Evoluția organică a poveștilor spuse la băut

Nu știu cum sunteți voi, dar eu unul, de o la o vârstă încolo, când am chef de băut, prefer să o fac cu prietenii. Poate că vouă vă place să beți de unii singuri, dar eu  evit această situație pentru că mă deprimă. Nici sunatul la întâmplare la diverse numere că poate cineva are chef de un pahar de vin nu îmi pare o idee atractivă, așa că rămân totuși la soluția cu prietenii.

Când mergi regulat  la băut și povestit cu același persoane pe care le știi de ani de zile,  sunt avantaje și dezavantaje. Avantajele vine din starea de confort și siguranță pentru că știi exact ce o să se întâmple și care o să fie starea de spirit.  Dacă te știi cu companionii de mulți ani este greu de crezut că se va întâmpla ceva nou și radical. În mare parte va fi exact ca și dățile trecute, exceptând micile și, mai rar, marile lucruri, petrecute în timpul scurs de la precedenta întâlnire. Iar asta este un lucru bun, pentru că oferă predictibilitate. Iar predictibilitatea aduce cu sine calmarea simțurilor, confortul emoțional și ocazia de a mai povesti cu lumea, adică exact ceea ce caut în momentele respective.

Există însă un dezavantaj, iar acesta provine din  poveștile spuse. Problema este că poveștile astea sunt parte a unei mulțimi finite, ele nu se înmulțesc de la sine, pentru simplul motiv că s-au întâmplat în trecut, iar trecutul nu poate fi schimbat în mod real, am stabilit asta într-un alt articol. Nu mai putem adăuga  ani în plus ca să avem mai multe de povestit. Cu timpul, însă,  am constatat un fenomen curios. Poveștile spuse la un pahar sau poate mai multe, au curioasa calitate că se modifică.  Nu vreau să sugerez că alcoolul are un mare rol, este mai degrabă un facilitator. Încet și pe nesimțite, ele nu mai sunt o reflectare onestă a realității, cât mai degrabă o reflecție a dorințelor noastre,  combinată cu percepția alterată de alcool a  ce credem noi că tovarășii de pahar se așteaptă să audă de la noi.  Ajută și faptul că, pe măsură ce îmbătrânim, memoria mai slăbește în acuratețe și este mai permisivă la suprascriere. De fapt chiar acceptă cu plăcere suprascrierea pentru a suplini golurile create de ani trecuți.  Există, desigur, povești care nu necesită nici o completare, dar puține sunt așa. Rezultatul este că cele mai multe din povești se vor modifica organic, un pic câte un pic, de la un an la altul, până când versiunea originală se pierde și rămânem numai cu versiunea bună de povestit.  Care versiune va fi și ea din nou modificată pentru a fi mai interesantă decât povestea modificată a celorlalți. Și uite așa, se naște o competiție, nerecunoscută de nici una din părți, a poveștilor interesante, competiție care reflectă talentul de povestitor al fiecăruia, căci povestea trebuie să aibă o conexiune cât de mică cu originalul.  O poveste inventată cu totul nu va putea fi niciodată spusă cu verva cu care este povestită una alterată.  Nimeni, sau aproape nimeni, nu merge cu povești inventate de acasă, așa că atunci când construiești de la zero este destul de evident. În schimb o poveste ușor modificată va putea fi zisă cu credibilitatea necesară, în primul rând pentru că povestitorul  va fi cursiv și  mai sigur pe el știind ca există o ancoră în realitate. El va ști că, dacă cineva contestă povestea, lucru oricum rar la beție, îi va putea opune întâmplarea reală.  Ca sa fiu sincer m-am surprins uneori și pe mine cu câte lucruri interesante mi s-au întâmplat în tinerețe, mai ales după ce consum câteva pahare de vin roșu. De regulă evit să alterez poveștile, dar uneori situația parcă te îndeamnă la asta.

Există totuși și niște probleme în alterarea poveștilor. Prima este că, dacă povestea este comună cu cineva de la masă, atunci nu poți interveni prea tare în ea, căci există un reper provenit din realitate. Nu poți conta pe faptul că poate și el nu își aduce aminte bine, pentru că s-ar putea să aibă  o strălucire de moment și memoria să îi funcționeze. A doua problemă este să îți aduci aminte cum ai povestit-o ultima dată, pentru că inevitabil o vei povesti din nou și dacă noua versiune este dramatic diferită riști să fi expus. Secretul este să o modifici puțin câte puțin, pentru că atunci și comesenii, chiar dacă în sinea rol vor realiza că ai mai plusat un pic, nu îți vor spune asta, dar,  poate,  se vor amuza de poveste.

Cândva, în trecut, eram foarte critic cu cei care  îmbunătățeau poveștile, și mai sunt și acum când alterarea ei presupune ca povestitorul să aibă calități care nu le are  sau că a făcut lucruri complet rupte de realitate.  Dar am încetat să mai fiu critic atunci când alterarea are ca scop cosmetizarea ei.  Am mai realizat că, în fapt, în memoria noastră de multe ori coexistă două variațiuni ale aceleiași întâmplări. Una reala, seacă, care expune faptele și care poate că este interesantă sau poate nu, și una imaginară care expune dorințele noastre și care face ca întâmplarea să devină sigur interesantă. De la o vârstă încolo a devenit o practică acceptabilă să mai alterezi poveștile. Cred că fiecare este conștient că celălalt mai ajustează, după cum fiecare este conștient că și el mai modifică poveștile în funcție de necesitați.   Devine genul de lucru pe care toți îl știm, dar nu îl spunem. Există și o parte pozitivă, căci dacă nu le-am modifica, am fi condamnați să spunem veșnic aceleași lucruri, dar așa măcar reușim să ne păstrăm conversațiile interesante și stima de sine crescută.

Recunosc că și eu mai am acest obicei,  căci nu tot ce mi s-a întâmplat a fost bun de scenariu de film.  De regulă mă mândresc cu onestitatea, dar parcă este păcat ca unele întâmplări  care au în ele potențialul  de a fi interesante, să rămână spuse în versiunea lor neprelucrată.  La poveștile pe care le spun des, toți avem astfel de povești,  se mai întâmplă să stau uneori  și  să mă gândesc dacă oare chiar așa a fost, după cum le povestesc, și ce este mai rău,  nu îmi aduc aminte care este versiunea originală și care nu. După atâtea modificări, varianta originală se mai și pierde. Dar cum sunt povești care nu au alte implicații decât distracția comesenilor, acesta este un amănunt irelevant.

Legile mișcării (Newton) în interpretare liberă

Că vreau, că nu vreau, mai trebuie să ajut fata la fizică, o materie care mie unul mi-a plăcut. Nu înseamnă că am și învățat la ea, dar de plăcut, mi-a plăcut, pentru că are aplicabilitate practică. Ca și o consecință îmi mai amintesc suficient cât, dacă mă mai uit și pe ce studiază ei în clasă, să îi pot explica materia pe înțelesul ei de adolescentă.  Au ajuns cu studiul la legile mișcării ale lui Newton, legi care explica fizica  mișcărilor sub-luminice. Nu este foarte complicat, dar multe din noțiuni sunt noi ( forță, accelerație, viteză) și mai greu de înțeles. Ca să încerc să îi explic cum se pune problema în fizică, am încercat să îi dau exemple alternative, din viața reală,  începând  cu legile în ordine inversă.

