Cu ceva timp în urmă, în Lefkada fiind, am luat un vaporaș, pompos vândut ca și croazieră, care făcea turul insulelor din partea continentală, având ca puncte obligatorii masa de amiază luată într-un port cochet, câteva opriri in diverse golfulețe pentru reprize de înot și o intrare într-o peșteră al cărei nume l-am uitat.
Vaporașul era de fapt un autobuz acvatic, înghesuit, supraetajat și cu bănci dispuse de-a lungul lui, acoperite la etajul de sus cu un acoperiș de prelată. Ca să fim corecți croazieră însemna o călătorie de o zi, înghesuită dar plăcută, și foarte interesantă pentru că te ajuta să descoperi partea insulară a Greciei.
Cum biletele erau vândute pe plajă de un băiat din Romania este firesc că o bună parte din călători erau conaționali de-ai noștri. Acest aspect nu a reprezentat o problemă, cât mai degrabă prilej de meditație și filozofie. Trec peste partea în care românii se fac că nu vorbesc aceeași limbă, pentru că deja este desuetă, pentru a ajunge la grupul mult mai interesant de lângă noi. Era un grup de vreo zece persoane, toți mai către vârsta a treia, cu un aspect vetust și prăfuit. Beneficiau de un limbaj necultivat, sărăcăcios, dar în același timp arogant. Păreau totuși să aibă oarecare funcții, așa am dedus din conversație. Lipsiți de orice formă fizică, cu burți revărsate neascunse de tricou, bărbați și femei, și vorbind tare pentru a fi auziți, păreau totuși să fie umblați prin lume. Conversația avea un aer de suficiență și era o listă de pretenții nesatisfăcute, plângeri referitoare la croazieră, cazare, și în general abordau aerul de superioritate al celor pentru care nimic nu este suficient de bun. În realitate aerul asta superior combinat cu burta revărsată peste chiloții de baie prea strâmți și croaziera de 15 euro de persoană constituie în sine un motiv de trecător amuzament. Doar că oamenii nu s-au mulțumit cu atât și pentru un spectacol complet au așteptat momentul mesei.
Masa de amiază se servea într-un mic port, din nou nu mai rețin denumirea, dar rețin că avea o colină cu o biserică și un mic sat. Era opțiunea ta dacă te opreai la careva din cele trei mici restaurante sau o porneai la plimbare. Ambele opțiuni erau la fel de atrăgătoare. Pauza dura o oră, marcată de sirena navei și ti-se spunea foarte clar că dacă nu ești înapoi la timp, ești lăsat pe debarcader.
Noi am ales să ne oprim la masă, dat fiind că era cald și soarele cât de sus se poate pe cer, iar în același restaurant s-a oprit și grupul menționat. Fiind o chestie strict turistică și dat fiind faptul că nu chiar aveai alte opțiuni, merită remarcat că restaurantul era curățel, cu prețuri decente și un meniu simplu dar gustos. Și cei de la restaurant știau că ai la dispoziție o oră, sistemul era perfecționat în timp, așa că aveau mai multe persoane care luau comenzi, pentru operativitate. Totul a mers foarte bine până când au ajuns la ai noștri, căci aici sistemul s-a împotmolit. Fără să înțeleagă, din nou, contextul și cu aerul de clienți ai unui restaurant de mare lux, indivizii au cerut ca fiecare produs comandat să fie altfel decât în meniu. Asta cu voce tare, cu pretenții răstite, expresii de genul: ăștia sunt jalnici, și alte asemenea. Chelnerul s-a prins repede care este nivelul așa că a continuat să ia comenzi înainte să revină pentru a finaliza cu ei. Cred că în final le-a trebuit jumătate de oră numai să comande. Au creat o agitație inutilă și în final au fost în atenția tuturor într-un sens foarte negativ pentru că de fapt au complicat o situație simplă, numai pentru că ei așa credeau că arată că au clasă și pretenții. Dar și chelnerii s-au răzbunat, le-au adus mâncarea cu cinci minute înainte de expirarea orei, în sunetele sirenei de pe vapor care marca încheierea pauzei la mal. Oamenii au trebuit, prin urmare, să înfulece totul cu viteză, așa că nici nu a mai contat de fapt care ce bagă în el. Că le-au priit sau nu toate adăugirile aduse unui meniu de terasă din Grecia, greu de zis, dar oricum amuzamentul a fost general, de la chelneri la restul de clienți. A fost un spectacol ghiolbănesc al prostului gust deosebit de reușit.
Restul excursiei nici nu a mai contat pentru respectivii oameni. Au comentat într-una de mâncarea de la restaurant, că era proastă, că erau porții mici, că era scumpă, că totul este o porcărie, că este nasoală croazieră, că nu știu unde mâncarea era nu știu cum, etc. Practic nu s-au bucurat deloc de nimic din ceea ce a fost o zi cu soare, înot și peisaje cu insule grecești. Nici nu cred că de fapt oamenii ăia știu pe unde au fost. Noi nu eram interesați de ei, dar era imposibil să nu le auzi conversația.
Probabil că vă întrebați care este morala acestei întâmplări sau de ce am povestit întâmplarea. Am spus-o pentru că este foarte reprezentativă pentru noi ca popor și am văzut acest comportament, caracterizat prin nevoia de a găsi motive de-a te plânge și degrada orice în jur, de nenumărate ori și în tot felul de contexte. Nu știu dacă este dat de lipsa de educație, multele frustrări adunate sau prostia în sine, dar noi ca nație, considerăm ca fiind datoria noastră sacră să criticăm pe oricine și orice ni-se ivește în cale. Și nu numai că criticăm, dar considerăm asta ca un semn de educație superioară iar miștoul grosolan ca fiind semn de umor. Eu unul am ajuns de mult să o consider ca un semn de prostie și o garanție a unei vieți nefericite. Ce fericire poate fi să critici permanent și să crezi că ești superior? Lucrurile trebuie luate cum sunt, în contextul lor, dacă își plac te bucuri de ele, dacă nu îți plac atunci spui ce nu îți place sau pleci pur si simplu. Dar să te apuci să critici o terasă dintr-un mic port grecesc pentru că nu servește mâncare de 2 stele Michelin, să fii nefericit toată ziua pentru asta și să ajungi de râsul celorlalți prin faptul că și strigi tare, nu este idealul meu de zi fericită.
Razvan Scrie 