In filmele polițiste, dar și prin cărți de același gen, când o persoană este întrebată ce a făcut într-o anumită zi, la o anumită oră, de regulă nu are nici o problemă în a-și aminti totul, imediat, și cu o acuratețe a detaliilor complet neverosimilă. Zic neverosimilă pentru că tot timpul mă gândesc că, dacă eu ar trebui să răspund la acest gen de întrebări, aș da o pagină goală înapoi. Nu numai că nu pot să îmi amintesc lucrurile în ordine cronologică, dar nu pot nici măcar a spune în ce zi a săptămânii pică data respectiva, nu îmi amintesc tot din ce am făcut ieri, iar pentru a-mi aminti o zi oarecare de acum trei luni, trebuie ca un fapt extraordinar să se fi petrecut în acea zi.
Nu știu cum funcționează amintirile la alții, dar memoria mea nu este ca o bandă video care înregistrează totul în ordine cronologică, cu sunet, imagini și senzații. Dimpotrivă, este organizată sub forma unor fișe puse în sertărașe mai mici sau mai mari, catalogate după reguli neștiute, cu conexiuni între ele bazate pe simțuri și trăiri, și care sunt numerotate în consecință, dar nu sunt plasate cronologic. Ca urmare, pot să plasez multe amintiri în spațiu, pot sa spun cum mirosea în jur sau ce am simțit atunci, dar îmi este greu să le plasez temporar cât de cât exact.
Pe parcursul unei zile multe asemenea fișe sunt scoase, nu știu de cine, și plasate pentru a fi citite si redate. Ele vin, stau câteva clipe, și se duc înapoi în sertare. În ce ordine vin, nu pot șă știu dinainte. În funcție de ce fac și de starea mea de moment, o mână invizibilă scoate o fișă și subconștientul o citește. Uneori vreau să știu ce scrie pe fișă, alteori nu, căci unele amintiri sunt plăcute, altele mai puțin. Cele plăcute dispar cel mai repede la locul lor, cele neplăcute au tendința de a gravita o vreme înainte de a dispărea. Cele mai rele sunt amintirile care includ legături cu persoane toxice nu numai pentru că rememorezi lucruri neplăcute, dar am tendința de a le analiza iar și iar.
Ca un exemplu, am fost aseară la un concert Alternosfera și mi-am amintit cum acum vreo douăzeci și cinci de ani am fost la un concert Moby în București. O amintire pe care nu o pot plasa temporal, nu mai știu când a fost, dar o pot plasa spațial, și care, în ciuda faptului că am fost mereu îmbibat de alcool pe parcursul ei, rămâne vie. Merită un articol scris doar despre ea, dar voi povesti două momente. Un moment intermediar, de după concert, cu noi urcând într-un autobuz cu bani în mână, confundându-l cu un taxi , și cu un șofer care ia banii și ne duce în Piața Palatului. Al doilea, și ultimul de fapt, cu noi bând bere într-o gheretă împuțită de pe lângă Gara de Nord, socializând cu bețivani și curve de cea mai joasă speță. Ca să înțelegeți cât de joasă, nu că aș fi expert în catalogarea curvelor, una era gravidă, cât o minge de fotbal de gravidă, și umbla cu niște iegări (se numesc colanți acum) cu imprimeu de leopard trași până sub sâni. Nu chiar îmi amintesc conversația, dar nici nu vreau, nimic inteligent nu s-a spus.
Alteori, când mă simt fericit mergând cu mașina îmi vin în minte scene din copilăria petrecută la țară. Uneori îmi mai vine în minte o scenă de pe varianta Ungheni- Acățari, scenă în care m-am urcat pe capota mașinii ca să pot mânca dude dintr-un copac de pe marginea drumului.
Legat de lucruri tâmpite, dar amuzante, o amintire care se repetă des este cu mine și un prieten, beți, dimineața, in fața unei case dintr-un cartier necunoscut al Durham-ului, încercând să comandăm un taxi. Respectivul prieten nu-și putea goli mațele decât la cămin, era un om al ritualurilor, așa că, fără o analiză profundă a situației, ne-am grăbit să plecăm. După ce am chiar făcut respectiva analiză, s-a dovedit că sunt unele probleme cu acțiunea. Casa nu avea adresa inscripționată, era o stradă necunoscută nouă și venisem cu un taxi comandat de o fată ( era drăguță, mă plăcea, dar eram prea beat ca să îmi dau seama). Ușa era automată așa că nu mai puteam intra înăuntru. Era înaintea erei gps, aveam telefoane cu butoane, nu știam de google maps, dar noroc cu dispecerul care ne-a pus să mergem pe stradă până dăm de ceva identificabil. Prima chestie identificabilă peste care am dat a fost un bar, nici o surpriză aici, că doar eram în Anglia.
Acuma că scriu articolul, în memorie, poate tot legat de concertul de aseară, îmi vine în minte un concert Harry Tavitian, peste care am nimerit din întâmplare undeva într-un demisol de pe Eroilor. A fost o seara foarte plăcută, și pentru că vorbim de plăcut îmi vine în minte un restaurant de pe coasta Amalfitană, situat la înălțime, liniștit și cu priveliști extraordinare.
În fiecare zi îmi trec prin minte mii și mii de astfel de amintiri, mai lungi sau mai scurte. Legătura lor cu prezentul se face prin stări de spirit similare, acțiuni similare, mirosuri, câte o vorbă spusă, sau alte legături de care nu îmi dau seama. Nu sunt chiar întâmplătoare, o conexiune există, dar nu știu întotdeauna care este, dar cumva misterul le face mai interesante.
Adevărul este că nici nu îmi pasă foarte tare care amintiri revin și când . Am învățat să le iau așa cum sunt, să le rememorez așa cum vin și să mă bucur de ele. Bune sau rele, ele fac parte din trecutul meu. Cred că ar fi distractiv și interesant de făcut un fel de șezătoare în care fiecare să descrie în o sută de cuvinte sau mai puțin prima amintire care iese la suprafață. Un fel de dă mai departe, jocul se chema mâța, dar pe bază de amintiri.
Revenind la interogatorii, poate că la voi este un flux continuu al memoriei și vă puteți insera în el în ce moment doriți, dar eu nu pot. La mine nu este un flux al memorie, sunt doar frânturi plasate oricum, numai cronologic nu. Împreună ele alcătuiesc un întreg, numai că întregul ăsta se prezintă pe bucăți, la momente întâmplătoare.
Razvan Scrie 