Am început cu principiul al treilea și, ca să nu dați voi căutare pe Google, îl enunț eu: pentru fiecare acțiune există o reacțiune egală și de sens contrar. În interpretare liberă poate fi enunțat ca și principiul: ce dai și primești. Foarte bine a fost exemplificat iarna trecută de o doamnă de origine italiană pe pârtia de la Plan des Corones. Aceasta a fost înjurată de un român de al nostru pe motiv că se mișcă foarte încet. Fără îndoială că respectivul nu cunoștea principiul, dar l-a învățat repede când respectiva doamnă nu a mai fost atât de doamnă și a expus a bogată colecție de înjurături, cu mimica aferentă.  Alt exemplu dat fetei a fost salutul. Tu saluți colegii? Uneori. Ei te salută? Uneori. Vezi, dacă vrei să te salute atunci salută și tu. Dacă vrei să ți-se vorbească frumos, vorbește frumos, dacă vrei să te invite la ei, invită și tu la tine. Și, în general, dacă vrei să primești ceva, atunci oferă și tu același lucru. Nu poți să pretinzi doar, fără să oferi și  nu poți să dai fără să te aștepți să și primești, orice ar fi de primit, în cazul de pe pârtie, o avalanșă de înjurături, dar asta a și oferit omul, așa că nu are de ce să fie nemulțumit.

Al doilea principiu spune că: modificarea impulsului unui corp apare numai sub acțiunea unei forțe  din exterior și este direct proporțională cu mărimea forței și are loc pe direcția forței.  Deja este mai dificil de exemplificat și este principiul care introduce mărimi cantitative în legile mișcării. Aici i-am dat fetei exemplu cu imaginea pe care o au profesorii despre ea. Câtă vreme nu a răspuns la ore de nici un fel, din varii motive, profesorii au avut o imagine neutră. Când a început să răspundă imaginea s-a modificat in bine și a început să fie apreciată în mod pozitiv, adică imaginea despre ea s-a modificat în sensul acțiunilor ei. La fel cum alți colegi sunt apreciați în mod negativ, grație răspunsurilor în bășcălie.  O mai putem numi legea prieteniei sau a integrării. Nu poți să devii prieten cu cineva fără să faci nimic în sensul respectiv. Atitudinea respectivei persoane, sau a grupului se va modifica în funcție de acțiunile tale.  Complicat? Dacă da, atunci o putem exemplifica mai simplu: dacă vrei să te îmbeți în primul rând trebuie să bei și cu cât bei mai mult cu atât te îmbeți mai tare. Newton chiar s-a gândit la toate, doar că pentru asta fata mai trebuie să crească. Într-o interpretare mai largă, în afara fizicii, este legea despre ideea că schimbarea este în tine. În ce direcție acționezi, așa va fi și schimbarea.

În final primul principiu  ne spune că: Orice corp își menține starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă atât timp cât asupra sa nu acționează alte forțe sau suma forțelor care acționează asupra sa este nulă.  Primul și cel mai ușor exemplu este cu împiedecatul. Ce se întâmplă când nu te uiți pe unde mergi? Te împiedici? Ce se întâmplă când te împiedici? Te oprești? Cum se cheamă în fizică? Ai schimbat starea de mișcare. Bordura în care ai proptit piciorul  sau zidul în care ai dat cu capul a exercitat o forța asupra ta care te-a oprit. Doare? Se prea poate, vezi principiul al treilea, dacă dai cu capul de beton și betonul o să dea peste capul tău.  Altfel zis nu mișcarea sau repausul provoacă durerea, cât schimbarea stării de mișcare. Al două exemplificare este ceva mai generală, dar spune că dacă vrei să se întâmple ceva, trebuie să faci ceva în sensul respectiv. Dacă vrei să ai note bune trebuie să înveți, altfel ele nu vor apărea de la sine în catalog. Dacă vrei să fii prieten cu cineva trebuie să începi prin a vorbi cu persoana( vezi și principiul al doilea) și aici am revenit la subiectul cu băieții, că acesta urmează cât de curând. Îți plac băieții din clasa ta? Nu, că sunt proști. ( este de așteptat). Dar care îți plac? Cei din a 8-a ( putea fi mai rău, puteau fi mai mari). Și ce faci în sensul ăsta? Nimic ( foarte bine încă). Păi și dacă nu saluți măcar, cum vrei să te bage în seamă? Fără răspuns. Astfel dacă a doua lege devine cantitativă și calitativă și ne spune că schimbarea este determinată de cum acționezi tu, prima lege ne spune că în primul rând ca să fie o schimbare, trebuie să acționezi. O putem boteza legea daca vrei să schimbi ceva, acționează.

Ce a înțeles fata din explicațiile mele este incert, a prins totuși ideea că prieteniile trebuie create și întreținute, așa că cel puțin la asta explicațiile legilor lui Newton au fost bune. Cât a înțeles despre cum se aplică în fizică este neclar, așa că pentru siguranța o voi pune să repete și poate de data asta le voi exemplifica cu explicații numai din domeniul fizicii. Dar mi s-a părut  amuzantă ideea de a căuta exemplificări în viața reală, din afara fizicii, sau mai degrabă a-ș zice că m-am folosit de acest prilej pentru a lămuri, în mod creativ,  problemele care o frământă pe fată la această vârstă.

Subita transformare a porcului

Cred că ați auzit cu toții de animalul numit porc, iar unii dintre voi știți și cum arată. Dacă ați avut norocul să aveți bunici sau părinți la țară, atunci probabil că știți și cum se crește și cum se taie. Dacă ar fi să îl definesc ca animal,   aș zice că este o uzina biologică, dotată in mod convenabil cu patru picioare și un maxilar puternic, uzină care are marea calitate de a transforma orice este comestibil în carne și grăsime. În mod practic este o mașină de produs carne din absolut orice are valoare nutritivă.

Până în urmă cu ceva ani porcul, din perspectiva mea,  era compus doar din ceafă, ciolane, mici și cârnați și ceva costițe. Alte părți de porc nu existau deloc, dar absolut deloc. Dacă era ceva parte din din porc atunci era imperios necesar să fie și  grasă și multă. Ca să fim corecți, nimic nu întrece, în a stimula papilele gustative, sfârâitul cefei sau a micului pe grătar, un ciolan afumat și fiert servit cu fasole și varză acră sau un cârnat la făcut în grăsime proprie la cuptor. Costițele pot fi  cel mai bine făcute la cuptor și servite cu murături. Porcăriile acestea grase neapărat trebuie precedate de o ciorbă de burtă, pentru deschis apetitul și însoțite de o mare cantitate de bere pentru o bună lichefiere în stomac. Ciorba, și ea, trebuie precedată de niște pâine cu smântână și sare, așa, ca să treacă timpul mai ușor. Dacă se poate, și se poate pentru că pentru desert există un stomac separat, totul va fi urmat de niște papanași, în cel mai rău caz clătite, cu smântână și dulceață.  Iar ca un corolar, toată masa va fi punctata de fumatul complet aleatoriu și inconvenient, pentru că este greu să ții tacâmurile și țigara în același timp, în aceeași mână.

