Pentru o perioadă foarte lunga  concediu de vară a însemnat obligatoriu mersul la mare.  Până anul acesta nu a fost nici o variațiune pe această temă. Au fost ani în care, din motive financiare, nu am mers vara în concediu, este adevărat, dar atunci când am mers, a fost întotdeauna la mare.

Mersul la mare nu este atât de simplu pe cât ați crede. În minte ai imaginea unei plaje fantastice, a apei curate și a unei mări fremătând sub valuri micuțe care se sparg de nisip.  Realitatea este mult mai prozaică. Trebuie aleasă luna potrivită în funcție de destinație, trebuie găsit un hotel sau o altă formă de cazare, vor fi discuții de ce este, sau nu este, la all-inclusive. Într-un cuvânt, efort mental, discuții în familie și rezolvarea intempestivă a unor probleme care nu ar fi trebuit să existe de la început.

Anul acesta, din motive personale, am decis să fac o schimbare și să merg la munte. Chiar dacă de regulă alerg pe el, iubesc muntele. Iar pentru ca schimbarea să fie cât mai drastică am decis să mergem, eu și fata,  cu cortul în camping, În Italia. Mărturisesc că nu am mai fost cu cortul de când aveam 20 de ani și chiar și atunci nu eram un mare fan. Dar oricum, a părut o idee interesantă, fiind inedită.  Cortul îl aveam, nu mai știu de ce, nou și nefolosit, așa că am mai cumpărat diverse accesorii necesare și cam atât. De program și trasee s-au ocupat prietenii cu care am fost, am știut doar ca mergem în Italia, în Dolomiti.  Ca un om de munte adevărat ce sunt nu am avut nici măcar bunul simț sa studiez o hartă a zonei.

În realitate statul cu cortul în camping nu a fost chiar așa de rău. Am stat 4 nopți în Colfosco ( lângă Corvarra) , într-un camping aglomerat, căci era vârf de sezon în Italia, cu un cort complet nepotrivit pentru asta, având un hol mic și jos.  Te obișnuiești repede, după prima noapte, că toaleta nu este accesibilă din cinci pași, că intimitatea este asigurată de pânza subțire a cortului și că ideal este să ai cât mai puține lucruri la tine. Toate hainele sau lucrurile care nu erau de necesitate imediată au fost duse in mașină. De dormit nu am dormit foarte bine și judecând după figurile matinale din jur, nimeni nu cred că a făcut-o. În rest nu mă pot plânge, după ora 10 este liniște, lumea, de multe feluri și naționalități este civilizată, toaletele și dușurile sunt curate. Dar toate acestea devin irelevante când te trezești dimineața și îți faci cafeaua înconjurat de munții pietroși din Dolomiți.  Pentru că zilnic ai program de mers pe munte, activitatea din camping devine secundară. Este doar un loc de făcut duș, mâncat și dormit.

Vârf de sezon în Dolomiți înseamnă lume multă, bicicliști, motocicliști, mașini, rulote parcate peste tot. Oameni care pedalează, oameni care fac drumeție sau se bucură de o plimbare cu bicicleta. Este înghesuială, este adevărat,  dar lumea este relaxată, nu se înghesuie, nu claxonează, nu te stresează nimeni în trafic. Este o plăcere doar să fii acolo să te plimbi cu mașina prin pasurile montane virajate care ajung destul de des la peste 2000 metri.  În cele patru zile am fost pe Piz Boe,  Cir, am înconjurat Tofana di Rozes și am intrat în tunelurile de la Lagazuoi. Am să detaliez aceste excursii, poate, cu altă ocazie. Dolomitii sunt caracterizați prin altitudinile mari ușor accesibile  și prin peisajul pietros și arid. La 3000 de metri nu este decât piatră și atât. Am văzut doar ceva păsări și o marmotă.  Eu l-am numit lumea Tofana dar ar putea fi foarte bine și o altă planetă pentru că totul este nepământean.

 Experiența noastră la cort în Italia a fost curmată brusc de schimbarea vremii.  La cort totul este bine și frumos până când plouă. Atunci nu mai este frumos, iar când totul este ud în jur este chiar neplăcut. Cum vremea se anunța tot cu ploi am decis să ne mutăm. Prietenii au plecat către Veneția, dar eu am plecat către Austria.  Am mers de foarte multe ori iarna  in regiunea Zillertall  am fost curios cum este și vara. Împachetatul cortului, mutatul, găsitul unei noi cazări ne-a luat o zi întreagă. Cum austriecii sunt organizați și era și aici vârf de sezon nu am mai găsit loc în camping, trebuia făcută rezervare. Ne-am sacrificat, ca să zic așa,  și am închiriat pentru  patru nopți un apartament pe o coasta de deal, într-o localitate numită Rohrberg, unde drumurile se întrepătrund cu pârtiile de la Zillertall Arena.  Trebuie să recunosc, și fata la fel, că dormitul într-un pat normal este mai confortabil decât dormitul în cort pe o saltea gonflabilă.

Vârf de sezon in Austria înseamnă cu totul altceva decât vârf de sezon în Italia. Deși toate cazările erau ocupate ar fi fost greu să îți dat seama după traficul relaxat. Peisajul în Austria este mult mai uman, seamănă cu cel de pe la noi, golurile alpine sunt dominate de vegetație și nu ai sentimentul de alta planetă.  Înălțimile sunt ceva mai mici  decât în Italia. Am făcut si aici drumeții, cea mai notabila fiind cea de pe vârful Ahorn. Ca și în Italia, poți lua telecabina pentru a câștiga înălțime, altfel să pornești de jos, și văile sunt la altitudine mai mică aici, este foarte obositor pentru un adult, nu mai vorbim de un copil.  Se găsesc și aici cabane peste tot, puse în drum numai bine pentru a bea o cafea, o bere sau pentru a servi masa. Prețurile în ambele țări nu sunt deloc mici, dar după cum am zis, era vârf de sezon.

