la cumpărături și umple cel mai mare cărucior pe care îl poți găsi. Umple două chiar. Lasă acest aspect pe ultima zi pentru o maxima aglomerație.. Chiar nu are rost să cheltui atâția bani dacă nu ești invidiat de alții. Cumpăra orice, în cantități cât pentru un an de zile, nu contează c-o să le arunci la gunoi. Scopul nu este să fii decent, scopul este să cumperi, doar așa te învață și reclamele și sigur au dreptate, doar  sunt la televizor și televizorul nu minte, internetul nu minte, tik-tok-ul nu mine. Ține minte și la ce medicamente se face reclamă, din cele  care te ajută cu abuzul de mâncare,  pentru că va fi util după Crăciun. Acum că te-ai aprovizionat, poți sa te apuci de gătit,  cât pentru o familie de trei ori mai numeroasă, dar nu contează, pentru că este sărbătoare și asta justifică risipa alimentară. Dacă ai un câine poți să te minți singur că si el ar mânca mai bine de Crăciun, deși în realitate până și pe animal îl apucă greața când miroase sarmale, răcituri, sau orice altceva specific. O să ai cel puțin câteva mese mai serioase, prilejuri să consumi multă mâncare,  dar tot nu vei putea consuma cantitățile de cazarmă gătite. N-o să poți sa îndeși in tine  așa mult dintr-odată, este nevoie de antrenament. Cumpătat nu ai fost tu niciodată și chiar nu este cazul să începi Crăciunul cu o dietă. Pentru o performanță îmbunătățită de Crăciun, începe cu cel puțin o lună înainte și crește treptat volumul de mâncare consumat. Altfel riști să te așezi la masa de Crăciun, cu toate bunătățile in fată, tot ce nu ai mâncat un an de zile ( de Paști se fac excese cu un meniu diferit) și să te uiți la ele cu poftă, dar să nu mai ai loc în tine de încă o porție.  Ai grijă ca bunătățile alea, toate, fără excepție, să fie din râmător și,  în nici un caz, nu te fă de rușine cu o salată. Dacă vrei fructe de mare, fă porcul să înoate, dacă vrei ceva zburătoare ușoară șa stomac, fă-l să zboare.   Sigur, faptul că te simți plin si nu mai poți mișca, ar trebui să  tragă un semnal de alarmă, dar tu nu te lăsa, continuă până termini tot de pe masă  sau, alternativ, ți-se face rău și dacă ai noroc cheamă neamurile salvarea.  Când îți este rău, când și nu dacă,  că o să-ți fie oricum, poți să iei din medicamentele  văzute în reclame, din acelea care stimulează ficatul și bila. A doua zi vei fi ca nou și poți să o iei de la capăt cu mâncatul.  Nu iți bate capul cu surplusul de calorii, oricum nu înțelegi noțiunea, iar dacă nu înțelegi ceva, ignoră. Ar fi păcat să arunci așa de multă  mâncare cumpărată inutil. Arată ca îți pasă de risipa alimentară și străduie-te să arunci cât mai puțin, mâncând.

TREI. ALCOOL  Bea alcool cât mai mult, că ai  zile libere și nu mergi la muncă. Dacă trebuie să conduci, lasă să treacă măcar doua ore de la ultimul pahar. In rest aplică învățăturile de la punctul doi doar că in varianta lichid-alcoolică. Dacă ești prins și lăsat fără carnet, tu nu ai nici o vină, cineva, în mod firesc, trebuia să te avertizeze că este filtru de poliție.

PATRU. PRIETENI.  Cheamă prietenii pe la tine sau mai bine, mergi in vizită pe la ei. Nu ai prieteni, nu este o problemă, suni la numere din telefon, te împrietenești cu vecinii,  vezi și tu pe cine mai cunoști și-l poți promova la rangul de prieten.  Dar reține, este important să mergi tu la ei. Așa măcar  nu va trebui să gătești, să strângi sau să speli vase murdare. Fii mai bun de Crăciun și ia-le cadouri complet inutile, pe care ei se vor strădui să le expună pentru a nu te jigni. Totuși nu exagera și nu cumpăra animale vii. Puii de cățel sunt drăgălași și frumoși, dar au tendința neplăcută să crească, după care încep să latre, să se răhățească și altele, în aceeași notă. Devin mari și trebuie îngrijiți.  Cumpără o pisică, ca aia se descurcă și singură, la o adică. Fii prietenos chiar și cu prietenii pe care îi ignori cu lunile sau nu le răspunzi la telefon. Prefă-te și tu un pic,  inițiază vizite  sau, mai bine, cheamă-i pe toți odată, ca să pierzi o singură zi. Vei vrea să te lauzi după Crăciun cu câți prieteni ai, așa că acum  este momentul să reaprinzi relațiile de prietenie temeinic ignorate în timpul anului. Ține pentru tine ce crezi despre ei, adesea lucruri negative, zâmbește frumos și fă o conversație uzuală și cât mai fără sens. Dacă ești trecut de 30 de ani, atunci poți să tragi cu ei niște beții in care să vă tot amintiți de trecut,  plângând după vremurile care nu mai sunt ce au fost. Asta arată desigur si unde s-a oprit prietenia voastră în timp, dar ignoră și acest aspect de dragul sărbătorii. Referă-te la ei ca fiind prieteni buni și oameni faini, ignorând complet realitatea  pentru o zi.

CINCI. GENEROZITATE. Fii mai bun fiind generos și donează câte ceva. Măcar pentru o zi adoptă cauze sociale, animalele sau copiii necăjiți de soartă fiind  cauzele cele mai la modă. Donează o sumă  oarecare de bani, atât cât iți permiți fără să regreți.  Evident, nu are rost s-o faci dacă nu anunți public, cât mai vocal, cu cât mai multe poze, să vadă lumea ce generos ești și că  ai făcut Crăciunul fericit pentru  copiii sărmani sau animalele din adăpost. Trecând peste faptul că, oricât ai iubi animalele, ele nu sărbătoresc Crăciunul din motive obiective care țin de evoluția speciilor, pozele cu pisicuțe si cățeluși lângă un brad împodobit vor face senzație, ai doar grijă să nu se vadă adăpostul mizer in care stau. Nu te lăsa înduplecat să iei acasă vreun pui, că o sa crească și va trebui îngrijit. Idem,  copiii sărmani se vor bucura și ei, pentru că și  ei sărbătoresc Crăciunul, chiar dacă la modul  auster, iar tu te vei putea lăuda cu toată fericirea de circumstanță adusă lor.  Ei tot sărmani vor fi și după sărbători și parcă s-ar bucura de un ajutor mai mic, dar constant, primit pe tot parcursul anului, însă acest aspect nu mai ține de magia sărbătorilor și a social media. Nu vrei să plictisești lumea din cu donațiile tale lunare și neinteresante, iar,  în plus, este dificil și de lungă durată să te implici într-o cauza socială care să aibă o finalitate pe termen lung,  măsurabilă prin copii școlarizați și ajunși adulți.  Tu vrei rezultate cât mai bune, transpuse în  click-uri multe,  și le vrei acum.

ȘASE. SOCIAL MEDIA. Fii cea mai bună versiune a ta  de Crăciun și exagerează cu pozele postate pe social media. Tu nu consideri că exagerezi firește, tu crezi sincer că sunt toți interesați de viața  ta personală. De fapt fostă personală, că acum este publică, deși  ar fi mai bine ca măcar amănuntele intime să le ții pentru tine. Pozele trebuie să fie neapărat cu decoruri de Crăciun, incluzând, dar fără a se limita la: brad împodobit de la începutul lui decembrie, pulovere, șosete, fulare, toate cu reni și moși, nas de ren,  cornițe puse pe mașină, lumini de tot felul și orice altceva ar mai putea sugera o atmosferă crăciunească. Amintește regulat pe social media că a venit Crăciunul, nu de alta, dar s-ar putea ca noi să uităm. Arată zilnic, prin vaste cantități de poze, cum ai mai decorat tu de Crăciun și ce vei găti pentru cina festivă. Eventual fă câte o repetiție, poate două, documentează-le cu poze și explicații.  Ține cont de punctele 1 si 4 si pune poze cu toată lumea pe care poți pune mâna, folosind la nesfârșit sintagmele: oameni dragi, dragii noștri, oameni fani, extraordinar, a venit Crăciunul etc. Comportă-te ca și cum noi nu am știi nici ce este Crăciunul,  când se sărbătorește și este  necesar să ne înveți tu cum se face, sacrificând din timpul tău personal pentru a ne da un exemplu bun de urmat.

De Crăciun fii mai bun, reinventează-te în cea mai buna versiune a ta și sărbătorește cu cei dragi, așa cum te-am învățat.  Dacă  ții cont de sfaturile mele și dai de probleme, oricare ar fi ele, nu primesc reclamații. Ar fi trebuit să ai mai multă minte decât sa urmezi sfaturi primite gratis, neserioase și scrise sub forma de pamflet, de un individ plictisit, seara pe la zece.

Gânduri de Crăciun-2025

Suntem deja la jumătatea lunii decembrie și  sa derulat mult din perioada  denumită generic de Crăciun,  în consecință am câteva gânduri de împărtășit, unele mai bune, altele mai puțin bune. Mai degrabă gândurile sunt clarificări de termeni, dar voi le puteți denumi oricum.