Dacă deja salivați, sau poate aveți în față un tablou grotesc, o să trebuiască să vă abțineți de la comentarii, pentru că, trebuie să mărturisesc că perspectiva aceasta aparținea lui Răzvan cel gras și vechi. Atât de gras, încât adesea putea fi confundat cu respectivul animal în versiune bipedă, un Răzvan rozaliu,  rotund și lucios, dar care nu producea carne și slănină, cât le transforma în colăcei în jurul mijlocului și dejecții multe și dese. În acea perioadă a mânca mult era mare motiv de mândrie, iar burta era considerată investiție. Într-un sens chiar era, pentru că investisem mulți bani în ea, doar că nu era clar în ce scop și nici nu a mai devenit clar niciodată.

În mod misterios, adică o combinație de motive practice și medicale, porcul asta pe patru picioare și-a schimbat compoziția și structura.  Schimbarea  a survenit când Răzvan cel vechi a constatat că urcatul scărilor până la etajul unu, fosta soacră stătea la unu ( ea trăiește, eu am divorțat), presupune minim o pauză pentru revenirea pulsului la normal.  A mai constatat și că probatul unor blugi la mall presupune mult efort și transpirație.  A mai văzut și mulți parametri cu roșu prin fisele de analize. În consecință porcul a fost pus la regim și la făcut  sport. Acum se compune doar din cotlet și mușchiuleț și, minune, nu mai are grăsime deloc. Adevărul este că și-a mai pierdut din savoare, dar compensează la calculul nutrițional.  Ciorba aia de burtă a fost și ea tăiată de pe listă, după cum și papanașii au plecat în altă parte.  O supă de legume este acum mai potrivită. De pâine cu smântână și sare nu mai poate fi vorba pentru că nu mai este ciorba la care să meargă smântâna.  Țigările au dispărut și ele în neant. Iar uneori, pentru variație, porcul nu mai este porc, căci locul lui este luat de alte animale din meniu: pui, vită, rață. Cumva ele existau dintotdeauna, doar că nu erau recunoscute ca fiind rezonabil de comestibile. De undeva, nu se știe de unde, au mai apărut și legumele, și uite așa, pe nesimțite Răzvan cel nou a trecut la un regim de viață sănătos.   Berea nu mai este consumată pentru lichefiere, ce prostie incomensurabilă,  cât mai degrabă este preferat un pahar de vin roșu ( Primitivo, Italian, în acest moment, servit dintr-un pahar mare, de aici greșelile de scriere) pentru a scoate în evidență gustul mâncării. Săracul porc a pierdut în savoare și sațietate, dar a  câștigat la capitolul valoare nutrițională și mâncare sănătoasă.

Dacă porcul a fost de acord sau nu cu transformarea, asta nu mai știe nimeni pentru că măcelarul  a uitat să îl întrebe sau nu a știut cum. El, ca uzină, funcționează în continuare și continuă să transforme materia nutritivă în carne și sper sincer că o va face multă vreme de aici încolo. Știți zicala: nu e pasăre ca porcul?. Eu sunt de acord cu ea, doar că, am aflat, în timp, că porcul ăsta are mult mai multe părți și nu toate grase.

Ce-ar fi fost dacă?

Există un număr de expresii de care mă feresc, iar una dintre cele mai disprețuite este: Ce-ar fi fost dacă?. Recunosc că, în momentele de dileme profunde despre viață mai apelez și eu la ea, dar pe măsură ce trece timpul  și experiența de viața devine mai revelatoare, tot mai puțin revine în vocabularul interior.  O altă expresie disprețuită, dar în alt context, este clasica întrebare: de ce nu ești însurat/măritată și când o faci.

Expresia: ce ar fi fost dacă? prezintă pentru mine două probleme mari. Prima este legată de ireversibilitatea timpului. Așa cum tot încerc să îi explic fetei, când o ajut la  lecțiile de fizică, dacă putem controla celelalte variabile, viteza, spațiul, accelerația, etc, nu putem controla timpul.  Timpul curge într-un singur sens, din trecut către viitor și toate evenimentele care se petrec, oricare ar fi momentul lor,  sunt ireversibile.  În filme apare conceptul de mașină a timpului și de schimbare a viitorului prin călătoria în trecut, dar asta este pur ficțional, în realitate lucrurile se petrec altfel. Iar fără o mașină a timpului nu are rost să te gândești cum ai putea schimba un eveniment din trecut și ce alte rezultate ar fi putut exista dacă ai fi luat o altă decizie.

A doua problemă este un pic mai complicată și ține de natura deciziei pe care ai vrea să o schimbi. Să presupunem că, într-un moment din timp, despre care am stabilit că este  ireversibil, ai luat o decizie . Din moment ce ai ajuns să îți pui întrebarea aceasta, cel mai probabil rezultatul nu este satisfăcător. Dacă a fost o decizie de ordin practic, de exemplu acum cinci minute am virat la stânga si destinația era în dreapta ( ușor forțată situația) atunci este destul de sigur să zicem că am fi ajuns mai repede la destinație dacă viram la stânga de la bun început. Problema este că, în desfășurarea generală a vieții, doar uneori  avem de luat decizii atât de simple și practice și rar  ne facem probleme pentru ele.  De regulă problemele intervin în decizii referitoare la acțiuni cu desfășurare mult mai complexă, căsătorie, carieră, profesie, copii, etc. Aceste decizii sunt de regulă influențate de mulți factori, unii interni, propri nouă, dar și mulți externi, pe care de multe ori nu îi putem controla, sau, în cel mai bun caz, este necesară acumularea unei experiențe ca să o facem  într-o oarecare măsură. Ca să vă dau un exemplu,  acum 30 de ani, am ales să merg la Politehnică ( nu mai contează din ce motive)  și în consecință este foarte greu de cuantificat acum în efecte practice ce ar fi însemnat să mă duc la medicină. Este chiar contraproductivă o astfel de întrebare pentru că presupune că decizia de a merge la medicină ar fi avut rezultate mai bune. Dar asta nu putem ști cu precizie, pentru că sunt prea mulți factori  implicați.   Sigur, ar fi putut fi o decizie mai bună, dar în egală măsură, ar fi putut fi mai proastă. Aceeași logică o putem aplica și pentru alte decizii mai mici sau mai mari. Ceea ce vreau să subliniez este inutilitatea demersului, pentru că de fapt nu putem ști  cu precizie dacă un alt  curs al vieții ar fi  produs efecte mai bune.  Putem presupune, cu o relativă siguranță, că la momentul când am luat acea decizie, indiferent de domeniul ei de aplicabilitate, ea a părut cea mai bună la momentul respectiv. Poate că acum nu ne mai pare bună judecând-o după experiența actuală. Problema este că am luat decizia bazându-ne pe experiența și cunoștințele avute la momentul respectiv și o putem judeca doar în acel context.

