Este a doua oară când fac această cursă, având o semnificație aparte pentru mine, fiind, în 2024, primul ultra mai serios la care am participat, marcând debutul meu în cursele cu adevărat lungi. Să nu înțelegeți că un maraton nu ar fi o cursă lungă, că este foarte lungă, dar ca să înțelegi cu adevărat ce înseamnă abuzul fizic trebuie să încerci un ultra, nici lung, nici scurt, cu ceva urcare, dar nu multă, fără nimic tehnic în el, perfect alergabil și la care poți să tragi la ritm. Tocmai v-am descris ultra-ul de la Cugir ( 69 de kilometri, 2600 metri de urcare), iar descrierea ascunde o capcana foarte mare, anume faptul că este alergabil, și asta vine cu unele probleme.
Anul trecut am terminat cursa alergând la siguranță, cu un timp de 10 ore și câteva minute. având ca singur obiectiv terminarea ei. Anul acesta, grație antrenamentelor, am avut ca și obiectiv un timp de 8 ore și 30 de minute. Realizabil conform antrenorului, realizabil conform cu rezultatele și nivelul de antrenament de anul acesta, doar că în practică a fost mai complicat și greșelile au fost strict ale mele.
Când zic alergabil înseamnă ca majoritatea timpului poți alerga, inclusiv la deal. Sunt puține locuri unde trebuie să umbli și asta doar pentru că la un ultra vreau să țin un puls ceva mai jos decât la un maraton. Daca nu, ar fi chiar mai puține. Nu este un traseu tehnic și nici nu are multe pante abrupte , așa că te poți manifesta în voie.
Chiar mai mult decât un maraton, un ultra este un joc al răbdării. Știi că poți alerga mai repede, dar trebuie să te înfrânezi, să respecți planul de ritm, nutriție și hidratare, să ai încredere în corpul tău și să ții moralul sus, sau cât se poate de sus. Nu am făcut nimic din toate acestea și combinat cu căldura sufocantă, tot ce am reușit a fost să descopăr cât abuz fizic poate corpul meu suporta.
Am pornit mult prea repede, motivat pe de o parte de ideea de a termina cu un timp bun, pe de altă parte gândind că ar trebui să forțez dimineața, cât timp este încă răcoare. O vreme a mers bine, primii 20-25 de kilometri au trecut repede, cam prea repede, media fiind de 6.40 minute pe kilometru, mult prea mare pentru ultra. Mare parte din urcare este în prima jumătate a cursei, dar este oarecum similară cu Făgetul nostru, așa că nu o simți de la început. După vreo 20 de kilometri au început și problemele cu fascia plantară de la stângul, fiecare pas fiind de fapt o durere surdă. Pentru că nu calc corect cu stângul, au început durerile în genunchiul drept. Dar acestea erau de așteptat, sunt probleme mai vechi și ca orice alergător inconștient și dedicat cu adevărat, încerc să le rezolv din mers. Am realizat și că ritmul este prea mare și am început să încetinesc. Din păcate am alergat singur toată cursa și asta nu m-a ajutat la moral. Plictiseala este o invitație adresată gândurilor negative. Nu am avut nici căștile la mine, nu mai știu de ce, așa că am avut permanent un monolog interior, lucru care nu te ajută când ești obosit. Dar încă nu eram cu adevărat obosit.
Către kilometru 40 au început să se blocheze mușchii de la picioare. Am scos maratonul, respectiv 42 de kilometri cu aproape 2000 de metri urcați (dar nu și coborâți) în 5.35 ore, un nou record personal, nu m-am mirat foarte tare, dar a fost și momentul epifaniei că am greșit profund, că ceva nu am făcut bine, pentru că nu sunt la o cursă de maraton, ci de ultra, și că de aici încolo va fi un calvar, ceea ce a și fost.
De respectat am respectat planul de nutriție și hidratare, de fapt am folosit trei flask-uri și nu două ca de obicei, dar va amintiți că am zis că a fost foarte cald? Deja era către ora unu și mi-am amintit și eu. Prima parte a cursei este protejată în mare parte, adică prin pădure, și a bătut puțin și vântul, lucru care m-a păcălit să cred că încă nu este foarte cald. Era extrem de cald și am realizat și eu asta la modul brutal.