Perioada Crăciunului– perioada Crăciunului se limita pe vremuri la câteva zile. Dacă mă gândesc bine am avut ani în care am lucrat sau am mers la școală pe data de 24 decembrie.  Acum aceasta perioadă s-a extins bine de tot în noiembrie. Cam de pe la începutul lui noiembrie, apare prin magazine marfa cu specific de Crăciun, adică  inscripționată cu reni, brazi, fulgi de zăpadă, globuri, sau orice alt simbol crăciunesc,  și o ține tot așa până după data de 24.  Mai mult, este aranjată de așa natură încât nu poți intra în supermarket fără să treci pe lângă ea.   Fără îndoială că această extindere are la bază rațiuni comerciale dar efectul este că până pe 25 începi să te cam saturi să tot auzi de Crăciun.

Marfa de Crăciun – dacă perioada a fost lungită atunci era inevitabil să apară o gama și mai largă de marfă pe care am putea-o denumi generic de Crăciun. Adică orice lucru, mai mic sau mai mare, vândut in versiunea albă, verde sau roșie, și cu inevitabilii reni ( sau fulgi de zăpadă, sau orice altceva) și de care ar părea că ai nevoie prin casă.  De fapt, nu ai neapărat nevoie, doar că reclamele îți promit nemaivăzute bucurii dacă le cumperi. Aceasta este de fapt mesajul reclamelor de Crăciun, te îndeamnă să cumperi, să cumperi și iar să cumperi. Nici nu mai contează ce cumperi, doar să cumperi. Obiecte decorative pe care nici un om cu un simț estetic normal dezvoltat nu le-ar expune în afara Crăciunului. Pulovere care par drăguțe, dar numai de Crăciun, căci în orice altă ocazie vei părea penibil. Ciocolate sau produse de patiserie cu specific așa zis de Crăciun. Moși de ciocolată care ascund iepuri de paști reambalați. Globuri de toate felurile, cu astea nu am nimic, doar că mai am cutii întregi din anii trecuți. Produse alimentare care dintr-o dată au devenit cu specific de Crăciun, în tot restul anului nu sunt. Hectare și hectare de rafturi alocate la început de magazin printre care trebuie să îți croiești drum. Nu vreau să fiu răutăcios, dar nu înțeleg de ce decorațiunile trebuie schimbate anual, pentru că nu se uzează și nu au termen de garanție.

Colindele de Crăciun – un bun exemplu de lucru frumos de care te saturi din cauza folosirii abuzive. Îmi plac colindele, dar de Crăciun și în cantități mici.  Îmi amintesc de anii copilăriei când umblam prin sat, la bunici, de colindat și era foarte interesant. Dar când le auzi  difuzate prin magazine până la exasperare, începi să te saturi de ele. Și de Hrușcă m-a saturat, dacă tot abordăm subiectul.  Nu trebuie să vă fie rușine să recunoașteți dacă și voi vă săturați. Ce este prea mult dăunează, cam la fel ca alcoolul, băutul sau sexul conjugal.

Cadourile de Crăciun– un gest frumos atâta timp cât păstrezi costurile în limitele decenței. Îmi făcea o reală plăcere să urmăresc copilul cum scrie scrisori adresate lui Moș Crăciun și mai puțină plăcere să umblu prin magazine să  îi îndeplinesc dorințele multe și frustrant de variate. Între timp copilul a crescut, credința în Moș Crăciun s-a  estompat, dar lista a rămas.  Este un secret bine-cunoscut, nu vorbim între noi , dar cu toții știm că nu există moș, însă copiii pot fi foarte mercantili. Dacă însă transformi gestul de a face un cadou cu ocazia Crăciunului în concurs de cine cheltuie mai mult atunci plăcerea se transformă în corvoadă. Banii, prin intermediul cadourilor de Crăciun, nu cumpără iubirea  sau admirația nimănui. Dacă  o cumpără, înseamnă că ai probleme mai mari decât cheltuielile de Crăciun.

Masa de Crăciun – un motiv de bucurie și de întâlnire cu familia sau cei dragi, după caz și posibilități.  Ideal ar fi ca cei doi termeni să se refere la unul și același lucru, dar fiecare cu realitatea lui. Masa de Crăciun  a fost transformată, pentru mult prea mulți,  în concurs de mâncat și băut, având ca mare premiu un drum la spital cu ambulanța.  Cantitățile de mâncare cumpărate în magazine le rivalizează numai pe cele cumpărate înainte de o eventuala apocalipsă  și nu înțeleg de ce înainte de Crăciun comercianții nu atașează remorci la cărucioare. Ar face tot procesul  cumpărării unor mari și inutile cantități de mâncare mult mai ușor. După Crăciun pubelele dau pe dinafară  de mâncarea aruncată, dar asta nu mai contează, important este că am avut o masă bogată.  Și pentru noi masa de Crăciun este importantă, dar plăcerea ei vine din reunirea cu familia, conversația avută și vinul roșu, bun și băut cu moderație. Accept că fiecare familie are feluri culinare specifice  pe care le face de Crăciun și că acestea dau specificul festiv  al mesei, dar dacă le poți înlocui cu o pizza și să te simți la fel de bine în aceeași companie, atunci se cheamă că petrecerea este reușită.

Filmele de Crăciun– chiar nu am nimic de zis aici,  se pare că nimeni nu a putut realiza nimic mai bun decât Home Alone, în multiplele lui iterații.  Le-am văzut de atâtea ori că aproape le știu pe de rost, dar, ca și la desenele cu Tom și Jerry, mă amuz de fiecare dată. Mai sunt și cele cu specific religios, la acestea nu mă uit. că și ele se cam repetă, dar nu mă amuză. Sunt genul de filme pe care le vezi o singură dată.

Bradul de Crăciun–  sunt de acord cu el, atâta vreme cât nu este tăiat aiurea din pădure. Dacă este crescut special în acest scop, atunci nu văd o problemă în a avea de Crăciun un brad natural în casă, chiar și numai pentru miros. Dacă vă doriți unul din plastic este bun și acesta, fiecare cum consideră. Doar să nu deveniți ecologiști de tastatură și să încercați să explicați de ce nu mai putem avea brazi natural, că nu sunteți credibili.  Nu trebuie să distrugem chiar orice obicei numai de dragul de a arăta că suntem progresiști. Nouă ne place să împodobim bradul și îl lăsăm până pe la mijlocul luni Ianuarie

Finanțele  de Crăciun – nu știu cum se face, dar în ciuda faptului că lumea se plânge de bani, magazinele sunt pline. Există o adevărată disperare de a cumpăra.  Cineva îmi spunea că a mers la mall într-o seară de miercuri, cu două săptămâni înainte de Crăciun și nu a putut intra nici măcar în parcare.  Înțeleg că toate reclamele, textele și promoțiile de Crăciun te îndeamnă să cumperi, dar uneori este bine să îți exersezi judecata critică și să fii mai temperat.  Da, este plăcut să cumperi lucruri, chiar dacă nu ai nevoie de ele, pot să înțeleg că îți dă o satisfacție, și nu, a impresiona lumea cu ce cadouri cumperi e nu este neapărat foarte inteligent din partea ta, pentru că lumea va fi impresionată pe moment, dar tu muncești pentru banii ăia o perioadă mai lungă. La fel cum degeaba te lauzi cât ai cheltuit de Crăciun, că nu te face mai bun la suflet în nici un fel.  Să faci credit sau să epuizezi cardul pentru a putea cheltui  de Crăciun este pur și simplu o decizie financiară proastă.

Din aceste gânduri s-ar putea înțelege că nu agreez perioada Crăciunului. Nimic mai neadevărat, și,  deși familia s-a restrâns, chiar ne face plăcere să ornăm bradul, să pregătim masa sau să primim musafiri. Crăciunul a căpătat valențe laice la început de secol XX, nemaifiind o sărbătoare strict religioasă, și eu cred că este un lucru bun să existe o  perioadă din an în care familia este  în centrul atenției.  Chiar dacă sunt conștient că aceasta deplasare a centrului de greutate ascunde interese comerciale, le accept pentru valențele umane  a sărbătorii. Totuși cumpătarea și simțul rațiunii nu ar trebui să ne părăsească și, împotriva a ce vor reclamele să ne facă să credem, nu  mulțimea banilor cheltuiți sau mormanul de băutură și mâncare ingerată cu această ocazie fac sărbătoarea Crăciunului mai fericită.  Timpul petrecut cu familia sau prietenii fac sărbătoarea cu adevărat specială. Eu așa văd această sărbătoare, voi aveți, în mod firesc, libertatea să procedați în felul vostru.

Fluxul amintirilor

In filmele polițiste, dar și prin cărți de același gen, când o persoană este întrebată ce a făcut într-o anumită zi, la o anumită oră, de regulă nu are nici o problemă în a-și aminti totul, imediat, și cu o acuratețe a detaliilor complet neverosimilă. Zic neverosimilă pentru că tot timpul  mă gândesc că, dacă eu ar trebui să răspund la acest gen de întrebări, aș da o pagină goală înapoi. Nu numai  că nu pot să îmi amintesc lucrurile în ordine cronologică, dar nu pot nici măcar a spune în ce zi a săptămânii pică data respectiva, nu îmi amintesc tot din ce am făcut ieri, iar pentru a-mi aminti o zi oarecare de acum trei luni, trebuie ca un fapt extraordinar să se fi petrecut în acea zi.