Nu vreau să sugerez că nu trebuie să ne analizăm deciziile luate  în trecut. Inevitabil orice acțiune a noastră din trecut va genera un efect în  prezent sau viitor, care ne poate influența viața în mod pozitiv sau negativ. Așa că este firesc să ne analizăm alegerile făcute în viața, dar nu din perspectiva întrebării: ce ar fi fost dacă?, pentru că nu ne oferă răspunsuri certe și pe care să ne putem baza deciziile viitoare.  Consider că alegerile trebuie analizate din perspectiva cauză-efect, în toată complexitatea lor, și să vedem care este un curs posibil al acțiunilor viitoare  care să evite greșelile din trecut  și  care ar putea duce la rezultate pozitive. Pentru că tot ce putem schimba este de la momentul prezent în viitor.  Așa cum am tot subliniat trecutul este ireversibil. Știu că sună simplu în teorie, dar în realitate este greu de pus în practică pentru că, fiind vorba de viața noastră trecută, prezentă și viitoare, inevitabil apare o încărcătură emoțională. Dar, atunci când ne analizăm deciziile este  necesar să o facem cuantificând ce este bun și ce este mai puțin bun și să lăsăm emoțiile deoparte.

Poate că mai sunt și alte probleme de natură filozofică cu această întrebare, dar din perspectiva practică, a nu se uita că sunt inginer de meserie, eu le identific pe acestea două. Iar întrebarea: ce ar fi fost dacă? poate fi înlocuită foarte simplu cu una eminamente practică: dacă decizia luată în trecut s-a dovedit greșită, cum fac ca în viitor să evit aceeași greșeală?.

O beție întâmplătoare

Notă: Pentru că am ajuns cu toții să fim adulți responsabili, am eliminat din text orice referiri la nume de locuri și persoane. În rest întâmplarea este complet autentică.

Sunt mai multe feluri de beții: beții de tristețe sau de bucurie,  beții de singurătate sau beții sociale, beții de complezența, beții din simpla plăcere a băutului, beții din întâmplare, beții planificate, am trecut prin toate. Cred că, atunci când ești tânăr, cam orice motiv este bun pentru o beție, doar că, acum, trecuți de jumătatea vieții, puțini dintre noi mai recunoaștem asta. Eu unul nu mă jenez să recunosc că abuzam de alcool din orice motiv aflat la îndemână, doar că aveam o regulă fixă, care  a rămas în picioare până în ziua de azi: să mă opresc înainte de momentul în care mai sunt în stare să chem un taxi și să mă duc acasă. Retrospectiv, dacă am uitat majoritatea ocaziilor obișnuite în care am băut, le țin minte cu precădere pe cele absolut întâmplătoare, în care, la un pahar de băutură,  am avut discuții de viața cu iluștri necunoscuți. Cât de aiuritoare sau profunde au fost discuțiile astea, istoria nu mai consemnează.

O astfel de ocazie s-a ivit din senin,  întâmplător cum s-ar zice,  pe când petreceam un weekend eram la cabana familiei unui prieten de atunci, într-o zona de munte, de pe lângă Cluj. Valea respectivă,  turistică acum, mai puțin atunci, este îngustă, străbătută de un rău de munte mărginit de pante abrupte pline de păduri care alternează cu pășuni. Este un loc idilic, plăcut, liniștit și în care am fost ulterior interzis ( tot grupul de altfel), dar din  întâmplări care au avut loc  ulterior,  cauzate tot de abuzul de alcool.  Întâmplările au fost haioase, deși sătenii nu le-ar numi chiar așa. Cabana nu este chiar in drum, este cocoțată pe o mică pantă , cu un vag drum de mașină până la ea, cu o clasică toaletă în curte, amănunt nerelevant și străjuită în partea de sus de o imensă stâncă care veșnic amenință să vină la vale. De ce nu au făcut toată construcția câțiva metri într-o parte sau alta este greu de știut. Oricum cam toate sunt amănunte irelevante. Ce este relevant este drumul care continua prin fața cabanei și într-o zi am decis să aflu până unde duce.

Pe atunci aveam o mașină militară de teren, erau alte vremuri, sunt 25 de ani de atunci, iar benzina era mult mai ieftină. Respectiva mașinărie se chema Pinzgauer, a nu se confunda cu o rasă de vaci, în caz că veți căuta pe Google. Era un fel de camion ușor, capabil să meargă pe oriunde, așa că drumul pietruit era un fel de autostradă pentru el. Aveam și o prietenă pe atunci, sau urma să devină, nu îmi mai amintesc, iarăși nu este relevant, știu doar că nu era aceeași persoană care mi-a devenit nevastă ani mai târziu.

 Zis și făcut, la volanul camionului și cu fata în dreapta, motorul mașinăriei fiind între noi, am pornit în sus pe drum. Drumul a urmat valea, nu se putea altfel, și totul era foarte frumos, cu peisaje de munte, vaci și ce mai trebuie.  Am ajuns în următorul sat, sau poate peste două sate, dar oricum eram deja plictisiți de aventură, nu mai părea interesant, așa că am decis să  ne întoarcem.  Drumul prin respectivul sat fiind îngust, era un pic dificilă întoarcerea,  așa că un sătean amabil a deschis poarta ca să îmi facă loc să dau cu spatele. Cred că omul era plictisit tare pentru că m-a întrebat una, alta de mașină și apoi ne-a întrebat dacă nu servim o țuică. Asta așa de dimineață, strict pentru deschis ochii. Fata s-a cam codit, dar eu nu am refuzat, așa că ne-am dat jos din mașină și am fost poftiți să luăm loc.  Eram un alt Razvan pe atunci, unul care nu refuza un pahar de tărie dimineața, obișnuință de student la Politehnică.  Curtea arăta mizerabil, chiar și pentru standardele joase din Apuseni, dar am luat loc pe niște buturugi așezate în formă de masă și scaune. Totul părea foarte rustic. Țuica însă era bună, așa că am tot luat loc o vreme, și din una în alta am trecut la povești din ce în ce mai personale. Greutatea subiectelor discutate era direct proporțională cu cantitatea de țuică băută.  De fapt cam cum se întâmplă la orice beție. Piesa de rezistență a fost  o crema de brânză preparată de om în casă, pe sobă, mâncată cu pâine și nu mai știu cu ce, poate cu ceapă. Omul era foarte mândru de ea și mi-a explicat, în mod sincer, în detaliu cum se prepară, dar am uitat.  Din subiectele discutate mi-au rămas două în memorie, prin ineditul lor. Primul era că omul voia să deschidă o privatizare, adică magazin în limbajul nostru, construcția fiind deja făcută.  Asta nu a fost  totuși chiar așa de inedit dar este legat de al doilea subiect, căci  deasupra plănuia să facă, în mare secret, un pizdărai. Îmi voi cere scuze pentru limbaj, dar acesta este cuvântul folosit.  Cuvânt pe care îl mai țin minte prin ineditul lui. Planul, tot secret, prevedea și aducerea unor domnișoare, cum altfel decât moldovence. Omul nutrea speranțe mari din această combinație și era ferm convins că va da lovitura în satele din jur. Respectivul nu părea căsătorit așa că tot planul avea șanse să fie fezabil . Discuția s-a cam oprit aici, în principiu din cauza regulii cu taxiul enunțată la început. Eram deja foarte confuz. Este drept că și domnișoara cam bătea din picior să plecăm, deja intrasem bine în orele  după amiezii și totul era foarte confuz și  extrem de neclar. Cu bătutul din picior m-am obișnuit până la ignorare, ceva  mai târziu, dar atunci eram tânăr și impresionabil, așa că am plecat.

