O beție, pentru a nu fi doar o altă beție oarecare, are nevoie de un context favorabil. Poți și să bei singur, în chiloți și cu ochii in televizor, dar asta nu va face experiența memorabilă, dimpotrivă, dacă continui să o faci repetat, îți asigură multe consultații la psiholog. Ca să îți amintești peste ani de ea, sau să nu poți să o uiți, atunci trebuie un răspuns satisfăcător la întrebările: Unde? Cu cine? Cu ce? Cum? Ce s-a întâmplat?.
Fără context, tot actul de a bea devine efort și nu plăcere. Dacă însă împrejurările sunt favorabile, comesenii sunt cei potriviți și faptele se aliniază într-o suită coerentă, atunci va deveni o plăcere. Ar putea să fie nasoală în dimineața de după, dar peste ani și ani, amănuntele mai neplăcute se estompează. Combinați pura întâmplare cu capacitatea unui student de la politehnică de a consuma alcool și va rezulta o situație neveridică și cu cantități contestabile de alcool consumate, dar promit că tot ce povestesc s-a întâmplat în realitate. Realitatea este cea de acum aproape 30 de ani. Nu știu care sunt criteriile actuale pentru o fi considerat un student bețiv, dar vă asigur că atunci erau foarte sus. Cam de la jumătate de litru de vodcă Scandic în sus.
Beția care va fi povestită începe în Music Pub, loc de întâlnire al studenților cu standarde înalte.nu știu dacă mai există azi, dar în trecut erau multe concerte acolo, am și fost dat afară de acolo, am mai si dormit la masă, am tăiat bilete la intrare in mod complet ilegal, ne-am îmbătat și trezit și ne-am îmbătat iară. Era pentru noi ca și o a doua casă, aproape de casă. Povestea este o piesă în patru acte, în parte a mai participat un prieten, al cărui nume nu îl divulg, pentru că a ajuns un om serios, la fel ca și mine.
Ne punem la masă și cerem 300 de vodca și un pepsi. Chelnerița întreabă surprinsă dacă amândoi împreună vrem 300 de vodcă. Îi răspundem revoltați că poate nu a înțeles bine și ne confundă, fiecare vrea 300 de vodcă și un Pepsi. V-am spus că standardele erau înalte. Comanda vine, dar nu apuca fata să pună paharele de vodcă pe masă că le si dăm peste cap și mai cerem în rând. In termeni de băut se cheamă că le-am dat groapă. 300 înseamnă un pahar de dimensiunile celui de suc, dar plin de vodcă. Al doilea rând l-am băut în ritm normal, încă o groapă ar fi fost prea mult. A mai venit lume la masă, am mai stat de povești, am comandat pită cu slănină. Nu îmi amintesc toate amănuntele. Erau mese mari și niciodată nu erai singur, totdeauna mai erau și alții, așa că, inevitabil, ne-am câștigat respectul comesenilor. O asemenea cantitate de alcool impunea respect chiar și în Music Pub.
Ar fi absurd să spun că atâta alcool nu a avut efect. A avut, deja eram amețiți și aveam probleme de coerența. Din ceva motiv ne-am supărat, se poate să nu fi găsit nici o fată cunoscută sau dispusă, și am schimbat locația. Cumva am reușit să ajungem în Club M, locul cu tamburi de cablu în loc de mese, relativ asemănător cu cel dinainte. Peste ani avea să devină Euforia. Aici am mai cerut 300 de vodcă si un Pepsi fiecare, dar deja mergea greu cu băutul. Nu am găsit nici loc la masă, deja amintirile sunt încețoșate bine, așa că am stat pe scările de intrare, locul fiind la demisol. Știu că au fost oameni care au venit și au plecat, unii ne-au salutat, și la un moment dat ne-am mutat cu băutulîn gangul de lângă, dar nu știu de ce și nici nu mai contează. Cred că am și dormit pe acolo, totul era deja confuz, iar capul naviga printr-un vârtej puternic. Știu că la un moment dat ne-am hotărât că este destul și că ar trebui să mergem acasă. Aici se încheie primul act și începe al doilea.
