Primul Ultra

Un ultra-maraton de 70 de kilometri este lung privind ca întreg,  secretul este să-l privești ca un maraton, un semi-maraton si o cursă scurtă adunate împreună. Dificultatea, firește, este că trebuie să le parcurgi una după alta, în ce ordine își place ție.  Cum este primul ultra pe care îl alerg, emoțiile au fost mari. Maratoane mai ușoare sau mai grele am mai terminat,  50 de kilometri am mai alergat, dar 70 încă nu și era momentul să văd dacă pot termina unul.  Am ales Cugirace pentru că, teoretic, este un ultra ușor, alergabil, fără porțiuni tehnice, numai bun pentru a încerca tranziția de la maraton la ultra. Ultra maraton ușor pare un oximoron, dar în alergarea de anduranță expresia are sens, aveți încredere. 

Probabil o să mă întrebați de ce trebuia să încerc? Și este o foarte buna întrebare. Pentru cei care nu sunt prieteni cu  alergatul de anduranța întrebarea probabil că nu are sens, dar pentru mine este întrebarea care mă macină într-una, de când am început să alerg. Am început cu 3 km, apoi am vrut să văd dacă pot mai mult, am ajuns la 10 si apoi firesc am vrut să văd dacă pot mai mult. La început, 15 au părut mulți, deja abandonasem șoseaua pentru pădure, și am vrut să văd dacă pot alerga un semi. Primul semi în regim de concurs l-am alergat  în 2019, în primăvară și deja pe toamnă am trecut la maraton. Din nou, a trebuit să încerc.  Statutul de alergător de maraton este altul decât cel de alegător de semi, atmosfera este mai rarefiată. A urmat o perioadă de stagnare apoi, cu ajutorul antrenorului personal, am transformat alergatul dintr-o activitate plăcută, de hobby, într-o obsesie,  alimentată cu antrenamente  care se apropie de cele ale unui profesionist. În mod firesc au venit și rezultatele, așa că din nou a trebuit să încerc dacă pot mai mult de un maraton. Pare că mă laud, dar mulți care iubesc alergatul de anduranță sunt bântuiți de această întrebare: oare pot mai mult? Ceva în interiorul tău te roade mereu și te împinge să vrei mai mult. Este un șoricel acolo înăuntru care roade și iar roade și nu îl poți potoli decât dacă încerci.   Iar răspunsul este că, da, poți. Corpul uman poate face multe lucruri, suntem animale perfect construite pentru alergatul de anduranță, trebuie doar să vrei să începi de undeva și să descoperi partea primordială din tine care nu a fost coruptă de apanajele lumii moderne.  Trebuie doar să redevii un animal care aleargă, așa cum eram cu ceva mii de ani în urmă, când alergam după pradă. Acum alergăm pentru că, paradoxal, ne place suferința fizică.

Am pornit cu mari emoții în cursă, totuși sunt 70 de kilometri. De fapt nu am dormit în noapte dinainte din această cauză, dar este  firesc, am mai pățit asta, dar totul era conform planului făcut de acasă.  Este esențial să ai un plan ți să te ții de el. Antrenamentele făcute au fost concepute pentru ultra, am avut kilometrii necesari alergați, mi-a fost stabilit un plan de cursă conform cu posibilitățile cardiace, nutriția a fost și ea stabilită, trebuia doar să pornesc. Singurul obiectiv a fost să termin cursa, atât și nimic mai mult, de fapt cu creșterea distanței alergate acesta este și singurul obiectiv.

Traseul  se arăta ca fiind unul plăcut, foarte asemănător cu Făgetul de la noi ca dificultate tehnică, exact cum nu îmi place mie, pentru că alergi aproape într-una, nu ai motive să mergi la pas, dar în același timp nu adună o diferență mare de nivel.  Plusuri și minusuri, ca întotdeauna. Mare parte a fost împădurit, dar soarele a fost în oricum mai mult prin nori, a mai bătut și vântul, așa că au fost condiții bune de alergat până aproape de final.

Am alergat foarte bine la început, în răcoarea dimineții.  Kilometrii treceau unul după altul, pulsul era ceva mai mic decât cel prognozat, am mai stat de povești cu puținii alergători de pe traseul, am mai mâncat mure, am mai ascultat muzică ( radio Metallica pe Spotify în caz că sunteți curioși) Nu am resimțit presiunea de a alerga repede, ca la un maraton, pentru că nu aveam timpul total ca și scop. Cumva, din această cauză, alergi mai relaxat și devine destul de repede o ecuație în care trebuie să monitorizezi parametrii alergării și să ai mare încredere în antrenament. Pentru că finalul este foarte departe și nu poți să știi, mai ales dacă nu ai mai alergat așa distanțe lungi, dacă poți sau nu susține  un anume ritm fără să monitorizezi pulsul. Trebuie să controlezi pulsul, consumul de apă și de carbohidrați și să menții un ritm  constant. Devine un joc al răbdării și al puterii mentale.  Răbdarea să mergi încet deși știi că poți accelera ritmul și puterea mentală de a crede că o să termini. Dacă nu îți dorești să faci asta  sau nu crezi că o să termini, nici nu are rost să mai începi cursa.  Trebuie efectiv să vrei să știi cât disconfort fizic și câtă mizerie mentală poți suporta, ca să devii un bun alergător de anduranță.

