Primul ultra îl faci ca să vezi dacă poți, al doilea îl faci pentru confirmare, următoarele le faci pentru îți place. Sau nu îți place și nu le mai faci. Alergari de cincizeci de kilometri mai am la activ, dar în contextul actual, in care maratoanele montane se tot lungesc, acestea nu se mai contabilizează ca ultra, deși tehnic sunt. Primul ultra mai serios, deși scurt pentru această categorie, a fost cel de la Cugir în 2024. Al doilea s-a nimerit să fie cel de la MSG Apuseni 2025.
M-am tot gândit ce justificare am ca să trec de la maraton, care este oricum greu, la ultra, care este foarte greu. Povestea clasică a celui care se apucă de alergat la 40 + este că fuge de diverse traume personale. În partea povestea este greșită, în parte adevărată. Este adevărat că eu, și alții, m-am apucat de alergatul de anduranță din cauza unor probleme personale. Dar aceasta a fost cu ani în urmă, de atunci traumele respective s-au vindecat, eu nu mă mai consider o victimă a sorții și, la fel ca alții, am continuat să alerg tot mai mult și mai departe pentru că de fapt îmi place. La asta se adaugă și dorința de auto depășire, esențială pentru a obține rezultate personale tot mai bune, în pofida înaintării în vârstă. Alt mit perimat, că nu poți deveni mai rapid cu vârsta, rezultatele mele de anul acesta comparate cu cele din anii trecuți, când nu aveam antrenor și program de antrenamente semi-profesionist, demonstrează ca se poate, trebuie doar să vrei și să fii consistent.
Revenind la Ultra Msg, era necesară o confirmare ca să mă pot prezenta ca alergător de orice, de la cross la Ultra, dar am și vrut să îmi demonstrez că pot să îl fac. Teoretic este doar greu, nu foarte greu, cu 66 de kilometri și 3200 metri diferență de nivel, pe un teren practic familiar, aproape de casă. Traseul constă în bucla de maraton MSG, bine cunoscută mie, urmată de un semi maraton care trece pe la refugiul CAR de pe Muntele Mare și roată de pe după bilă ( stația radar). Luat separat, acesta este un semi aproape complet alergabil, dacă ești odihnit, și chinuitor dacă ești obosit și trebuie să îl faci în plin soare.
Întreaga experiența a fost interesantă. Începe cu trezitul la două dimineața, nelipsita cafea, ceva mâncare, și drumul până la Buscat. Două dimineața este cam devreme chiar și pentru standardele mele, dar cum startul era la ora cinci, nu am avut de ales. Startul în sine este spectaculos, nu am mai făcut asta până acum, cu pornirea la lumina frontalei. Teoretic nu era nevoie de ea, mijeau zorile, dar cum primii trei kilometri sunt prin pădure, a fost necesară și era oricum inclusă în kitul obligatoriu. Devreme fiind, am ajuns, am lăsat drop bagul și am luat startul fără să înțeleg mare lucru din ce se întâmplă. Primii kilometri au mers pe pilot automat, scopul a fost să fiu mai reținut în partea de început pentru da timp organismului sa treaca la modul de alergare. Năuc fiind am uitat să conectez centura de puls, am alergat primii kilometrii fără, frustrant pentru mine care am pulsul ca indicator principal. Abia la prima urcare, de pe Valea Vadului către Zapodie am avut timp să o conectez, prilej cu care am constatat că alerg prea repede. Avantajul alergatului devreme, între timp s-a luminat, este răcoarea. Alergatul pe răcoare este total diferit de alergatul pe căldură. Traseul de maraton MSG îl cunosc, așa că știu cum trebuie dozat efortul. Singura coborâre tehnică este cea de la Scărița, în rest traseul nu pune probleme. Răcoarea a ținut până a trecut de ora opt, asta a fost undeva pe urcarea de la Scărița către Rascruce. Urcarea este protejată, fiind prin pădure în mare parte, așa că nu am resimțit căldura. O chestiune interesantă este că mai toată lumea consideră că prima urcare serioasă este cea de la Scărița, dar nu este adevărat, prima este cea aflată imediat înainte, de la dealul Bilii, pe care anul trecut la maraton am făcut-o în plin soare, dar acum am avut noroc și am trecut de ea înainte să fie prea cald. O altă coborâre, nu neapărat tehnică, doar enervantă, este parte din cea către Săgacea, partea cuprinsă între ieșirea din pădure și drum. Aici se alergă în pantă laterală, prin iarbă înaltă, fără o cărare clar conturată și mie îmi vine foarte greu să mențin un ritm constant. Am și fost ajuns din urmă de persoane pe care le-am depășit la urcarea către Scărița. Ținta de puls mediu a fost de 145, dar cum jos la dealul Bilii aveam doar 139, urcările respective le-am făcut cu un puls mai mare, pentru a-l crește pe cel mediu. Câtă vreme a fost răcoare a mers să urc cu puls aproape de cel folosit la curse mai scurte. Chiar înainte de finalul coborârii în Săgacea am călcat din plin într-o baligă, am și patinat pe ea, cu bunul rezultat că pantoful stâng părea murdar de noroi, doar că noroiul era verde și mirosea. O sută de metri mai încolo se trecea prin râu așa că am pierdut câteva minute încercând să spăl pantoful, cu modeste rezultate, atâta că m-am udat complet la picioare. În mod normal aceasta ar fi o problemă pentru că riști să faci bătături, dar aveam multă urcare în față ( vreo 900 de metri până pe Pietrele Mărunte) așa că am sperat că se va usca pantoful, ceea ce s-a și întâmplat. Nu știu ce conține baliga de vacă, dar am spălat pantofii de două ori cu mașina și încă se mai pot vedea pete verzi.