Nu știu cum funcționează amintirile la alții, dar memoria mea nu este ca o bandă video care înregistrează totul în ordine cronologică, cu sunet, imagini și senzații. Dimpotrivă, este organizată sub forma unor fișe puse în sertărașe mai mici sau mai mari, catalogate după reguli neștiute, cu conexiuni între ele bazate pe simțuri și trăiri, și care sunt numerotate în consecință, dar nu sunt plasate cronologic.  Ca urmare, pot să plasez multe amintiri în spațiu,  pot sa spun cum mirosea în jur sau ce am simțit atunci, dar îmi este greu să le plasez temporar cât de cât  exact.

Pe parcursul unei zile  multe asemenea fișe sunt scoase, nu știu de cine, și plasate pentru a fi citite si redate. Ele vin, stau câteva clipe, și se duc înapoi în sertare. În ce ordine vin, nu pot șă știu dinainte. În funcție de ce fac și de starea mea de moment, o mână invizibilă scoate o fișă și subconștientul o citește.  Uneori vreau să știu ce scrie pe fișă, alteori nu, căci unele amintiri sunt plăcute, altele mai puțin. Cele plăcute dispar cel mai repede la locul lor, cele neplăcute au tendința de a gravita o vreme înainte de a dispărea. Cele mai rele sunt amintirile care includ legături cu persoane toxice nu numai pentru că rememorezi lucruri neplăcute, dar am tendința de a le analiza iar și iar.

Ca un exemplu,  am fost aseară la un concert Alternosfera și mi-am amintit cum acum vreo douăzeci și cinci de ani am fost la un concert Moby în București. O amintire pe care nu o pot plasa temporal, nu mai știu când a fost,  dar o pot plasa spațial, și care, în ciuda faptului că am fost mereu îmbibat de alcool pe parcursul ei, rămâne  vie. Merită un articol scris doar despre ea, dar voi povesti două momente. Un moment intermediar, de după concert, cu noi urcând într-un autobuz cu bani în mână, confundându-l cu un taxi , și cu un șofer care ia  banii și ne  duce în Piața Palatului. Al doilea, și ultimul de fapt, cu noi bând bere într-o gheretă împuțită de pe lângă Gara de Nord,  socializând cu bețivani și curve de cea mai joasă speță. Ca să înțelegeți cât de joasă, nu că aș fi expert în catalogarea curvelor, una era gravidă, cât o minge de fotbal de gravidă, și umbla cu niște iegări (se numesc colanți acum) cu imprimeu de leopard trași până sub sâni. Nu chiar îmi amintesc conversația, dar nici nu vreau, nimic inteligent nu s-a spus.

Alteori, când  mă simt fericit mergând cu mașina  îmi vin în minte scene din copilăria petrecută la țară.  Uneori îmi mai vine în minte o scenă de pe varianta Ungheni- Acățari, scenă în care m-am urcat pe capota mașinii ca să pot mânca dude  dintr-un copac de pe marginea drumului.

Legat de lucruri tâmpite, dar amuzante, o amintire care se repetă des este cu mine și un prieten, beți, dimineața, in fața unei case dintr-un cartier necunoscut al Durham-ului, încercând să comandăm un taxi. Respectivul prieten nu-și putea goli mațele decât la cămin,  era un om al ritualurilor, așa că, fără o analiză profundă a situației, ne-am grăbit să plecăm. După ce am chiar făcut respectiva analiză, s-a dovedit că sunt unele probleme cu acțiunea. Casa nu avea adresa inscripționată, era o stradă necunoscută nouă și venisem cu un taxi comandat de o fată ( era drăguță, mă plăcea, dar eram prea beat ca să îmi dau seama). Ușa era automată așa că nu mai puteam intra înăuntru. Era înaintea erei gps, aveam telefoane cu butoane, nu știam de google maps, dar noroc cu dispecerul care ne-a pus să mergem pe stradă până dăm de ceva identificabil. Prima chestie identificabilă  peste care am dat a fost un bar, nici o surpriză aici, că doar eram în Anglia.

Acuma că scriu articolul, în memorie, poate tot legat de concertul de aseară, îmi vine în minte un concert Harry Tavitian, peste care am nimerit din întâmplare undeva într-un demisol de pe Eroilor. A fost o seara foarte plăcută, și pentru că vorbim de plăcut îmi vine în minte un restaurant de pe coasta Amalfitană, situat la înălțime, liniștit și cu priveliști extraordinare.

În fiecare zi îmi trec prin  minte mii și mii de astfel de amintiri, mai lungi sau mai scurte. Legătura lor cu prezentul se face prin stări de spirit similare, acțiuni similare, mirosuri, câte o vorbă spusă, sau alte legături de care nu îmi dau seama. Nu sunt chiar întâmplătoare, o conexiune există, dar nu știu întotdeauna care este, dar cumva misterul le face mai interesante.

Adevărul este că nici nu îmi pasă foarte tare care amintiri revin și când .  Am învățat să le iau așa cum sunt, să le rememorez așa cum vin și să mă bucur de ele. Bune sau rele, ele fac parte din trecutul meu.   Cred că ar fi distractiv și interesant de făcut un fel de șezătoare în care fiecare să descrie în o sută de cuvinte sau mai puțin prima amintire care iese la suprafață. Un fel de dă mai departe, jocul se chema mâța, dar pe bază de amintiri.

Revenind la interogatorii,  poate că  la voi este un flux continuu al memoriei și vă puteți insera în el în ce moment doriți, dar eu nu pot. La mine nu este un flux al memorie, sunt doar frânturi plasate oricum, numai cronologic nu. Împreună ele alcătuiesc un întreg, numai că întregul ăsta se prezintă pe bucăți, la momente întâmplătoare.

Cum să le explici la nostalgici

Se tot vehiculează narativa că înainte de 89  era mai bine și văd că are o mare  priză la nostalgici, idioți, needucați sau suveraniști. În beneficul lor, în caz că nu sunt complet analfabeți funcționali și pot citi și înțelege un text, am să furnizez un scurt exemplu despre cât de bine era înainte.

Am fost din nou la un concurs de alergat, Hercules , dar de fapt nu contează unde, procedura este aceeași. Am plecat vineri după masa, am condus 330 kilometri, m-am cazat la o pensiune găsită pe Booking în Băile Herculane, sâmbătă dimineața am alergat, m-a oprit la un magazin și am luat ceva de mâncat, am alimentat și m-am întors acasă, din nou 330 kilometri.  Acasă am făcut un duș, mi-am pregătit ceva de mâncat, m-am uitat la televizor și am adormit. Nu este ceva deosebit, cu mici variații,  toți alergătorii procedează la fel, dar etapele sunt importante.  Să ne imaginăm pentru o clipă că suntem înainte de 89 și să reluăm etapele, dar cu ce era disponibil efectiv atunci pentru cetățeanul ( se chema tovarăș) obișnuit.

O să încep cu pasiunea pentru alergarea montană. Mă gândesc că ai fi putut face asta dacă chiar insistai, dar apăreau numeroase impedimente, de neconceput acum. Pentru început, nu găseai echipament. Să zicem că făceai rost de el pe sub mână, dar chiar și așa timpul îți era sever limitat prin faptul că munceai  sâmbăta, așa că mai aveai doar duminica la dispoziție și poate ceva după-mese.  Dar cumva, greu, să presupuneam că practicai acest sport.

A doua problemă care se ivește este reprezentată de organizarea concursului în. Posibilitatea ca cineva să organizeze acest gen de concursuri pentru amatori, din pasiune sau, mai grav,  pentru profit, era destul de mică, aș zice spre neglijabilă. Este necesară logistică, publicitate, voluntari, ajutor de la Salvamont, etc,  tot felul de lucruri la care nu aveai acces în acele timpuri. Competițiile era mai degrabă pentru profesioniști, organizate de către stat, sau mai erau unele organizare de întreprinderi pentru angajații lor. Dar să presupuneam că se organiza un concurs de acest gen, cineva, cumva, reușea, în singura zi liberă, adică duminica, și, presupunând că practicai acest sport, doreai să participi.

Ca să participi, trebuia să ajungi cumva acolo și asta pe bază de hartă, că Waze nu se inventase, și chiar dacă ar fi existat, nu ai fi avut acces la el, așa că îl vom ignora.  Sigur, se poate și cu harta, nu este  o problemă. Libertatea de mișcare în interiorul granițelor nu era sancționată oficial, dar nu era nici încurajată și primul impediment era cota lunară de combustibil și infama invenție a circulației duminicale pe baza de număr par/impar. Dacă combinam cota de benzină cu calitatea slaba a mașinilor disponibile, pentru că da, erau niște cotețe de mașini pentru care 600 de kilometri fără nici o defecțiunea era un deziderat greu de atins, vedem cum un drum banal era de fapt o aventură în sine. Asta presupunând că aveai mașina respectiva, că dacă nu, aveai măcar vreo cinci ani de așteptat după ea. Exista soluția cu trenul dar aș zice că era mai degrabă  dificilă în acest caz.

Dar să presupuneam că reușeai să ajungi în respectiva locație a concursului. Următorul pas era să cauți o cazare. Cum Booking nu exista, totul ținea de capacitatea ta de a te descurca. Nu sunt foarte sigur că existau pensiuni, bănuiesc că mai degrabă erai primit în gazdă, oricum o bună cunoaștere a zonei era esențială sau să ai pe cineva care cunoștea zona. Dintre problemele enumerate cred că aceasta era cea mai mică.   Să presupuneam că rezolvai și acest aspect și luai o cină cu ce ai adus de acasă, din motive de inexistență celor mai banale facilități. Poate că exista un restaurant, poate că nu, în magazine nu găseai mai nimic, așa că soluția cu pachetul era mai sigură.