Primii  20 de kilometri au trecut pe nesimțite și am început aă îmi intru în ritm. Încă ești euforic și te gândești numai la lucruri pozitive.  Nu ai ajuns încă la faza de iad în care îți pui întrebări existențiale. O să ajungi acolo mai târziu, pe la kilometrul 40. Kilometrul 40 are și un impact psihologic, te gândești că dacă era un maraton ar cam trebui să se termine. Doar că nu se termină, este doar un punct de alimentare acolo. De fapt am ajuns la 40 de kilometri cu un timp decent pentru un maraton, rezultat al antrenamentelor care mi-au crescut capacitatea de efort, dar și al faptului că traseul este alergabil, foarte  lejer, mai ales pe răcoare. Este adevărat că totul era acoperit de praf, chiar și alergătorii ridicau un praf fin de pe drum, din cauza lipsei ploii.  Dar asta nu impietează cu nimic alergarea, doar te face și mai murdar, praful intrând peste tot.

Nici nu am apucat de fapt să cobor mental  în iad să văd cum este pe acolo, dacă s-a mai schimbat ceva,  deși știu bine de pe la alte maratoane că nimic nu se schimbă, din două motive. Primul este că mă durea umărul drept de câteva zile, ceva s-a blocat în el și mi-a restricționat mișcările mâinii. Durerea a fost atât de atroce  că practic anula orice alte dureri de prin corp, iar pentru că eram concentrat doar cum să mai țin mâna, nu am realizat cum au trecut kilometri și cât de obosit eram. Al doilea motiv este că, undeva după kilometrul 40, am dat de doi băieți din Cluj și o doamnă din Sighișoara și am alergat împreună cu ei. Cum ritmul este totuși scăzut am putut povesti, schimba experiențe de alergat, divorț, prieteni care  nu te mai cunosc din invidie și orice altceva mai povestesc oameni care nu se cunosc și au capacitatea de a filtra ce spun mult diminuată. Totuși experiența din alte dăți te face să nu spui lucruri mult prea personale și să ții situația dezvăluirilor sub control.  Așa au mai trecut niște kilometri și deja kilometrajul de pe ceas începe să aibă un impact asupra ta, pentru că este mare, ai trecut de Huedin dacă erai pe șosea cu mașina.  Te gândești că ai alergat peste 50 de kilometri și ar trebui să fii obosit, dar uite că încă alergi, te simți obosit, dar mai poți duce.  Gelul cu cofeină te-a mai trezit și mai plănuiești să iei încă unul. Atenția la consumul de carbohidrați și apă este esențială, o să tot spun asta. Cum știam că vor fi puține puncte de alimentare am luat minim 1.5 litri cu mine  la fiecare oprire. Au fost din fericire și puncte suplimentare doar cu apă, nemarcate pe hartă. Mâncarea a fost suficientă și diversă, dar în afară de banane și nimicuri sărate, eu nu iau nimic de pe mese la punctele de control.  Începusem să resimt deja oboseala în picioare și un început de cârcel dar o fiolă de magneziu și ceva mai multă apă băută au rezolvat problema, cel puțin temporar.