Plecatul nu a fost chiar așa de ușor, trebuia scoasă mașinăria din curte și mers cu ea cei câțiva kilometri până la cabană asta în condițiile unei alcoolemii care astăzi mi-ar aduce sat  o suspendare de minim doi ani.  Dacă poliție nu se punea problema,  condusul băut fiind ceva obișnuit în zonă,  era vorba de siguranța oamenilor sau a rarelor mașini de pe drum. O tamponare cu cele două tone de metal austriac se putea lăsa cu consecințe nefaste pentru oricine altcineva decât noi. În final  doar un gard a avut de suferit în amorul propriu după ce a fost călcat între roți, dar altfel nu îmi amintesc să fi fost incidente serioase, altul decât că am insistat să urc cu mașina panta până la cabană, ca să demonstrez ce știe să facă pe teren accidentat.

 Ce am vrut să spun cu această mică povestire este că uneori merită să ne mai lăsăm și în voia întâmplării, să facem lucruri neplanificate și să întâlnim personaje cu care nu avem nimic în comun. La prima vedere un fost student la politehnica și un sătean care visa să își facă bordel nu au nimic de discutat,  dar ajutați de o cantitate apreciabilă  de țuică au ajuns să povestească o jumătate de zi.  Despre ce anume or fi povestit nici nu mai contează.  Mai regret și că nu îmi amintesc rețeta de cremă de brânză.

Sfaturile nesolicitate

Dacă datul cu părerea, fără un suport serios și fără să ți-o ceară cineva, ar fi clasificată ca și maladie, fără îndoială că am fi o națiune de oameni mitocani și bolnavi. Este atât de uzual în societatea noastră ca lumea să își dea cu părerea pe absolut orice subiect încât nici nu mai există conceptul de argumentare a unei idei. Eu sunt de acord că fiecare poate avea părerea lui, părere care poate diferi substanțial de a mea, dar aceasta ar trebui sa fie argumentata. Ca să putem avea un dialog fiecare parte trebuie să argumenteze. Dar când justificarea ta este așa știu eu, sau sora ei, așa zic eu, atunci nu mai este o discuție argumentată, este o discuție unilaterala, iar bunul simț îmi spune că pot să renunț la ea că nu pierd nimic interesant.

Strâns legate de datul cu părerea sunt sfaturile, solicitate sau nu, și comentatul ca să te găsești în treabă. Acestea au caracteristica că, prin definiție, nu au nevoie de o argumentație a motivelor.  În consecința, sunt și mai ușor de exprimat și au avantajul că pot fi crezute fără o cercetare atentă. Cercetare care, cel mai probabil, dată fiind componența societății noastre, nu va fi făcută de un individ, cel mai probabil analfabet funcțional  care nu a mai citit o carte de prin școală. Eu, daca am nevoie de un sfat medical mă duc la un doctor ( din acela cu diplomă) și nu întreb vecinul de peste drum, dacă s-a stricat mașina o duc la mecanic și nu la frizer,  dacă simt că ceva în cap nu funcționează mă duc la psiholog si nu cer păreri in autobuz, iar dacă am nevoie de un sfat în afacere îl voi cere de la cineva mai de succes decât mine și în nici un caz șoferului de taxi. Vreau  să zic că dacă am nevoie de un sfat mă duc la o persoană autorizată sa dea acel sfat. Pur teoretic așa ar trebui să funcționeze, doar că în realitate trăim  în coșmarul cel mai negru a lui Umberto Eco și nu se întrevede nici o ieșire.  Dacă trecem în mediul online, acolo oricine își dă cu părerea despre orice, nu contează argumentația, contează promovarea. Doctori care nu sunt doctori promovează idei medicale, actori care promovează cure de slăbit, alți actori, sau poate aceeași, care se pricep și la politică, părerologi care promovează idei evident absurde, oameni care promovează tuneluri dacice inexistente și câte și mai câte. Vocile raționale nici nu mai sunt auzite pentru că nu aduc venituri platformelor, aduc venituri cei care aduna urmăritori indiferent cu ce subiect.  

Sfaturile în online au cel puțin avantajul că pot fi ignorate. Există însă și sfaturile nesolicitate, acelea pe care le primești, de preferință, în momente când chiar ai putea beneficia de o mână de ajutor expertă, doar că nu te ajută la nimic. Pe când era copilul mic, de exemplu, am primit o grămadă de sfaturi de la oameni extraordinari, mult prea extraordinari ca sa aibă copii. Cum ei nu aveau, au crezut că este de datoria lor să mă învețe pe mine cum să  îl cresc pe al meu. I-am iubit mult pe oamenii ăștia. I-am iubit așa de tare încât nu mai am numărul de telefon de la nici unul. Dar ca să dau un exemplu mai recent, am fost  la Făget Ride cu fata. Făget Ride este un concurs de biciclete desfășurat prin făgetul Clujului, lung de vreo 20 de kilometri. Cum copilul are doar 13 ani, este greu de motivat sa tragă fizic de el, mai ales că mult doritul tricou de concurs l-a primit înainte, așa că miza era ca și inexistentă. El, copilul, va începe cu o grămadă de manevre de evitare, tușit, umblat demonstrativ încet pe lângă bicicleta, pretenția că nu se mai schimba vitezele si orice altceva mai poate inventa ca justificare pentru a nu face efort. Cu răbdare si dacă reușești să iți stăpânești nervii, pana la urma îl faci să depună efort, doar că începutul este greu. Am mai făcut asta si știu cum decurge tot procesul si mai știu și cât poate si cât nu. Așa că atunci când o tanti complet nesportivă, îmbrăcată în lycra și dezavantajată pe orizontală ( urâtă imagine)  care pedala în paralel cu mine a început să mă apostrofeze cu: lăsați-l, nu vedeți cum arată, poate chiar nu mai poate, am  simțit nevoia sa o pun la punct cu frumoasele cuvinte: am mai făcut asta, cresc copilul de ceva vreme, mă descurc, nu v-am solicitat sfatul, pedalați și continuați să mergeți înainte. A rămas foarte surprinsă că nu i-am apreciat sfaturile  la justa lor valoare, dar ce sa faci, nu le solicitasem.