Vine și ziua concursului și te prezinți la start, cu ce echipament poți.  Presupunând că un număr suficient de entuziaști reușeau cumva să se adune, acesta se desfășoară ca orice concurs, nu prea avem ce comenta aici.  Probabil că nu ar fi existat puncte de alimentare pe traseu, ce să faci, lipsurile erau peste tot, la final ai fi primit o strângere de mână și un drum bun către casă.

Ca să pui la loc energia consumată în concurs aveai nevoie să mănânci ceva.  Nu intram prea mult în detalii științifice, că mâncatul era oricum pe bază de ce se putea. Probabil că tot din pachet era mai sigur, eu am intrat la un supermarket pentru o ciocolată neagră,  o pâine, roșii, un cașcaval feliat și un kefir. Mă îndoiesc că ai fi găsit toate aceste lucruri, iar  o conservă de pește sau ceva cu  fasole, disponibile pe atunci,  de ce sa zicem că nu, nu sunt chiar ce își dorește stomacul tău după un efort prelungit.

Venea momentul să te îndrepți spre casă, din nou cei 330 de kilometri. Pentru asta ar trebui să alimentezi, poze cu cozile la benzină  circulă pe internet, cred că se dădeau 10 litri pentru cei în tranzit, nu mai știu care erau regulile. Oricum nu era o chestiune de câteva minute cum este în prezent. Necesita planificare, răbdare și mult noroc, exact ce trebuie când ești obosit și tot ce îți dorești este să mergi acasă.   Dar, dacă tot ai ajuns până aici, să presupunem că rezolvi cumva chestiunea benzinei, și presupunând că mașina încă merge,  ajungi  acasă. Dacă ai noroc o să prinzi ceva apă caldă să poți face un duș, dacă nu prinzi,  încălzești pe aragaz, de prefera la lumina electrică, dacă nu la ce lumină poți.  Peste uitatul la televizor sărim că nu este esențial aici, ajută la relaxare, dar oricum cel mult te uitai fizic la el, că emisiuni nu existau. Poze de la concurs, rezultate on-line, clasamente și alte asemenea nu vor fi, dar să zicem că poți trăi și fără ele.

Observați că nu am făcut nici o referire la mijloacele financiare necesare. Faptul că aveai bani înainte de 89 nu schimba cu nimic probabilitatea ca toate  aceste acțiuni succesive necesar  pentru participa la un concurs să se întâmple. Pur și simplu sunt prea mulți de poate și prea multe greutăți de depășit, ca o astfel de eventualitate să fie credibilă. Mai degrabă nu ai fi putut participa la nici un concurs pentru că nu ar fi existat concursul și tu nu puteai practica respectivul sport.

Morala este ca atunci când cineva zice că ce bine era înainte cel mai ușor este de contrazis prin proiectarea unor acțiuni actuale, simple, în trecut. Degeaba veniți cu statistici, că nu vor înțelege, mai multe șanse sunt să o luați pas cu pas și să reconstruiți acțiunea cu ce era efectiv la îndemâna înainte de 89, pentru un om obișnuit.  O să fiți surprinși câte lucruri, uzuale acum,  nu se puteau face atunci. Succes.

Cum să nu dai țeapă

Într-o vineri pe la ora trei,  mai exact pe data de 26 septembrie m-am pornit către MPC ( Maraton Piatra Craiului).  Pentru cine știe, drumul merge pe autostradă până la Sibiu, după care o ia către Brașov. Este un drum pe care l-am făcut de câteva ori anul acesta și îl știu, așa că  mi-am calculat că mă opresc  să alimentez după ce schimb autostrada la Alba Iulia, la benzinăria de pe deal. Respectiva benzinărie este un Mol,  nu țineam minte, acuma țin, dar nu prea contează, deși se va vedea că repede nu o să uit.

În apărarea mea trebuie spus că mă simțeam depresiv, fără un motiv anume, așa de zi de vineri, mai degrabă meditativ pe teme de viață. Nu ar fi trebuit, mă duceam la un concurs de alergat, conduceam relaxat ascultând muzică, numai activități care îmi plac,  dar cu o zi înainte murise un vecin, în dimineața zile am întâmpinat pe cineva venit la o înmormântare, și eram într-o dispoziție meditativă, înclinată către depresie,  că deja am și eu 50 de ani, și deși zilele sunt lungi, anii trec repede, povești din acestea, overthinking cum s-ar zice. Și ce face omul când se simte depresiv și este la volan?  Pe lângă benzină mai ia și ceva dulce, un pachet de M&M în cazul meu, dar trebuie spus că era unul mic. Că dacă ești la volan nu poți să mergi la alergat și eram și singut așa că nu aveam cu cine povesti.  Plătesc după metoda obișnuită, cu cardul, îi spun doamnei de la casă codul fiscal, doamna ocupată să facă miștocăreală grosieră cu ceilalți angajați,  dar nici eu nu sunt foarte atent, doamna nici atât, îmi spune să pun cardul,  plătesc, pun bonul în portofel  și plec. Până aici nu este nimic deosebit, am pus benzină de atâtea ori. Poate dacă aș fi spus că decontez și nu îmi cerea codul fiscal realizam că ceva lipsește.

Ce m-a surprins a fost  telefonul de la poliție primit la nici o oră distanță, cred că nici nu ajunsesem la Sibiu. Omul se prezintă corect și îmi spune că-l caută șoferul mașinii  cu numărul cutare, care aparține firmei cutare, adică exact mașina pe care tocmai o conduceam. Mașina este pe firmă, eu sunt administrator, așa că era firesc să mă sune. Eu devin foarte circumspect, deja mă gândeam dacă am încălcat ceva lege rutieră chiar atât de grosolan încât să merite să fiu sunat de poliție. Ofițerul îmi zice despre ce este vorba, eu îi zic că de fapt șoferul căutat sunt chiar eu și că am primit într-adevăr mesaj pe telefon numai cu o plata de 7 ron ( pachetul de M&M), dar nu mi-am pus problema de ce este numai atâta crezând că se încasează separat pe bon benzina. Sigur, nu are cum, că ar fi trebuit să pun cardul de două ori,  dar eram într-o stare proastă și nu foarte atent.

Oricum îi zic ofițerului să  le dea numărul meu celor de la benzinărie, că mă lămuresc cu ei cum pot face plata.  Ofițerul zice că este cel mai bine așa, oricum văzuse că eram de bună credință, iar datele firmei și  mașinii reale. Mă sună casiera, începe prin a vorbi urât, îi zic că nu are rost limbajul că atâta vină am eu câtă are și ea, că nu a întrebat dacă am și alimentat, și încercăm să ne lămurim. Îi spun doamnei că eu duminică trec înapoi, zice că este cam târziu, înțeleg asta. Îi spun să îmi dea un cont, că mă opresc într-o parcare și îi fac plata direct în cont. Îmi zice că nu se poate și asta mă cam miră, pentru că din câte știu plățile în cont nu sunt interzise. Trece legătura șefului ei, cel cu mișto-ul grosolan, care se dovedește că de fapt nu este chiar șef, dar oricum îmi zice și el că nu se poate. Nimic nu se poate face, decât să trimit banii la unul din ei pe card să achite. Soluția ar fi fost bună cu excepția faptului că îmi trebuia bonul pentru decont, mașina fiind pe firmă.

Acuma eu știu de ce tot ziceau ei că nu se poate, sau bănuiesc că știu, pentru că nu le-ar fi ieșit casa și trebuiau să scrie un proces verbal să justifice ce și cum. Nu contest nici partea mea de vină, dar nu vă imaginați ce discuție greoaie a fost cu respectivii oameni.  In loc să spună de la început de ce nu se poate și care este problema lor, tot spuneau așa nu se poate, numai așa se poate. Nici o șansă să te lămurești cu ei, discuția devenea rapid contra productivă.

În final am închis telefonul, deja începeam să mă enervez pentru lipsa de rezultat a discuției și am început să sun să văd care din prietenii care mai vin la MPC au plecat mai târziu. Am sunat-o pe Simina, soră-mea, dar ea trecuse, dar am avut noroc cu Florin, că ei nu trecuseră. Mai nasol a fost că a trebuit să explic ce am reușit să fac, spre distracția generală a celor din mașină, că așa cum se întâmplă în cazuri din astea pe care le vrei trecute sub tăcere, erau mai mulți care ascultau,  dar m-a ajutat și a plătit el pentru mine, ca să poată recupera bonul de casă atât de necesar. I-am returnat banii lui Florin, în caz că vă întrebați, dar am fost un bun subiect de glume cele două zile petrecute la Zărnești, și pe bună dreptate.

Chestiunea a fost încheiată în acest mod, convenabil și pentru mine și pentru angajații de la benzinărie. Morala este că dacă vrei să  dai țeapă,  ar fi bine să dai numărul jos sau să pui unul de împrumut. Glumesc, de fapt morala este că trebuie să fii atent la ce plătești și nu să te bazezi pe alții să fie atenți pentru tine, cum am făcut eu. Meritul pățaniei este că m-a trezit brusc la realitate și am uitat că mă simțeam depresiv, până am început să urc către Bradu și mi-a crescut brusc timpul pe Waze cu 33 de minute, grație unui accident petrecut undeva mult în față.