Pe la kilometrul 52 doamna din grup a căzut și am fost nevoiți să-i improvizăm un bandaj la un genunche, dintr-o trusă de prim ajutor. Curgea sângele destul de tare și se lipea praful de el.  Cum eu am un curs de prim ajutor, am fost oferit voluntar să fac asta și a inclus curățatul rănii, a sângelui de pe picior și bandajatul. Bănuiesc că am făcut treabă bună pentru că a rezistat până la final.  În alte condiții probabil ca ne-am fi străduit să pornim cât mai repede, dar, mă repet, nefiind presați de timp, am profitat de pauză să ne revenim. Obosit fiind și fără filtru, i-am spus doamnei că cel mai probabil dacă era un bărbat în locul ei, îi lăsam kit-ul de prim ajutor și plecam.  Ulterior am mers bine până la punctul de control Turnul de Apă ( kilometrul 58), dar aici am constatat că  i-am pierdut pe cei doi băieți pe drum, dar nu rețin pe unde. De la kilometrul 55, când se iese de pe drum,  până la turnul de apă este o cărare plăcută și frumoasă prin pădure.  Din păcate de aici s-a ieșit la teren deschis, inițial pe străzile din Cugir și ulterior pe câmp, unde ne-am tot învârtit o vreme. Până la final am mai avut foarte puțină umbră, iar norii au profitat de ocazie să dispară.  Căldura combinată cu traseul care mergea sus-jos pe dealurile domoale de lângă oraș  ne-au determinat să încetinim ritmul dramatic, am fi mers cu plăcere la pas, dar ne-am străduit să alergăm mai mult pentru moral. Puterea mentală este serios pusă sub asediu, dar am reușit  să alerg înainte concentrându-mă la puls, postură și alte detalii legate strict de alergat. Te poți gândi la orice numai la oboseală nu.  Dacă te concentrezi pe obosealăai mari șanse să abandonezi. Cu 3-4 kilometri înainte de final am dat de un concurent care voma liniștit sub un copac, efect al epuizării sau al mâncatului cu mâini murdare. Este un ultra, în zece ore de efort  se pot întâmpla multe. Cum cu respectivul concurent era un volunta, am plecat pentru  că nu avea rost să mai stăm și noi. Acești ultimi 6 kilometri pe câmp au fost cei mai grei. Cald, soare care te bate în cap, pante de urcat în alergare ușoară dar le faci la pas că nu mai poți, te tot întrebi câți kilometri mai sunt. Ne-a lămurit un voluntar că pe ceas mai sunt 1.6 kilometri și asta ne-a ridicat moralul suficient să continuăm. Atâția au și mai fost, doar că parțial în urcare.

În total au fost 68.7 kilometri cu 2600 de metri diferența pozitivă de nivel, pentru care am avut nevoie de 10 ore si 2 minute, din care doar 25 de minute de stat efectiv (puncte de alimentare și pansat).  Amuzant este că, pe când am ajuns noi,  mai era puțină lume în tabăra de bază, ceilalți de la probele mai scurte plecând demult acasă. Sentimentul era de sfârșit de spectacol cu doar câțiva alergători de ultra pe la mese.  Mai exista gulaș, dar nu am vrut decât apă cât mai rece. Nu pot mânca imediat după efort intens, dar pentru că iau mulți carbohidrați în timpul cursei nu am senzația acută de foame.  Nu am realizat cât de obosit sunt decât atunci când m-am pus jos să schimb pantofii de alergare pe niște banali șlapi. Cum nu puteam folosi mâna dreaptă, a trebuit să rog pe cineva să mă ajute să mă ridic. Spălatul pe picioare la cișmea a fost și el o întreagă poveste. Totul durează mult mai mult când ești obosit. Dar ești euforic, pentru că tocmai ai terminat un ultra-maraton și asta nu este la îndemâna oricui.

A fost o experiență interesantă, total diferită de un maraton sau de alergările mai scurte. Fizic este greu, nu pot spune că este ușor, cu un consum mare de resurse și trebuie să monitorizezi permanent consumul de apă și de carbohidrați. Mental este cumva mai ușor, pentru că te concentrezi doar să termini.  În timp, dacă o să  mai fac ultra, poate că o să am in secundar  și timpul ca  scop, dar în principal rămâne dezideratul de a termina. Chiar mai mult decât la un maraton, am perceput alergarea de ultra ca o probă de regularitate și de încrede în procesul de antrenament.  Sunt kilometri mulți până la final și nu poți trișa cu pregătirea. Dacă nu ai în picioare kilometri alergați atunci o să ai mari probleme. Dar mi-a plăcut, paradoxal,  și o să mai fac concursuri de ultra-maraton. Cumva cu cât suferi mai mult în concurs, o să vrei mai mult. Șoarecele roade și roade întruna, nu poate fi potolit.  Din nou apare întrebarea: oare pot și mai mult? Eu cred că da, dar trebuie multă  pregătire înainte. Șoarecele trebuie să mai aștepte un pic.

P.S. Din text ați putea deduce că o cursă de maraton a devenit ceva desuet, ușor și accesibil oricui. Nu este deloc așa, un maraton montan este foarte greu și necesită determinare și antrenament pentru a-l termina, indiferent în ce timp.  Dar mă amuză pe mine că, din ce eram gras, alcoolic și fumător de două pachete pe zi, am ajuns, în câțiva ani, să trec de la curse de maraton la ultra maraton,  să alerg la două săptămâni un maraton în regim de concurs sau să am antrenamente duminicale aproape de lungimea unui maraton.  Acum 10 ani, pentru mine, 40 de kilometri erau accesibili doar cu mașina, dar acum îi pot face în alergare, cu ceva pregătire. Iar celor care sunt invidioși, și știu că există astfel de persoane,  le pot spune că absolut nimic nu vă împiedică să începeți și voi să alergați.  Trebuie doar un minim echipament și ceva voință. O să scriu într-un alt articol cum alergatul mi-a schimbat felul de a gândi.