Morala acestui text este că este că,  atunci când si dacă vă vine impulsul de a da un sfat, chiar dacă este evident că aveți dreptate, întrebați înainte: pot să vă dau un sfat?  Este o întrebare simplă la care se poate răspunde doar cu da sau nu. Dacă nu o puneți  riscați să vi se spună: continuați să mergeți,  privirea înainte, mulțumesc. Există totuși o derogare de la regulă, atunci când subiectul își pune viața lui, sau a altuia, în pericol și este evident ca are nevoie de un sfat.  

Deliciile lucrului cu mitocanii

Că suntem înconjurați de mitocani nu mai are rost să dezbatem. Este de ajuns să mergeți undeva, la mall de exemplu, și să vă uitați în jurul vostru. Eventual puteți asculta conversațiile, încerca să legați una sau dacă vreți dovezi suplimentare mai citiți cine ce scrie pe social media și ce țintă de audiența este la modul general.  Procentul de analfabeți funcționali ne spune multe despre gradul de cultură și educație al celor din jur. Sigur, fiecare avem bula noastră și încercăm să ignorăm  ce se întâmplă, dar sunt situații în care pur și simplu nu poți face asta.

Una din situațiile pomenite este când trebuie să lucrezi cu respectivii mitocani. Cum activez în domeniul Horeca și am o poziție în producție, am de-a face zilnic cu astfel de personaje colorate. Nu mă refer la personalul pe care îl coordonez, personal pe care în timp l-am selectat, cât mai degrabă la restul persoanelor cu care vin în contact. Aici sunt incluși agenți de firmă, șoferi sau alți angajați ai diverselor firme furnizoare. Chiar dacă în mod direct nu am de-a face cu ei, pentru că lucrăm într-un spațiu relativ mic, că vreau, că nu vreau, vin în contact cu fel și fel de lume.

O să încep cu agenții de firmă, la care deontologia profesionala este în suferință. În mod nesurprinzător, cei ai firmelor străine mint mai puțin, pentru că acolo marfa este standardizată mult mai bine. Agentul unei firme românești  promite multe ca să schimbi la ei, primele trei livrări vei chiar primi marfa promisă, apoi încep problemele. Mitocănia vine  din faptul că agentul va inventa o scuză greu credibilă chiar și de către cel mai binevoitor om, așteptându-se să îl crezi, scuză din care rezultă că ai avut parte de un favor că ai primit livrarea, chiar așa cu probleme cum este. Mai direct spus te ia de prost. Am ajuns la stadiul în care le spun direct că este ultima comandă și că sunt la fel de mitocani ca și restul.

Un alt exemplu bun de mitocănie este limbajul folosit. Acesta poate varia de la expresii colocviale  cum ar fi: Ce vrea să mănânce gurița ta astăzi?, până la emoticoane   cu inimioare, pupici si altele asemenea trimite pe whatzzup.  Eu nu am o problema cu comunicarea indirecta, gen whatzzup, mai ales că o folosesc extensiv pentru că nu am semnal în birou, dar totuși trebuie păstrată o anumită decență. Doar că pe oamenii ăia nu i-a învățat nimeni ce este decența.  Inimioarele se trimit numai la iubite și în nici un caz între bărbați care nu se cunosc între ei. Nici între bărbați care se cunosc dacă tot vorbim. Nici expresia cu gurița nu se folosește nici măcar între prieteni care discută la beție. Am pus un pariu cu doamnele mele și mi-am încercat norocul cu o agentă, mai mult de amuzament, arăta bine agenta, nimic de zis, dar fata a zis că este logodită și nu poate. I-am zis și eu că atunci de ce trimite inimioare și pupici? A zis că nu știe, că așa se face.  Am pierdut pariul, am fost eu naiv.

Că tot vorbim de agenți, mitocănie este și atunci când preiei comanda la 10 seara, nu verifici dacă ai stocuri si livrezi ce poți, că este problema clientului să se descurce cum poate cu ce lipsește, că deh, tu nu ai avut chiar tot pe stoc, și da este treaba ta să comunici acest lucru ( în lipsa unei aplicații), dar la 10 seara îți este rușine să dai telefon.

Strânși înrudiți cu agenții sunt șoferii care livrează. Unul ia comanda, celălalt o aduce. Ăștia ar trebui toți trimiși la cursuri de comportament în societate și interacțiuni  umane civilizate. Bucătăria nu este câmp  și doamnele nu sunt fârtații tăi, ca tu să intri strigând în gura mare.  Dacă așa te comporți poate că într-adevăr agricultura este domeniul potrivit pentru tine, zootehnia aplicată sub forma unei turme de oi care trebuie păzite. La fel cum nici noi nu suntem la dispoziția ta pentru că tu te grăbești și  vrei repede să vină cineva să preia marfa. Noi avem un program de preluare marfă afișat, ignorat total de către domnii șoferi, dar care este acolo cu un motiv. Ne pare rău că avem de lucru, dar uneori chiar și noi mai muncim. Mai sunt și momente distractive, ultimul furnizat de un mușchiulos nou angajat la un furnizor, care a insistat că nu are nevoie de cărucior să care marfa 50 de metri din parcare, așa că au urmat 30 de minute în care noi ne-am prăpădit de râs văzându-l transpirând degeaba și erau ceva cutii de cărat. Dar cu logica omului nu te pui. L-am și sunat pe șeful lui să îl întreb dacă omul a pierdut permisul de cărucior. 

Nici biroul meu nu este sală publică, nu odată am pățit să fiu luat pe sus în timp ce făceam altceva, sau discutam cu cineva, că repede să pun ștampilă că domnul șofer este grăbit. Nu bună ziua, nu mă scuzați, nimic de genul. Doar o intrare intempestivă și vorbit răstit. De fiecare dată mă simt obligat să le dau sfatul cu zootehnica aplicată și exemplul cu turma. Iar daca definiția prostiei este efectuarea aceleiași acțiuni în speranța unui rezultat diferit, atunci sigur ăia care ne livrează băuturile sunt exemplificarea practică. Nu știu de ce, după ce criterii angajează firma respectivă, dar ăștia   au cea mai mare nevoie de educație. Trecând peste limbaj și expresiile pline de: ce noroc pe voi că am venit să vă livrăm. Acuma, înțeleg că nu or fi ăștia reprezentanții cei mai de seamă ai speciei, dar să încerci de fiecare dată să ne păcălești cu câteva baxuri știind că de fiecare dată te-am prins este pură prostie. Niciodată unul, care poate ar mai scăpa, și întotdeauna pun marfa amestecată să nu o putem număra. Așa că de fiecare dată trebuie să o rearanjeze pentru recepție ( au obligația) și să aducă baxurile lipsă  din camion.  Nu mai zic că domnii  care livrează par să nu simtă frigul pentru că majoritatea nu ne închid ușa la loc.  Poate tu nu ai ușă la casă, ceea ce mă îndoiesc, dar dacă o găsești închisă este de bun simț să o lași așa. Dar acesta este un inconvenient minor față de restul.