P.S. Poza este de la finalul concursului și nu are nici o legătură cu chestiunea descrisă. Este acolo doar pentru că sunt mândru că am terminat.

Cugirace, Ultra, 2025

Este a doua oară când fac această cursă, având o semnificație aparte pentru mine, fiind, în 2024, primul ultra mai serios la care am participat, marcând debutul meu în cursele cu adevărat lungi. Să nu înțelegeți că un maraton nu ar fi o cursă lungă, că este foarte lungă, dar ca să înțelegi cu adevărat ce înseamnă abuzul fizic trebuie să încerci  un ultra, nici lung, nici scurt, cu ceva urcare, dar nu multă, fără nimic tehnic în el, perfect alergabil și la care poți să tragi la ritm. Tocmai v-am descris ultra-ul de la Cugir ( 69 de kilometri, 2600 metri de urcare), iar descrierea ascunde o capcana foarte mare, anume faptul că este alergabil, și asta vine cu unele probleme.

Anul trecut am terminat cursa alergând la siguranță, cu un timp de 10 ore și câteva minute. având ca singur obiectiv terminarea ei. Anul acesta, grație antrenamentelor, am avut ca și obiectiv un timp de 8 ore și 30 de minute.  Realizabil conform antrenorului, realizabil conform cu rezultatele și nivelul de antrenament de anul acesta, doar că în practică a fost mai complicat și greșelile au fost strict ale mele.

Când zic alergabil înseamnă ca majoritatea timpului poți alerga, inclusiv la deal. Sunt puține locuri unde trebuie să umbli și asta doar pentru că la un ultra vreau să țin un puls ceva mai jos decât la un maraton. Daca nu, ar fi chiar mai puține. Nu este un traseu tehnic și nici nu are multe pante abrupte ,  așa că te poți manifesta în voie.

Chiar mai mult decât un maraton, un ultra este un joc al răbdării. Știi că poți alerga mai repede, dar trebuie să te înfrânezi, să respecți planul de ritm, nutriție și hidratare, să ai încredere în corpul tău și să ții moralul sus, sau cât se poate de sus. Nu am făcut nimic din toate acestea și combinat cu căldura sufocantă, tot ce am reușit a fost să descopăr cât abuz fizic poate corpul meu suporta.

Un alergător participând la Cugir Race 2025, purtând un tricou alb și pantaloni scurți, în mișcare pe un traseu montan, cu pădurile în fundal și cerul senin.

Am pornit mult prea repede, motivat pe de o parte de ideea de a termina cu un timp bun, pe de altă parte gândind că ar trebui să forțez dimineața, cât timp este încă răcoare. O vreme a mers bine, primii 20-25 de kilometri au trecut repede, cam prea repede, media fiind de 6.40 minute pe kilometru, mult prea mare pentru ultra. Mare parte din urcare este în prima jumătate a cursei, dar este oarecum similară cu Făgetul nostru, așa că nu o simți de la început. După vreo 20 de kilometri au început și problemele cu fascia plantară de la stângul, fiecare pas fiind de fapt o durere surdă. Pentru că nu calc corect cu stângul, au început durerile în genunchiul drept.  Dar acestea erau de așteptat, sunt probleme mai vechi și ca orice alergător inconștient și dedicat cu adevărat, încerc să le rezolv din mers. Am realizat și că ritmul este prea mare și am început să încetinesc. Din păcate am alergat singur toată cursa și asta nu m-a ajutat la moral. Plictiseala este o invitație adresată gândurilor negative. Nu am avut nici căștile la mine, nu mai știu de ce, așa că am avut permanent un monolog interior, lucru care nu te ajută când ești obosit. Dar încă nu eram cu adevărat obosit.

Către kilometru 40 au început să se blocheze mușchii de la picioare.  Am scos maratonul, respectiv 42 de kilometri cu aproape 2000 de metri urcați (dar nu și coborâți) în 5.35 ore, un nou record personal, nu m-am mirat foarte tare, dar a fost și momentul epifaniei că am greșit profund, că ceva nu am făcut bine,  pentru că nu sunt la o cursă de maraton, ci de ultra, și că de aici încolo va fi un calvar, ceea ce a și fost.

De respectat am respectat planul de nutriție și hidratare, de fapt am folosit trei flask-uri și nu două ca de obicei, dar va amintiți că am zis că a fost foarte cald? Deja era către ora unu și mi-am amintit și eu. Prima parte a cursei este protejată în mare parte, adică prin pădure,  și a bătut puțin și vântul, lucru care m-a păcălit să cred că încă nu este foarte cald. Era extrem de cald și am realizat și eu asta la modul brutal.

Ritmul prea rapid de la început m-a costat aproape 30 de kilometri de suferințe nebănuite. Fiecare pas era rezultatul unui negocieri interioare între dorința de a abandona și mândria de a termina. Totuși cum cu timpul nu stăteam rău, am continuat de fiecare dată când am vrut să abandonez. Picioarele de blocau într-una, și asta doare. Am tot luat magneziu, electroliți și am băut apă, dar degeaba. Nu mai puteam efectiv alerga la deal și pe ultimii kilometri nu mai puteam alerga nici chiar la vale. Am reușit să fac cârcel alergând la vale. De la un punct încolo durerea nici nu mai contează și credeți-mă că un cârcel doare, doar că nu-ți mai pasă. Pe la kilometrul 50, la un punct de hidratare,  m-am întâlnit cu cunoștințe vechi ( Adriana și soțul) și am oprit ceasul, convins că s-a terminat. L-am pornit jumătate de kilometru mai încolo.

Cel mai rău a fost de la Turnul de Apă până la final. De acolo traseul este în plin soare la ora potrivită pentru insolații. Am luat și jumătate de litru de cola și asta m-a mai trezit. Teoretic mai aveam de făcut vreo 10-11 kilometri cu 200 de metri diferență de nivel în o oră și douăzeci de minute ca să mă încadrez în 9 ore, timp total. În condiții normale ar fi fost o alergare ușoară, de revenire. Dar nu au fost condiții normale. Din păcate a trebuit să și merg, incapabil să mai alerg, și am pierdut timp și locuri în clasament. Moralul meu era extram de jos și mizeria fizică a devenit inevitabil și mizerie morală. Nu vreau să zic că eram disperat, dar nici foarte departe. Îmi tot repetam că la o adică nu contează cu ce timp termin, contează să termin, că de fapt scot un timp bun. Din cauza căldurii mă tot gândeam de ce oamenii aceia, de la casele pe lângă care trec, nu au fântâni la poartă. Am terminat un litru de apă și jumătate de cola în primii 4-5 kilometri. Am încercat să iau apă de la adăpătoarele pentru animale, dar erau toate uscate, din cauza secetei. A fost un coșmar. Noroc că mai era un punct de alimentare, în plus, pe la jumătatea distanței de la Turnul de Apă la final, că altfel nu terminam, din cauza căldurii și dezhidratării și cel mai probabil leșinam pe undeva pe drum.

A trebuit la un moment dat să trec pe sub o sârmă de gard electric. Nu m-am putut apleca din cauza unul cârcel la abdomen. M-am pus în patru labe ca să trec, nu râdeți, și am reușit să fac cârcel și pe interiorul coapsei. Nu mai conta oricum, dar am reușit foarte greu să mă ridic. M-am simțit mizerabil, parcă a fost prea mult. Nu are rost să vă descriu chinurile mentale și fizice prin care am trecut. Îmi era deja greață, și nu mai vroiam decât apă, fără alte chimicale. Paradoxal, din cauza dezhidratării, este foarte greu să mai bei apă, deși trebuie să bei apă. Fizic mi-a fost extrem de rău, mental nu am reușit să mă motivez  cum trebuie. Mi-a fost rușine să abandonez după 60 de kilometri alergați, și am dus cursa la final, dar mi-am promis că nu mai fac asta niciodată. Ca orice alegător de distanță, am să mai fac asta, bineînțeles. Am și uitat că mi-am promis așa ceva, genunchiul încă mă doare, talpa stângă mă doare și abia acum, după o săptămână, mi-am revenit.

 Am terminat după 9 ore și 12 minute, timp oficial, ceva mai puțin la mine pe ceas. Un timp nici bun, nici rău, un loc 17 la total, totuși este un ultra, și numai faptul că îl termini este extraordinar. Dar este un ultra relativ scurt și alergabil așa că tragi și pentru timp.

Morala acestei curse este că planul trebuie respectat și lipsa unui moral pozitiv va face orice cursă foarte dificilă. Nu am respectat nici planul și m-am lăsat copleșit de gânduri negative, dar am avut totuși ambiția de a termina, rețeta perfectă pentru a descoperi noi valențe ale suferinței. Singura mulțumire este că acum știu că suntem capabili de mai mult decât am crede, trebuie doar contextul potrivit. Dar vă recomand că, dacă nu vă place să suferiți, poate ar fi mai bine să nu vă apucați de sporturi de anduranță.

Jurnal de vacanta, vara lui 2025

Partea II Austria

Este al treilea an consecutiv în care merg vara în zona de munte a  Austriei și, mai mult decât atât, merg în același loc, valea Zilertall. Știu că sunt persoane care caută mereu locuri noi și vor tot timpul în altă parte, dar uneori concediul este despre liniștea și confortul pe care ți-l dau locurile  cunoscute.