Acasă nu prea puteam merge. Pe atunci stăteam cu părinții și obișnuiam să vin beat, dar nu chiar atât de beat, așa că ar fi fost slabe șanse să intru fără a fi prins. Să fiu prins de părinți ar fi fost jenant prin faptul în sine și nu pentru că eram băut. Nici asta nu era de dorit, dar ca un student adevărat ce eram, era de așteptat. Aveam și calitatea de a nu se vedea pe mine că sunt băut, dar cantitatea de alcool consumată în acea seară depășea limita de siguranță. În consecința luăm hotărârea să mergem la prietenul meu acasă. Am mai zis că aveam regula de a mă opri din băut în momentul în care nu mai sunt în stare să chem un taxi și să merg acasă. Așa că am fost în stare să găsesc un taxi . Dar cam atât și nimic mai mult. M-am culcat așa cum eram, în patul altcuiva, rudă dragă și apropiată de-a prietenului. Dimineața, când m-a găsit acolo, sforăind liniștit, îmbrăcat și cu bocancii plini de noroi ( nu se știe de ce), a uitat pe loc că este rudă dragă și m-a azvârlit afară. A fost un lucru bun și necesar pentru că de fapt era sâmbăta de Paște și teoretic aveam lucruri de făcut acasă.
Actul trei începe acasă. Am reușit, semi-treaz după drumul cu taxiul, să mă strecor nedetectat în cameră, doar că îmi era foarte rău. Odată ce m-am pus în pat am avut senzația acută că trebuie să vomez. M-am ridicat urgent, dar nu am mai ajuns până la baie din motive de violență a convulsiilor stomacale. Trebuie să spun că aveam baia mea proprie, cu intrare din cameră. În mintea mea s-au făcut urgent niște calcule timp-distanță și a rezultat că nu mai era timp suficient să ajung în baie, până când stomacul meu revoltat va răbufni. În mintea mea plina de ceața m-am gândit să vomez direct din ușa de la baie pentru că oricum era o încăpere mică și aș fi putut să o curăț cu dușul. Era cu gresie si faianța și avea sifon, așa că treaba era ușoara. Vă rog să remarcați tot acest calcul, nu foarte exact. De fapt așa am și făcut, doar că mi-a scăpat că ușa sus pomenită era închisă. Tot jetul ală de vomă a ricoșat din ușa și s-a împrăștiat prin cameră, pe mine, pe biblioteca de lângă ușa și a intrat în crăpăturile ușii de se mai vede și acum. Exact ce se întâmplă cu jetul de la furtunul din grădină când speli ceva și ricoșează și udă tot. Doar că aici vorbim de vomă urât mirositoare. Cumva, cumva, am reușit să mă trezesc cât să curăț și cred că alcoolul din sânge m-a făcut, fără îndoială, imun la miros.
Există și un act patru, care începe când soră-mea bate la ușa camerei și cu tonul neplăcut caracteristic pe care îl avea atunci ( Hayley din American Dad pentru comparație), îmi spune ca trebuie să mergem după prăjiturile de Paști. Se dovedește că de fapt ar fi trebuit să știu acest lucru , că era de datoria mea și că m-am angajat la asta cu o zi înainte. În mod firesc, din cauza beției, am uitat, partea din creier responsabilă cu concretul plutea încă în alcool. Nu știu exact în cât timp iese atâta alcool din organism, dar în mod cert o noapte nu este de ajuns. Am avut totuși inspirația să îi zic la fată să vină cu mine pe motiv că nu știu unde trebuie să mergem, nu puteam recunoaște că sunt încă beat. A mers ea după dulciurile alea, ne-am întors și am reușit să mă culc la loc. Mirosul de vomă în cameră a mai persistat, dar oricum acolo nu intra nimeni.
Scriind, îmi amintesc și alte întâmplări pe aceeași temă. Nu vreau să zic că încurajez consumul excesiv de alcool, dar atunci a fost o perioadă de experimente și am trecut peste. Am fost interesant și au rezultat tot felul de pățanii. Acum nu mai beau industrial, dar asta nu înseamnă că nu savurez o băutură bună, dacă este vin și dacă este roșu. Ce mă îngrijorează, ușor, este că îmi tot vin in minte si alte întâmplări similare, așa că mă gândesc, vorbind strict statistic, dacă sunt atâtea memorabile, câte au fost din cele ordinare căzute în uitare.
Razvan Scrie 