Ritmul prea rapid de la început m-a costat aproape 30 de kilometri de suferințe nebănuite. Fiecare pas era rezultatul unui negocieri interioare între dorința de a abandona și mândria de a termina. Totuși cum cu timpul nu stăteam rău, am continuat de fiecare dată când am vrut să abandonez. Picioarele de blocau într-una, și asta doare. Am tot luat magneziu, electroliți și am băut apă, dar degeaba. Nu mai puteam efectiv alerga la deal și pe ultimii kilometri nu mai puteam alerga nici chiar la vale. Am reușit să fac cârcel alergând la vale. De la un punct încolo durerea nici nu mai contează și credeți-mă că un cârcel doare, doar că nu-ți mai pasă. Pe la kilometrul 50, la un punct de hidratare, m-am întâlnit cu cunoștințe vechi ( Adriana și soțul) și am oprit ceasul, convins că s-a terminat. L-am pornit jumătate de kilometru mai încolo.
Cel mai rău a fost de la Turnul de Apă până la final. De acolo traseul este în plin soare la ora potrivită pentru insolații. Am luat și jumătate de litru de cola și asta m-a mai trezit. Teoretic mai aveam de făcut vreo 10-11 kilometri cu 200 de metri diferență de nivel în o oră și douăzeci de minute ca să mă încadrez în 9 ore, timp total. În condiții normale ar fi fost o alergare ușoară, de revenire. Dar nu au fost condiții normale. Din păcate a trebuit să și merg, incapabil să mai alerg, și am pierdut timp și locuri în clasament. Moralul meu era extram de jos și mizeria fizică a devenit inevitabil și mizerie morală. Nu vreau să zic că eram disperat, dar nici foarte departe. Îmi tot repetam că la o adică nu contează cu ce timp termin, contează să termin, că de fapt scot un timp bun. Din cauza căldurii mă tot gândeam de ce oamenii aceia, de la casele pe lângă care trec, nu au fântâni la poartă. Am terminat un litru de apă și jumătate de cola în primii 4-5 kilometri. Am încercat să iau apă de la adăpătoarele pentru animale, dar erau toate uscate, din cauza secetei. A fost un coșmar. Noroc că mai era un punct de alimentare, în plus, pe la jumătatea distanței de la Turnul de Apă la final, că altfel nu terminam, din cauza căldurii și dezhidratării și cel mai probabil leșinam pe undeva pe drum.
A trebuit la un moment dat să trec pe sub o sârmă de gard electric. Nu m-am putut apleca din cauza unul cârcel la abdomen. M-am pus în patru labe ca să trec, nu râdeți, și am reușit să fac cârcel și pe interiorul coapsei. Nu mai conta oricum, dar am reușit foarte greu să mă ridic. M-am simțit mizerabil, parcă a fost prea mult. Nu are rost să vă descriu chinurile mentale și fizice prin care am trecut. Îmi era deja greață, și nu mai vroiam decât apă, fără alte chimicale. Paradoxal, din cauza dezhidratării, este foarte greu să mai bei apă, deși trebuie să bei apă. Fizic mi-a fost extrem de rău, mental nu am reușit să mă motivez cum trebuie. Mi-a fost rușine să abandonez după 60 de kilometri alergați, și am dus cursa la final, dar mi-am promis că nu mai fac asta niciodată. Ca orice alegător de distanță, am să mai fac asta, bineînțeles. Am și uitat că mi-am promis așa ceva, genunchiul încă mă doare, talpa stângă mă doare și abia acum, după o săptămână, mi-am revenit.
Am terminat după 9 ore și 12 minute, timp oficial, ceva mai puțin la mine pe ceas. Un timp nici bun, nici rău, un loc 17 la total, totuși este un ultra, și numai faptul că îl termini este extraordinar. Dar este un ultra relativ scurt și alergabil așa că tragi și pentru timp.
Morala acestei curse este că planul trebuie respectat și lipsa unui moral pozitiv va face orice cursă foarte dificilă. Nu am respectat nici planul și m-am lăsat copleșit de gânduri negative, dar am avut totuși ambiția de a termina, rețeta perfectă pentru a descoperi noi valențe ale suferinței. Singura mulțumire este că acum știu că suntem capabili de mai mult decât am crede, trebuie doar contextul potrivit. Dar vă recomand că, dacă nu vă place să suferiți, poate ar fi mai bine să nu vă apucați de sporturi de anduranță.
Razvan Scrie 