Îmi place zona rurală și de munte a Austriei, și nu neapărat pentru munte. Mă duc pentru îmi place ordinea, liniștea și respectul față de lucruri, natură și oameni care răzbate din tot ce se întâmplă. Nimic nu este făcut în bătaie de joc, nimic nu este făcut numai ca să fie făcut. Este adevărat că zonele cu adevărat sălbatice sunt reduse la arealele inaccesibile, căci unde poate sta în picioare o vacă, sigur va fi o fermă, iar unde poate fi cosită  iarba, sigur va fi un drum, dar cumva toate acestea sunt făcute fără să deranjeze ochiul unui iubitor de natură și există un echilibru.

Sunt multe aspecte care pot fi remarcate, dar unul interesant ține de nivelul de trai din trecut al locuitorilor din respectivele zone. Este de ajuns să urmărești cât de mari sunt casele vechi, construite din lemn, și adesea lipite de grajd sau hambar. Sunt case de oameni care o duceau bine, pentru că un fermier sărac nu-și  construiește așa ceva, că nu are cu ce. Respectivele case și hambare sunt bine păstrate și cel mai adesea am văzut că se fac adăugiri moderne, dar nu se dărâmă construcțiile vechi. Fata mă tot întreba când ajungem în zona rurală, la țară cum are veni, și a trebuit să îi explic că la țară asta înseamnă  în Austria, satele acelea curate și îngrijite.  Poate că or fi și zone mai sărace, dar eu nu le-am văzut.

Anul acesta am avut cinci zile la dispoziție, în care am făcut patru drumeții: Brandberg Kolm, Hamberg, Saile  și Rastkogel. Vârful Rastkogel l-am mai urcat și anul trecut, așa că nu voi mai descrie drumeția. Hamberg ( 2100) metri este vârful aflat deasupra satului în care stăteam și am urcat pe el doar pentru că părea ușor și era o zi ploioasă. Până la urmă nu a fost ușor, fiind aproape 900 metri de urcat, dar a rămas o zi ploioasă, toată coborârea fiind făcută pe o ploaie mocănească. Am să descriu doar două drumeții, cea pe Brandberg și cea pe Saile, care au fost mai interesante.

Brandberg Kolm este un vârf de 2700 metri aflat în umbra celebrului vecin de peste valea Ziller-ului, Ahorspitze. Este și mult mai puțin turistic pentru simplul motiv că nu beneficiază de o telecabină care să mai reducă din diferența de nivel, dar acesta este un lucru pozitiv dacă doriți solitudine. Cum vorbim de Austria, faptul că un traseul este pustiu nu se traduce automat în șanse mai mari de a întâlni animale sălbatice periculoase, așa că nu ne-am făcut griji. Traseul reprezintă chintesența a tot ce îmi place în Austria. Cătunele mici și îngrijite, pajiștile alpine, îngrădite sau nu, peisaje montane spectaculoase, o cabană providențial pusă la jumătatea drumului, mult verde dominat de culmi stâncoase și liniște, multă liniște.

Traseul pornește din  cătunul Brandberg și se poate lăsa mașina în spatele bisericii. Drumul asfaltat mai urcă la două pâlcuri de case dar acolo nu există  loc de parcat. Ca să ajungeți în Brandberg o să treceți printr-un tunel lung de peste un kilometru, făcut doar pentru a face mai ușor accesul la cele câteva case. Nu că nu exista drum, dar așa s-au gândit ei că ar fi mai simplu pentru localnici, asta că am pomenit de respect în general.

Traseul începe cu o urcare foarte abruptă, chiar extrem de abruptă și vă poartă prin pajiști pastorale și pe lângă câteva ferme. Atmosfera este bucolică, paradisiacă dacă prindeți vreme bună, și contrabalansează asprimea traseului, care nu va fi tehnic decât pe ultimii 300 de metri verticali, dar va fi abrupt aproape permanent. Chiar dacă trece prin pădure la un moment dat, traseul este  deschis, nu se ascunde pe nici o vale până la jumătatea lui, și veți avea permanent un peisaj cu pășuni, case albe, ferme de lemn, creste stâncoase, iar în vale va fi vizibil o vreme râul Ziller. După ce nu va mai fi vizibil se va mai auzi o vreme grație unei cascade. Parcă pentru  a accentua atmosfera de poveste noi am nimerit în plin sezon de zmeură și afine, pe care nu pare sa le culeagă nimeni, așa că am profitat din plin. Urcarea însă a fost  grea, în total fiind 15 kilometri dus-întors, cu 1600 de metri diferență de nivel.

Pe la mijlocul urcării este o cabană de munte, Kolmhaus, unde ne-am oprit și la urcare, pentru o cafea, și la coborâre pentru a servi o masă substanțială. Până la cabană există traseul pentru biciclete și un drum pietruit care deservește cabana împreună cu pajiștea din spatele ei, de unde se recolta fân. Aceste drumuri făcute până la înălțimi foarte mari și pe pante imposibile sunt prezente peste tot în Austria, dar diferența față de noi este că, acolo, nu intră nimeni cu mașina pe ele dacă nu are o treabă specifică. Nu poți urca până la cabană și parca mașina pur și simplu pe iarbă, adică poți, dar vei fi sancționat drastic. Pe pajiștea din spatele cabanei erau câțiva oameni care adunau iarba, interesant este că o întorceau manual și apoi o adunau cu un camion specializat. Și mai interesant este că veniseră inclusiv cu copiii, care munceau și ei cot la cot cu părinții. După ce se trece de respectiva pajiște unde terenul este mai plat se urcă din nou abrupt până la un punct de intersecție a mai multor trasee, dar nu se ajunge propriu zis pe creastă. De aici se face dreapta către Brandberg Kolm, se trece pe sub vârf pe curbă de nivel și peste o mare de grohotiș, după care se urcă pe un picior, prin spate cum ar fi, relativ la traseul de până acum. Ultime parte este ceva mai tehnică dar nu este nimic fantastic, nu după experiența din Slovenia.  Pe vârf este loc suficient, este plat și era plin de căcăreze, semn că ceva animale sălbatice circulă pe acolo, dar noi nu le-am văzut. Priveliștea este spectaculoasă, la 360 de grade, așa că merita stat și admirată. Coborârea a fost doar coborâre, nu merită menționată, decât prin prima peisajelor la fel de spectaculoase, doar că admirate cu mai multă plăcere.

O altă excursie interesantă a fost pe Saile ( sau Nockspitze, 2400 metri). Acesta este situat lângă Innsbruck, pe valea Inn-ului, cum altfel, și oferă o priveliște fantastică asupra orașului și văii. Am tot stat să mă gândesc pe care vârf de lângă Innsbruck să ne urcăm, dar până la urmă l-am ales pe acesta. Sunt mai multe variante, noi am pornit din Mutters și ne-am folosit de telecabină pentru a câștiga altitudine. Telecabina este foarte aglomerată, aici fiind și un bike-park popular.  Drumeția e poate face în circuit, am ales să urcăm prin partea tehnică și să coborâm pe partea cu pajiști, părea mai logic așa. A fost cea mai tehnică urcare pe care am făcut-o prin Austria, din nou, comparativ cu Slovenia, nimic de nefăcut, doar că sunt porțiuni deschise și expuse, așa că trebuie avut grijă unde pui piciorul. De jos arată impresionant, dar odată ce începi să urci realizezi că este accesibil. De fapt au fost patru vârfuri, primul fiind Pfriemeswand (2100) metri. Acesta nu este strict pe cărare, fiind necesară o distanță foarte mică de făcut dus întors, căteva sute de metri. De aici cărarea va trece pe partea cealaltă a lui Saile, necesar pentru a evita pereții verticali și devine mai periculoasă, câteva locuri fiind asigurate cu cabluri, dar puteau să și lipsească. Următorul vârf va fi Saile Vorgipfel (2378), tot așa , fiind necesar a se merge 200 de metri dus-întors, pe o cărare îngustă și cu prăpăstii pe ambele părți. În final am ajuns pe  Saile (2404), numai ca să constatăm că este un vârf  foarte popular, doar că majoritatea turiștilor vin de pe altă parte, probabil că este mai ușor. Ce m-a impresionat a fost faptul că era o doamnă de 85 de ani ajunsă acolo, și deși nu era singura în vârstă, era probabil cu cei mai mulți ani.  Aici am stat mai mult, erau și vaci, pentru că pe această parte se urcă pe o pajiște. Fascinant era că vacile insistau să pască pe marginea prăpastiei, poate că iarba era mai bună, nu știu, și ignorau total ce se putea întâmpla la un pas greșit. Poate faptul că au patru picioare ajută mult la echilibru.

De întors ne-am întors înconjurând Saile pe partea de vest, se coboară apoi se merge pe curbă de nivel până se ajunge pe vârful Zwolferspitze ( 2088), după o ușoară urcare. Acesta este un vârf foarte îngust și înconjurat de abrupturi. Aici am văzut cea dea treia placă comemorativă, victima fiind un fotbalist tânăr. Prima placă, pe Saile, comemora o doamnă de 60 de ani căzută în prăpastie, a doua pe porțiunea de legătura comemora un lucrător, nu zice de ce fel. Cred că este vârful cu cele mai multe plăci comemorative, de unde se poate deduce că nu trebuie să fie neapărat ceva extrem ca să fie fatal.