Prin Săgacea am început să calculez cum stau cu timpul și am constatat că sunt mai bine ca anul trecut, când am alergat maratonul, aveam șanse să îl termin sub șapte ore. Totuși, după un kilometru de urcare, am început să resimt efectele căldurii și am decis să abandonez ținta de puls mediu în favoarea unuia mai mic. Cel mai probabil că putea termina bucla de maraton cu un ritm ridicam, dar nu și tot ultra. În continuare, până la încheierea buclei, nu au fost evenimente notabile, doar o cursă de regularitate. Recunosc că am făcut un pic de mișto de cei de la semi maraton, cu care m-am intersectat înainte de Pietrele Mărunte. Eram plictisit și nu m-am putut abține. Nu zic că a fost frumos din partea mea, oamenii ăia se chinuiau să urce, și eu mă chinuiam să urc, dar a părut natural să-i întreb de ce umblă dacă sunt la semi. La semi alergă cât de tare poți, că sunt doar 21. Nu au părut să aprecieze, deși eu le-am oferit acest sfat plin de bune intenții.
Bucla de maraton am terminat-o un pic sub șapte ore și jumătate, un timp rezonabil tinând cont de ritmul în care am alergat, doar că de aici a devenit totul mai greu și mai confuz. Alergatul pe căldură are diverse efecte, unul din ele fiind amorțirea treptată a creierului și transformarea lui într-o pastă lipsită de darul gândirii. Odată intrat înapoi la punctul de alimentare, cel cu drop-bag-ul, mi-a fost foarte greu să mă motivez să mai ies afară. Era așa o răcoare plăcută, cu mâncare pe masă și canapele confortabile, că mai aveam un pic și rămâneam acolo. Am tot căutat un motiv rezonabil să abandonez, dar în realitate nu aveam nici unul. Așa că nu am rămas, am ieșit afară și am continuat. Dar a fost cineva care a rămas, și-a oprit ceasul și s-a pus pe mâncat. Pot să îl înțeleg.
Făcusem recunoașterea pentru restul traseului, așa că știam ce urmează, nu este un traseu greu, dar am avut nevoie de aproape trei ore, cam cu jumătate de oră mai mult decât era necesar. Am avut probleme în a păstra ritmul de alergare până după ce am trecut de refugiul CAR, unde, de altfel, am mai pierdut vremea la umbră. Odată ajuns în spatele stației radar, am văzut persoane în față și cumva, de undeva, am găsit energia necesară să măresc ritmul și să reîncep să alerg. Am mai câștigat aici vreo trei locuri.
Am vrut să scot un timp de sub 10 ore, în final l-am depășit cu 40 de minute. Este un timp așa și așa, se putea mai bine, se putea mai rău. Am fost pe la mijlocul clasamentului, dar la ultra acesta este un lucru relativ, important este să termini. De altfel a fost un număr relativ mare de concurenți care au abandonat, bănuiesc că din cauza căldurii. După ce am terminat, primul lucru m-am băgat în mașină, am dat drumul la aerul condiționat și am stat vreo 20 de minute. Îmi era rău de la căldură și efort și mai aveam un pic și leșinam. Am mai stat și la punctul special pentru ultra, cel cu drop bag-ul, de data asta întins pe canapea și profitând de mâncarea și băutura rece, până am reușit să îmi revin cât să pot conduce înapoi.
Un ultra nu este ușor, este greu, dar altfel de greu decât un maraton. De făcut, categoric o să mai fac și alte alergări de acest gen. După cum am explicat la început, de fapt îmi place periculos de mult. Dacă mă gândesc bine, abia aștept să mai merg la MSG la anul, sper să nu se schimbe traseul, pentru a vedea dacă pot să scot un timp sub 10 ore. Iar ce este mai important, acum pot să mă prezint ca alergător de ultra fără să fiu suspectat că exagerez. De fapt, de regulă, mă prezint la modul simplu, ca alergător de orice distanță, pe orice teren și orice vreme.
P.S. Din păcate nu am găsit mai multe poze.
Razvan Scrie 