Pe ansamblu a fost un concediu activ foarte reușit, în care am urcat la 3000 de metri în două țări.  Nu pot să zic ca regret că nu am fost la mare, dimpotrivă, mi s-a părut mult mai interesant și foarte diferit.  Totuși trebuie spus că am făcut efort fizic, care se cumulează, așa că dacă nu ești pregătit pentru asta, mai bine alegi varianta cu marea . Cu copil, secretul este să faci o drumeție mai lungă tot a doua zi și să îi mai dai pauze, de suc sau de desert, la câte o cabană. În rest ne-am bucurat de priveliști fantastice, de civilizație, de cabane și de mâncare . A fost o săptămână relaxantă pe care aș repeta-o oricând.  

Vă aduceți aminte de anii în care ați fost mici de statură și toate lucrurile păreau făcute pentru uriași? Am văzut o poză cu un scaun gigantic special conceput să te facă să te simți mic și pe loc mi-am amintit de copilărie, când mic fiind, toate lucrurile păreau disproporționat de mari.

Cu mulți ani în urmă, când am fost și eu ceva mai mititel, nu existau atâtea lucruri făcute pentru dimensiunea unor copii, așa că mai toate erau efectiv mari pentru un preșcolar, a cărui privire era pe la nivelul curelei unui adult. Îmi amintesc că acasă aveam dificultăți cu spălatul pe dinți din cauza înălțimii chiuvetei, umblatul prin dulapuri necesita un scaun iar pe geam mă uitam de pe pat. Întratul în cadă era și el dificil și presupunea un pic de cățărat.  Lucrurile domestice necesitau un efort suplimentar, căratul găleții de gunoi era cu un efort  suplimentar pentru că toarta trebuia ridicată la nivelul umerilor, urcatul pe ghenă ( dacă vă mai aduceți aminte cum arătau) necesita abilități de alpinist din cauza înălțimii zidului, iar bătătorul de covoare, folosit de Paști, avea aproape înălțimea mea.  Mingea de baschet, am făcut prin clasele primare, era o chestie mare și rotundă pe care o puteam prinde doar cu ambele brațe desfăcute. Dar cele mai frustrări le aveam în autobuz unde a-ș fi vrut să particip la conversații, în cazul fericit că aș fi fost admis,  sau măcar să le aud, dar ca să privesc lumea de la talie în sus trebuia să dau capul pe spate.

Iar când eram dus în vacanțe la țară lucrurile căpătau dimensiuni de poveste. Aici permanent aveam sentimentul că lucrurile, topor, sapă, ce o mai fi fost pe acolo, nu erau pe măsura unui om. Pe atunci, pentru mine, un om avea dimensiuni mai mici, așa cam la jumătate.  Un topor, pe care acum l-aș considera ca fiind mediu spre mic, părea o armă făcută pentru un uriaș, iar manevrarea lui necesita o forță serioasă. De coasă nu mă puteam folosi pentru că eram prea mic pentru a ajunge la mânere. Plita de la sobă era și ea la nivelul ochilor, suficient de joasă totuși pentru a vedea când este gata cafeaua bunicului și a merge la cerșit.  Dacă eram trimis după lemne de pus în sobă, acestea căpătau dimensiunea unor trunchiuri de copac, comparație de care râd acum. Dar cele mai fantastice erau  animalele. Dacă pisica era, prin comparație, de dimensiunea unui câine mediu, un câine devenea de dimensiunea unui monstru din povești.  Porcul, de care mă feream de regulă, putea fi călărit lejer, prin dimensiuni și forța era cumva destinat pentru asta. Vaca ieșea din discuție fiind un fel de dinozaur mai mititel. Oricum nu îmi plac mie vacile, niciodată nu știu ce gândesc.  Găinile, care mă speriau de regulă pentru că erau permanent în grup, le asociam cu niște struți prin dimensiuni și formă. Un simplu cuțit de bucătărie devenea un paloș, iar lingura și furculița, căci pe atunci nu erau tacâmuri de copii, disproporționat de mari.   Urcatul pe cărarea din pădurea de deasupra casei, banală și ușoară acum, căpăta proporția unei expediții, iar stânca unde terminam de regulă plimbarea era la nici 50 de metri de gardul bunicilor. Tot ce era dincolo de ea era un mister.

Existau totuși și niște avantaje în a fi mic. Te puteai pierde ușor, când erai căutat să fi pus la muncă,  în jungla reprezentată de buruienile mai mari,  orice cotlon de printre acareturi devenea o peșteră a lui Ali Baba, iar un cort putea fi improvizat dintr-o pătură și niște bețe. Răul de două-trei palme din fața casei era suficient de adânc pentru o baie, dar nu suficient de mare pentru a fi periculos.

 Ce mai țin minte este că permanent îmi imaginam cum va fi să fiu mare. Să am și eu statura unui adult și să pot face toate lucrurile pe care le face un adult, în felul în care le face un adult.   Ce mi-a scăpat atunci, dar nici nu aveam cum să știu, este că posibilitatea de a face lucrurile ca un adult vine cu responsabilitățile unui adult. Uneori mă gândesc că aș fi preferat să rămân mic de statură căci lucrurile erau mai simple, dar din păcate nu poți rămâne copil o viață întreagă.