Ce este spectaculos pe Saile, în afară de pereții de stâncă și peisajele tipic austriece, este faptul că se vede orașul Innsbruck și o bună parte din valea Inn-ului. Recunosc că am stat ca proștii douăzeci de minute să privim aeroportul de sus, doar, doar, va decola sau ateriza un avion, dar se pare că Innsbruck nu este un oraș frecventat la amiază de avioane.

De fapt zona este un domeniu schiabil mărișor, complementat vara de un Bike Park, dar acesta nu urcă mai sus de telecabina din Mutters. Era foarte multă lume pe diverse biciclete, și am văzut că erau piste pe diferite nivele de dificultate. Ne-am oprit la final la cabana învecinată cu telecabina și mărturisesc că a fost singura dată când am fost dezamăgit oprind la masă prin Austria.  Toată drumeția a avut nouă kilometri și 900 de metri diferență de nivel pozitivă.

O să închei pomenind de o cabană descoperită în timp ce alergam, deasupra lui Stumm, orașul unde stăteam, pe drumul către vârful Hamberg. În ziua de pauză mi-am făcut antrenamentul de alergat, pe drum, căci părea cel mai puțin abrupt, avea doar ușor peste 100 de metri diferență pozitivă la fiecare kilometru.  Ca să nu urc totuși pe drumul principal am pornit către un cătun numit Gatererberg, urcând pe valea râului Marzengrund. Este un drum tipic austriac, care unește casele făcute pe dealuri, nu știu de ce acolo, accesul fiind dificil, probabil așa erau gospodăriile țărănești originale, și care urcă abrupt către sălbăticie, sălbăticie în versiunea de Austria. Mi-am propus să merg până se termina asfaltul, dar am continuat, însă la terminarea drumului am dat de o cabană, Almluft, care arăta exact cum ți-ai dori să fie și cabanele de la noi. Simplă, curată, înconjurată de o pajiște, cu un meniu decent ca preț și diversitate, cu terasă cu priveliște, cu loc de joacă pentru copii și o potecă tematică cu animale împăiate, cu alte cuvinte un loc plăcut fără a fi pretențios. Ce mi-a atras atenția a fost că urcau și localnicii până aici, așa că am mâncat acolo de două ori, și nu am fost dezamăgit. Am urcat cu mașina să mâncăm de amiază chiar în acea zi, iar a doua oară a fost după drumeția pe Hamberg, unde ne-a ploua toată coborârea și cabana a fost raiul temporar al drumețului plouat și flămând. Nu înțeleg de ce o rețetă atât de simplă este inaplicabilă pe la noi, nimic sofisticat, nimic complicat, doar locuri de cazare decente și curate, dacă ești interesat,  și un meniul simplu dar bine făcut, la un preț decent, și totul dominat de o priveliște fantastică.

Jurnal de vacanta, vara lui 2025

Partea I     Slovenia

De trei ani îmi petrec vacanța de vară la munte. Este o opțiune personală, îmi place și la mare, deși nu am mai fost de ceva vreme, dar muntele se potrivește mai bine cu pasiunea mea pentru alergarea montană. Ca să fiu corect, vacanță este o descriere nepotrivită, termenul corect ar fi mai  degraba cantonament, fiecare zi fiind destinată unui efort fizic mai mic sau mai mare, de regulă drumeții, intercalate cu antrenamente de alergat.

Pentru a face lucrurile mai interesante, anul acesta am ales să vizităm două țări, Slovenia și Austria, adică eu am ales și fata a venit cu mine. Surpriza mare a fost Slovenia, țara aceea micuță pe care o traversezi în drum către Italia, cu limba plină de consoane și unde trebuie să cumperi vigneta cu exact o zi mai puțin decât îți trebuie de fapt.  După ce am studiat unde as vrea să fac drumeții, am ales să stăm în Kranjska Gora, un mic oraș turistic, aflat aproape de pasul Vrsic, aproape de Italia si Austria, oraș care a devenit  punctul de plecare a celor două drumeții făcute. De fapt a mai fost o a treia programată,  am renunțat din cauza timpului necesar pentru a parcurge distanța până la punctul de intrare in traseu cu mașina.

Slovenia a fost o surpriză plăcută. Este adevărat că  am stat in zona de nord, turistică, dar chiar și așa senzația a fost de o Austrie aflată la 80% din dezvoltare. Istoric vorbind, zona a fost la confluența multor imperii, unele de limbă germană, alte nu,  și a avut diverși stăpâni,  dar privind casele, curățenia de prin curți și modul general în care se prezintă totul,  aș aprecia că este prezentă  o foarte puternică influență austriacă și italiană. Nu este o țară ieftină, ca prețuri este la nivel de Italia sau Austria, dar știu să facă turism. Nu există comparație între respectiva țara de două milioane locuitori și a noastră. În primul rând că  au o rețea de drumuri și autostrăzi bine puse la punct, dar  am mers și pe drumuri secundare și a fost o plăcere să vedem satele îngrijite. Au și piste de biciclete pe lângă drumurile principale, au și trasee la munte, au și plaje amenajate pe lângă lacuri, au câte ceva pentru fiecare. Foarte important este că oferta lor turistică se bazează pe confort și civilizație și nu pe țeapă și manelizare. Nu am auzit muzică tare, nu am auzit claxoane, nu am auzit lume înjurând în gura mare în plină stradă. Nu sunt ei cei mai amabili și limba lor este imposibil de înțeles, chiar dacă insistă să vorbească tare, dar ai un sentiment de concediu și poți să-ți vezi de activități fără să fii ținta constantă a ghiolbăniei, cum mai adesea se întâmplă pe la noi. Apropo de asta, nu am văzut nicăieri în Slovenia nimic în genul bâlciului grotesc care este pe la Bâlea Lac sau pe Transalpina.

Înainte de a trece la drumețiile făcute doresc să vă recomand aplicația Mapy.cz. Eu mă folosesc de ea în multe ocazii, inclusiv în mediul urban, nu necesită abonament și nici măcar un cont activ. Dacă mergeți în zone fără semnal puteți descărca harta și să o folosiți off-line, singura problemă este că vă trebuie un telefon bun pe care să-l țină bateria, dar aceasta este o problemă comună a aplicațiilor de acest fel.

Am făcut două drumeții în cele trei zile. Ambele au pornit din pasul Vrsic (1600 m), pentru a mai salva din diferența de nivel care trebuie urcată. Pasul este relativ aproape de Kranjska Gora, 25 de minute cu mașina, drumul este bun, se cheamă drumul rusesc ( slovenii au o afinitate pentru ruși, poate pentru că nu au fost vecini cu ei)și este de fapt drumul care duce la Bovec. Trebuie condus cu grijă pentru că este plin de bicicliști, motocicliști sau rulote, este un drum montan în toată regula, îngust și plin de curbe fără vizibilitate. In pas, există locuri de parcare clar marcate , doar că  luna august fiind cea mai aglomerată, trebuie venit devreme pentru a parca relativ aproape de intrarea în traseu. Prima dată am venit la 8.30 și am găsit loc mai departe, a doua oara am venit înainte de 8 dimineața și am găsit un loc relativ aproape. 

Alpii Iulieni nu seamănă cu munții noștri. Priviți de la baza,  sunt pietroși și abrupți, par inaccesibili, și au crestele ascuțite ca o muchie de cuțit.  În realitate nu este chiar așa, dar nici foarte departe, trebuie să ai curaj să te urci pe ei ca să constați,  traseele sunt tehnice, cărările adesea foarte înguste, iar gradul de penalizare dacă te împiedici foarte mare pentru că riști să pici sute de metri în gol fără să ai în ce să te oprești. Mai ales după ce se iese în golul alpin trebuie avut grijă unde pui piciorul, sau, cum ar zice fata, lock in maxim, pentru că pantele devin și mai  abrupte, chiar dacă cărarea este oarecum practicabilă. Nu vreau să vă sperii, sunt trasee care se pot face inclusiv cu copii de pe la zece ani în sus, doar că trebuie să fi sigur unde pui piciorul.  Ceea ce consideră ei cărare de nivel mediu ar fi o cărare dificilă pe la noi, așa că harta trebuie interpretată ținând cont de relieful general. De asemenea, pentru că sunt înălțimi relativ mari, este recomandat să fie o zi cu vreme bună, atât pentru că ești foarte expus, cât și pentru că potecile cu piatră calcaroasă vor deveni alunecoase. Chiar fără ploaie, dacă nu ai vizibilitate, este păcat de efort, pentru că nu vei putea să te bucuri de peisajul fantastic. Drumețiile făcute nu le voi descrie cu lux de amănunte, cât mai degrabă sumar, pentru că intenția mea este de a vă da sugestii și nu de a scrie un ghid.