Acestea sunt o parte din deliciile de care ai parte când dai de un anumit gen de oameni. Nu vreau să sugerez că toată lumea este așa, dar în mod inevitabil o mare parte este de o mitocănie greu de digerat. Faptul că nu ai facultate nu este o problemă, dar faptul că nu ai cei șapte ani de acasă devine una.

Cele cinci semne al toamnei

Nu urăsc, dar  nici nu iubesc vara. Pentru mine vara este doar vară, un sezon mult prea cald, iar eu personal prefer anotimpurile mai reci.  Nu îmi place căldura excesivă cum  nu îmi place nici frigul excesiv, dar pot tolera mai bine temperaturile mai reci decât canicula. Cred că are de-a face și cu sportul de anduranță. Alergatul merge mult mai bine pe răcoare.  Aștept trecerea de la vară la toamnă, dar schimbarea de anotimp nu ține întotdeauna de datele calendaristice. Știu că unu septembrie este oficial prima zi de toamnă, dar obișnuiesc să mă ghidez după semne mai subtile care îmi spun că vara s-a terminat.

Primul semn este atunci când  pe mașină este constant  rouă dimineața și plec la serviciu cu o haină pe mine, chiar dacă în continuare mă duc în pantaloni scurți.  Se mai întâmplă și vara să fie mașina plină de rouă, dar este un caz foarte rar.  

Al doilea semn este reprezentat de zilele vizibil mai scurte și nopțile reci. Când trebuie deja să îmi calculez alergarea de după-masă prin pădure în funcție de apusul soarelui atunci nu mai este vară. Știu că  ziua deja descrește vara, dar nu semnificativ, nu cât să mă afecteze.   Întunericul vine la pachet cu aerul mai rece. Am fost recent la Jazz in The Park și cum a dispărut lumina, cum s-a făcut rece. Acesta este un semn clar de toamnă.

Al treilea semn este lumina filtrată de frunzele din pădure. Acesta este un indiciu mai subtil, pentru cunoscători. O să explic și de ce . Vedeți voi,  vara lumina  din pădure este omniprezentă, pare că vine de peste tot, nu are o sursă anume, te învăluie din toate părțile . Dar odată cu venirea toamnei nu mai are aceeași putere și cărarea, care era bine definită până acum, se transformă într-un joc de lumini și umbre.  Deja pentru bicicletă sunt nevoit să port ochelari cu lentilă clară.

Un alt patrulea semn ar fi că se coc prunele și perele din grădină. Cred că aici nu mai este nevoie de nici o explicație.  Natura vorbește cu noi și ne spune că a venit toamna.

Al cincilea semn și ultimul este că a dispărut canicula. Mai sunt zile foarte calde, dar nu mai este canicula specifică verii.  Nu mai este căldura aceea care dilată timpul și spațiul. Este doar cald și atât. Noaptea atmosfera se răcește și a doua zi dimineața este din nou  respirabil.

Acestea sunt semnele mele, care nu au de-a face cu calendarul. Voi vă puteți gândi la altele.

Un concediu de vară mai altfel

Pentru o perioadă foarte lunga  concediu de vară a însemnat obligatoriu mersul la mare.  Până anul acesta nu a fost nici o variațiune pe această temă. Au fost ani în care, din motive financiare, nu am mers vara în concediu, este adevărat, dar atunci când am mers, a fost întotdeauna la mare.

Mersul la mare nu este atât de simplu pe cât ați crede. În minte ai imaginea unei plaje fantastice, a apei curate și a unei mări fremătând sub valuri micuțe care se sparg de nisip.  Realitatea este mult mai prozaică. Trebuie aleasă luna potrivită în funcție de destinație, trebuie găsit un hotel sau o altă formă de cazare, vor fi discuții de ce este, sau nu este, la all-inclusive. Într-un cuvânt, efort mental, discuții în familie și rezolvarea intempestivă a unor probleme care nu ar fi trebuit să existe de la început.

Anul acesta, din motive personale, am decis să fac o schimbare și să merg la munte. Chiar dacă de regulă alerg pe el, iubesc muntele. Iar pentru ca schimbarea să fie cât mai drastică am decis să mergem, eu și fata,  cu cortul în camping, În Italia. Mărturisesc că nu am mai fost cu cortul de când aveam 20 de ani și chiar și atunci nu eram un mare fan. Dar oricum, a părut o idee interesantă, fiind inedită.  Cortul îl aveam, nu mai știu de ce, nou și nefolosit, așa că am mai cumpărat diverse accesorii necesare și cam atât. De program și trasee s-au ocupat prietenii cu care am fost, am știut doar ca mergem în Italia, în Dolomiti.  Ca un om de munte adevărat ce sunt nu am avut nici măcar bunul simț sa studiez o hartă a zonei.

În realitate statul cu cortul în camping nu a fost chiar așa de rău. Am stat 4 nopți în Colfosco ( lângă Corvarra) , într-un camping aglomerat, căci era vârf de sezon în Italia, cu un cort complet nepotrivit pentru asta, având un hol mic și jos.  Te obișnuiești repede, după prima noapte, că toaleta nu este accesibilă din cinci pași, că intimitatea este asigurată de pânza subțire a cortului și că ideal este să ai cât mai puține lucruri la tine. Toate hainele sau lucrurile care nu erau de necesitate imediată au fost duse in mașină. De dormit nu am dormit foarte bine și judecând după figurile matinale din jur, nimeni nu cred că a făcut-o. În rest nu mă pot plânge, după ora 10 este liniște, lumea, de multe feluri și naționalități este civilizată, toaletele și dușurile sunt curate. Dar toate acestea devin irelevante când te trezești dimineața și îți faci cafeaua înconjurat de munții pietroși din Dolomiți.  Pentru că zilnic ai program de mers pe munte, activitatea din camping devine secundară. Este doar un loc de făcut duș, mâncat și dormit.

Vârf de sezon în Dolomiți înseamnă lume multă, bicicliști, motocicliști, mașini, rulote parcate peste tot. Oameni care pedalează, oameni care fac drumeție sau se bucură de o plimbare cu bicicleta. Este înghesuială, este adevărat,  dar lumea este relaxată, nu se înghesuie, nu claxonează, nu te stresează nimeni în trafic. Este o plăcere doar să fii acolo să te plimbi cu mașina prin pasurile montane virajate care ajung destul de des la peste 2000 metri.  În cele patru zile am fost pe Piz Boe,  Cir, am înconjurat Tofana di Rozes și am intrat în tunelurile de la Lagazuoi. Am să detaliez aceste excursii, poate, cu altă ocazie. Dolomitii sunt caracterizați prin altitudinile mari ușor accesibile  și prin peisajul pietros și arid. La 3000 de metri nu este decât piatră și atât. Am văzut doar ceva păsări și o marmotă.  Eu l-am numit lumea Tofana dar ar putea fi foarte bine și o altă planetă pentru că totul este nepământean.