Primul vârf urcat a fost Prisank (2547), este pe partea stângă cum urci în pas, și de jos arată ca un perete vertical. Sunt mai multe variante, noi am ales-o pe cea mai ușoară, fără via ferrata. Cărarea merge de fapt prin spatele masivului așa cum este văzut din parcare. Marcajele sunt aproximative, nu foarte clare, este bine de consultat Mapy la început de traseu, apoi mai pe final devin clare. Cărarea pe care am urmată se cheamă Slovenska pot. Celelalte variante presupun urcare pe via ferrata, doar că un panou de la bază te avertizează că de fapt nu este o  via ferrata, cât anumite porțiuni mai periculoase sunt asigurate cu lanțuri. La început cărarea nu este foarte abruptă, seamănă ca aspect general cu cea care duce la Negoiu de la tunel, dar după ce dai roată pe după masiv începi să întrevezi exact cât de abrupt devine. Ultima porțiune, la peste 2000 metri, este complet lipsită de vegetație, este abruptă și deși unele porțiuni scurte sunt asigurate, mai sunt  treceri periculoase. Nimic de nefăcut, dar pentru mine, care am fobie de înălțimi, nu cărarea și cățăratul peste stânci îmi dau emoții, cât prăpastia care se cască sub tine aproape permanent.  Odată ajunși în vârf a fost ceva mai bine, este spațiu suficient, majoritatea au venit de pe partea cu via ferrata, dar cineva mi-a spus că de fapt nici nu o folosit echipamentul, că panoul avea dreptate, cablurile mai mult asigură porțiunile expuse și că este foarte dificil.  Coborârea a fost interesantă, am coborât e același traseu, dar este practicabilă dacă se merge cu grijă. Odată ce ajungi la zonele cu vegetație, se revine la cărarea care seamănă cu cea din Făgăraș și este mai ușor. Toată tura a avut 11.5 km cu ceva peste 1000 de metri diferență de nivel și ne-a luat cinci ore de mers efectiv. Nu este neapărat o tură lungă, dar nici scurtă, și nu sunt izvoare pe traseu.

Cum a doua zi am făcut pauză și ne doream ceva ușor, ne-am hotărât să mergem să vedem lacul Bled. Lacul Bled este spectaculos atât prin  poziționarea lui si perspectivele care le oferă, cât și prin apa foarte curată, altfel ar fi doar un lac mai degrabă mic decât mare. Este complet amenajat, cu zona ultra turistică aflată în partea de est. Am tot citit ce merită și ce nu merită făcut în zonă, găsiți descrieri ample pe internet, așa că mai bine vă spun cum am procedat noi. În primul rând am căutat o parcare cu un preț decent, unele sunt mai ieftine, altele foarte scumpe, este bine să aveți o listă. Nu trebuie să parcați neapărat cu mașina pe malul lacului, vă recomand o parcare mai îndepărtată, dar tot ajungeți la 2.5 euro pe oră. Noi am pornit devreme, pe la opt, având experiența din pasul Vrsic și chiar și așa am prins ultimul loc de parcare. Am făcut un ocol al lacului, pe aleea special amenajată și am urcat la unul din punctele de belvedere, numit Mala Osojnica. Sunt mai multe puncte de belvedere, necesită un efort minim, dar toate oferă  aceeași priveliște, fiind situate unul lângă altul.  Cu tot cu mersul din parcare, ocolul lacului și urcarea la punct am făcut ușor sub zece kilometri. În partea de sud-vest există și o plajă amenajată precum și un magazin cu prețuri decente ( înghețată, suc și patiserie). Ce nu am făcut. Nu am mers la biserica de pe lac din cauza prețului piperat, atât de intrare cât și de transport cu barca. Nu am urcat la castel din aceleași motive, oricum punctele de belvedere sunt gratis, și am evitat zona de est dotată cu restaurante turistice. A fost o plimbare plăcută, deși este  aglomerat, dar este o atmosferă liniștită și relaxantă, diferența față de turismul de pe la noi este că nu se aude muzică de nicăieri, nu se circulă cu bărci cu motor pe lac, de fapt am văzut că există zone delimitate clar pentru diversele activități, nu se urlă, nu se claxonează, nu este manelizare și mitocănie, doar liniște și pace.

Tura ne-a luat prima jumătate de zi, așa că după masa ne-am petrecut-o pe malul lacului aflat pe valea râului Pisnica, râu care coboară din pasul Vrsic către Kranjska Gora. Locul respectiv se află la ceva mai mult de un kilometru așa că se merge pe jos, și este gratuit. Doar parcarea se plătește, dar nu a fost cazul. Este un loc spectaculos pentru că pe o parte este lacul amenajat ca un ștrand iar pe cealaltă parte este albia râului, lată și foarte albă. Se poate sta și mai jos de lac pe albia râului, dar fiind vale îngustă, soarele dispare repede. Unde este lacul este și o confluență de râuri, un loc vast, deschis, așa că soarele este prezent până după-amiaza târziu. Noi am stat doar la plajă, râul fiind foarte rece. Apa este limpede și apare un efect interesant la trecerea ei peste pietrele albe, dar venind de pe munte nu apucă să se încălzească. Pe lângă lac era înghesuială așa că nu ne-am dus, deși bănuiesc că apa era mai caldă pentru că lumea mai făcea baie.

A treia zi, și ultima, am mers pe Mala Mojstrovka (2333 m). Se pornește tot din pasul Vrsic și sunt două variante. Se poate merge fie pe cărarea cu via ferrata fie pe cea fără. Noi am ales să urcam pe via ferrata și să facem un circuit venit înapoi pe cea fără. Nu suntem mari experți in via ferrata, avem echipament, dar am socotit că fiind B/C nu poate fi foarte grea. Prima surpriză o ai când ajungi la baza peretelui vertical pe care trebuie să urci și vezi cum se prezintă stânca. Cea mai dificilă urcare asigurată făcută până acum a fost cea din Cheile Turzii, dar aceasta arăta mult mai abruptă. După ce am început să urcăm nu a fost foarte rău, bucățile asigurate cu cablu nu sunt extrem de dificile, problema reală este că urci în zig-zag pe un perete vertical de vreo 300 de metri și există porțiuni expuse și neasigurate cu cablu. Practic via ferrata nu este o linie continuă, mai trebuie să faci și treceri, care ar fi practicabile, oarecum, dacă nu ar fi prăpastia permanentă de sub tine. Nu mai are rost să zic că s-a activat frica mea de înălțimi,  recunosc că îmi tremura mâna atât de tare încât mi-a fost frică să scot telefonul, doar faptul că după noi urcau două persoane în vârstă m-a făcut să prind curaj și să continui. Poate și faptul că era mai greu de coborât, decât de urcat, a ajutat.  Pe la jumătate am pățit o chestie urâtă, în sensul în care a venit o avalanșă de pietre de sus( este genul de rocă friabilă și în consecință sunt multe pietre desprinse peste tot), am avut noroc că a trecut prin stânga noastră  cu vreo 50 de metri, dar oricum a fost foarte neplăcut și ne-a arătat cât de ușor o poți păți. Ne-a cam tăiat cheful la amândoi, am așteptat oricum până grupul entuziast de tineri din față au trecut peste o cornișă și au ajuns pe o partea a traseului care continua lateral fața de peretele vertical, pentru a elimina riscul unei noi căderi de pietre. Am ajuns si noi la capătul peretelui și de aici e foarte simplu. Te descurci cum poți, că via ferrata se termină. Există marcaj, dar continuarea traseului presupune traversarea unei zone de grohotiș pentru a ajunge la un nou abrupt, care trebuie urcat fără asigurare. Nu este atât de greu, dar nici ușor, și ajută mult că nu mai vezi prăpastia de sub tine. Dacă cazi este la fel de fatal, doar că te sugestionezi tu că nu este. Odată ajunși în vârf am răsuflat ușurați, dar trebuie să recunosc că a fost un efort mai degrabă mental decât fizic.  Trebuie, am constatat eu, avut grijă cu descrierile traseelor prin Slovenia, pentru că, din experiența mea, în realitate sunt mai periculoase decât în teorie. De întors, ne-am întors pe cărarea normală, nu este dificilă, doar enervantă, pentru că merge prin același grohotiș depus în strat subțire peste stâncă și cum sunt niște pietre  cu forme  rotunde, se alunecă foarte tare, mai ales că pe prima jumătate a coborârii cărarea este mai  free style ( tot expresie a fetei).  Adică cum și pe unde poți, trebuie să ajungi la un colț al peretelui vertical din stânga ta și de acolo cărarea cotește brusc la 90 de grade pe sub abruptul deasupra căruia  te strădui să nu patinezi.  Priveliștea însă merită efortul, se vede bine și vârful Prisank, urcat de noi  cu două zile în urmă,  și exceptând partea cu via ferrata este o drumeție mult mai accesibilă decât prima. Noi am făcut, cu totul,  5.5 kilometri cu 700 de metri diferența de nivel. Nu zic să nu încercați această variantă, doar să fiți pregătiți mental că vor fi secțiuni care de fapt nu sunt asigurate, sau poate înțeleg eu greșit conceptul de via ferrata.

În alt plan, experiențe culinare nu am avut, așa că nu pot să vă povestesc nimic despre ce se mănâncă pe acolo.  În mod regretabil, cum mergeam noi către centru în prima seară, să căutam un restaurant, am dat de un loc care servea kebab, foarte mare, foarte bun si foarte rezonabil ca preț, cred că erau către 200 de grame de carne într-o porție, și unde nu era nici coadă.  Încercările noastre de a mânca în oraș ( mai și găteam în apartament) se opreau inevitabil acolo, și am încercat la ei și un fel de mici care se numesc cevapcici (nu au atâta grăsime ca și micii) și plescavița, ambele servite foarte simplu, într-o chiflă cu muștar, roșii și ceapă.

Cam atât despre Slovenia. În partea a doua urmează experiența din Austria.