 Experiența noastră la cort în Italia a fost curmată brusc de schimbarea vremii.  La cort totul este bine și frumos până când plouă. Atunci nu mai este frumos, iar când totul este ud în jur este chiar neplăcut. Cum vremea se anunța tot cu ploi am decis să ne mutăm. Prietenii au plecat către Veneția, dar eu am plecat către Austria.  Am mers de foarte multe ori iarna  in regiunea Zillertall  am fost curios cum este și vara. Împachetatul cortului, mutatul, găsitul unei noi cazări ne-a luat o zi întreagă. Cum austriecii sunt organizați și era și aici vârf de sezon nu am mai găsit loc în camping, trebuia făcută rezervare. Ne-am sacrificat, ca să zic așa,  și am închiriat pentru  patru nopți un apartament pe o coasta de deal, într-o localitate numită Rohrberg, unde drumurile se întrepătrund cu pârtiile de la Zillertall Arena.  Trebuie să recunosc, și fata la fel, că dormitul într-un pat normal este mai confortabil decât dormitul în cort pe o saltea gonflabilă.

Vârf de sezon in Austria înseamnă cu totul altceva decât vârf de sezon în Italia. Deși toate cazările erau ocupate ar fi fost greu să îți dat seama după traficul relaxat. Peisajul în Austria este mult mai uman, seamănă cu cel de pe la noi, golurile alpine sunt dominate de vegetație și nu ai sentimentul de alta planetă.  Înălțimile sunt ceva mai mici  decât în Italia. Am făcut si aici drumeții, cea mai notabila fiind cea de pe vârful Ahorn. Ca și în Italia, poți lua telecabina pentru a câștiga înălțime, altfel să pornești de jos, și văile sunt la altitudine mai mică aici, este foarte obositor pentru un adult, nu mai vorbim de un copil.  Se găsesc și aici cabane peste tot, puse în drum numai bine pentru a bea o cafea, o bere sau pentru a servi masa. Prețurile în ambele țări nu sunt deloc mici, dar după cum am zis, era vârf de sezon.

Pe ansamblu a fost un concediu activ foarte reușit, în care am urcat la 3000 de metri în două țări.  Nu pot să zic ca regret că nu am fost la mare, dimpotrivă, mi s-a părut mult mai interesant și foarte diferit.  Totuși trebuie spus că am făcut efort fizic, care se cumulează, așa că dacă nu ești pregătit pentru asta, mai bine alegi varianta cu marea . Cu copil, secretul este să faci o drumeție mai lungă tot a doua zi și să îi mai dai pauze, de suc sau de desert, la câte o cabană. În rest ne-am bucurat de priveliști fantastice, de civilizație, de cabane și de mâncare . A fost o săptămână relaxantă pe care aș repeta-o oricând.  

Pe când eram mic de statură

Vă aduceți aminte de anii în care ați fost mici de statură și toate lucrurile păreau făcute pentru uriași? Am văzut o poză cu un scaun gigantic special conceput să te facă să te simți mic și pe loc mi-am amintit de copilărie, când mic fiind, toate lucrurile păreau disproporționat de mari.

Cu mulți ani în urmă, când am fost și eu ceva mai mititel, nu existau atâtea lucruri făcute pentru dimensiunea unor copii, așa că mai toate erau efectiv mari pentru un preșcolar, a cărui privire era pe la nivelul curelei unui adult. Îmi amintesc că acasă aveam dificultăți cu spălatul pe dinți din cauza înălțimii chiuvetei, umblatul prin dulapuri necesita un scaun iar pe geam mă uitam de pe pat. Întratul în cadă era și el dificil și presupunea un pic de cățărat.  Lucrurile domestice necesitau un efort suplimentar, căratul găleții de gunoi era cu un efort  suplimentar pentru că toarta trebuia ridicată la nivelul umerilor, urcatul pe ghenă ( dacă vă mai aduceți aminte cum arătau) necesita abilități de alpinist din cauza înălțimii zidului, iar bătătorul de covoare, folosit de Paști, avea aproape înălțimea mea.  Mingea de baschet, am făcut prin clasele primare, era o chestie mare și rotundă pe care o puteam prinde doar cu ambele brațe desfăcute. Dar cele mai frustrări le aveam în autobuz unde a-ș fi vrut să particip la conversații, în cazul fericit că aș fi fost admis,  sau măcar să le aud, dar ca să privesc lumea de la talie în sus trebuia să dau capul pe spate.

Iar când eram dus în vacanțe la țară lucrurile căpătau dimensiuni de poveste. Aici permanent aveam sentimentul că lucrurile, topor, sapă, ce o mai fi fost pe acolo, nu erau pe măsura unui om. Pe atunci, pentru mine, un om avea dimensiuni mai mici, așa cam la jumătate.  Un topor, pe care acum l-aș considera ca fiind mediu spre mic, părea o armă făcută pentru un uriaș, iar manevrarea lui necesita o forță serioasă. De coasă nu mă puteam folosi pentru că eram prea mic pentru a ajunge la mânere. Plita de la sobă era și ea la nivelul ochilor, suficient de joasă totuși pentru a vedea când este gata cafeaua bunicului și a merge la cerșit.  Dacă eram trimis după lemne de pus în sobă, acestea căpătau dimensiunea unor trunchiuri de copac, comparație de care râd acum. Dar cele mai fantastice erau  animalele. Dacă pisica era, prin comparație, de dimensiunea unui câine mediu, un câine devenea de dimensiunea unui monstru din povești.  Porcul, de care mă feream de regulă, putea fi călărit lejer, prin dimensiuni și forța era cumva destinat pentru asta. Vaca ieșea din discuție fiind un fel de dinozaur mai mititel. Oricum nu îmi plac mie vacile, niciodată nu știu ce gândesc.  Găinile, care mă speriau de regulă pentru că erau permanent în grup, le asociam cu niște struți prin dimensiuni și formă. Un simplu cuțit de bucătărie devenea un paloș, iar lingura și furculița, căci pe atunci nu erau tacâmuri de copii, disproporționat de mari.   Urcatul pe cărarea din pădurea de deasupra casei, banală și ușoară acum, căpăta proporția unei expediții, iar stânca unde terminam de regulă plimbarea era la nici 50 de metri de gardul bunicilor. Tot ce era dincolo de ea era un mister.

Existau totuși și niște avantaje în a fi mic. Te puteai pierde ușor, când erai căutat să fi pus la muncă,  în jungla reprezentată de buruienile mai mari,  orice cotlon de printre acareturi devenea o peșteră a lui Ali Baba, iar un cort putea fi improvizat dintr-o pătură și niște bețe. Răul de două-trei palme din fața casei era suficient de adânc pentru o baie, dar nu suficient de mare pentru a fi periculos.

 Ce mai țin minte este că permanent îmi imaginam cum va fi să fiu mare. Să am și eu statura unui adult și să pot face toate lucrurile pe care le face un adult, în felul în care le face un adult.   Ce mi-a scăpat atunci, dar nici nu aveam cum să știu, este că posibilitatea de a face lucrurile ca un adult vine cu responsabilitățile unui adult. Uneori mă gândesc că aș fi preferat să rămân mic de statură căci lucrurile erau mai simple, dar din păcate nu poți rămâne copil o viață întreagă.