Partea II Austria
Este al treilea an consecutiv în care merg vara în zona de munte a Austriei și, mai mult decât atât, merg în același loc, valea Zilertall. Știu că sunt persoane care caută mereu locuri noi și vor tot timpul în altă parte, dar uneori concediul este despre liniștea și confortul pe care ți-l dau locurile cunoscute.
Îmi place zona rurală și de munte a Austriei, și nu neapărat pentru munte. Mă duc pentru îmi place ordinea, liniștea și respectul față de lucruri, natură și oameni care răzbate din tot ce se întâmplă. Nimic nu este făcut în bătaie de joc, nimic nu este făcut numai ca să fie făcut. Este adevărat că zonele cu adevărat sălbatice sunt reduse la arealele inaccesibile, căci unde poate sta în picioare o vacă, sigur va fi o fermă, iar unde poate fi cosită iarba, sigur va fi un drum, dar cumva toate acestea sunt făcute fără să deranjeze ochiul unui iubitor de natură și există un echilibru.
Sunt multe aspecte care pot fi remarcate, dar unul interesant ține de nivelul de trai din trecut al locuitorilor din respectivele zone. Este de ajuns să urmărești cât de mari sunt casele vechi, construite din lemn, și adesea lipite de grajd sau hambar. Sunt case de oameni care o duceau bine, pentru că un fermier sărac nu-și construiește așa ceva, că nu are cu ce. Respectivele case și hambare sunt bine păstrate și cel mai adesea am văzut că se fac adăugiri moderne, dar nu se dărâmă construcțiile vechi. Fata mă tot întreba când ajungem în zona rurală, la țară cum are veni, și a trebuit să îi explic că la țară asta înseamnă în Austria, satele acelea curate și îngrijite. Poate că or fi și zone mai sărace, dar eu nu le-am văzut.
Anul acesta am avut cinci zile la dispoziție, în care am făcut patru drumeții: Brandberg Kolm, Hamberg, Saile și Rastkogel. Vârful Rastkogel l-am mai urcat și anul trecut, așa că nu voi mai descrie drumeția. Hamberg ( 2100) metri este vârful aflat deasupra satului în care stăteam și am urcat pe el doar pentru că părea ușor și era o zi ploioasă. Până la urmă nu a fost ușor, fiind aproape 900 metri de urcat, dar a rămas o zi ploioasă, toată coborârea fiind făcută pe o ploaie mocănească. Am să descriu doar două drumeții, cea pe Brandberg și cea pe Saile, care au fost mai interesante.
Brandberg Kolm este un vârf de 2700 metri aflat în umbra celebrului vecin de peste valea Ziller-ului, Ahorspitze. Este și mult mai puțin turistic pentru simplul motiv că nu beneficiază de o telecabină care să mai reducă din diferența de nivel, dar acesta este un lucru pozitiv dacă doriți solitudine. Cum vorbim de Austria, faptul că un traseul este pustiu nu se traduce automat în șanse mai mari de a întâlni animale sălbatice periculoase, așa că nu ne-am făcut griji. Traseul reprezintă chintesența a tot ce îmi place în Austria. Cătunele mici și îngrijite, pajiștile alpine, îngrădite sau nu, peisaje montane spectaculoase, o cabană providențial pusă la jumătatea drumului, mult verde dominat de culmi stâncoase și liniște, multă liniște.
Traseul pornește din cătunul Brandberg și se poate lăsa mașina în spatele bisericii. Drumul asfaltat mai urcă la două pâlcuri de case dar acolo nu există loc de parcat. Ca să ajungeți în Brandberg o să treceți printr-un tunel lung de peste un kilometru, făcut doar pentru a face mai ușor accesul la cele câteva case. Nu că nu exista drum, dar așa s-au gândit ei că ar fi mai simplu pentru localnici, asta că am pomenit de respect în general.
Traseul începe cu o urcare foarte abruptă, chiar extrem de abruptă și vă poartă prin pajiști pastorale și pe lângă câteva ferme. Atmosfera este bucolică, paradisiacă dacă prindeți vreme bună, și contrabalansează asprimea traseului, care nu va fi tehnic decât pe ultimii 300 de metri verticali, dar va fi abrupt aproape permanent. Chiar dacă trece prin pădure la un moment dat, traseul este deschis, nu se ascunde pe nici o vale până la jumătatea lui, și veți avea permanent un peisaj cu pășuni, case albe, ferme de lemn, creste stâncoase, iar în vale va fi vizibil o vreme râul Ziller. După ce nu va mai fi vizibil se va mai auzi o vreme grație unei cascade. Parcă pentru a accentua atmosfera de poveste noi am nimerit în plin sezon de zmeură și afine, pe care nu pare sa le culeagă nimeni, așa că am profitat din plin. Urcarea însă a fost grea, în total fiind 15 kilometri dus-întors, cu 1600 de metri diferență de nivel.
Pe la mijlocul urcării este o cabană de munte, Kolmhaus, unde ne-am oprit și la urcare, pentru o cafea, și la coborâre pentru a servi o masă substanțială. Până la cabană există traseul pentru biciclete și un drum pietruit care deservește cabana împreună cu pajiștea din spatele ei, de unde se recolta fân. Aceste drumuri făcute până la înălțimi foarte mari și pe pante imposibile sunt prezente peste tot în Austria, dar diferența față de noi este că, acolo, nu intră nimeni cu mașina pe ele dacă nu are o treabă specifică. Nu poți urca până la cabană și parca mașina pur și simplu pe iarbă, adică poți, dar vei fi sancționat drastic. Pe pajiștea din spatele cabanei erau câțiva oameni care adunau iarba, interesant este că o întorceau manual și apoi o adunau cu un camion specializat. Și mai interesant este că veniseră inclusiv cu copiii, care munceau și ei cot la cot cu părinții. După ce se trece de respectiva pajiște unde terenul este mai plat se urcă din nou abrupt până la un punct de intersecție a mai multor trasee, dar nu se ajunge propriu zis pe creastă. De aici se face dreapta către Brandberg Kolm, se trece pe sub vârf pe curbă de nivel și peste o mare de grohotiș, după care se urcă pe un picior, prin spate cum ar fi, relativ la traseul de până acum. Ultime parte este ceva mai tehnică dar nu este nimic fantastic, nu după experiența din Slovenia. Pe vârf este loc suficient, este plat și era plin de căcăreze, semn că ceva animale sălbatice circulă pe acolo, dar noi nu le-am văzut. Priveliștea este spectaculoasă, la 360 de grade, așa că merita stat și admirată. Coborârea a fost doar coborâre, nu merită menționată, decât prin prima peisajelor la fel de spectaculoase, doar că admirate cu mai multă plăcere.
O altă excursie interesantă a fost pe Saile ( sau Nockspitze, 2400 metri). Acesta este situat lângă Innsbruck, pe valea Inn-ului, cum altfel, și oferă o priveliște fantastică asupra orașului și văii. Am tot stat să mă gândesc pe care vârf de lângă Innsbruck să ne urcăm, dar până la urmă l-am ales pe acesta. Sunt mai multe variante, noi am pornit din Mutters și ne-am folosit de telecabină pentru a câștiga altitudine. Telecabina este foarte aglomerată, aici fiind și un bike-park popular. Drumeția e poate face în circuit, am ales să urcăm prin partea tehnică și să coborâm pe partea cu pajiști, părea mai logic așa. A fost cea mai tehnică urcare pe care am făcut-o prin Austria, din nou, comparativ cu Slovenia, nimic de nefăcut, doar că sunt porțiuni deschise și expuse, așa că trebuie avut grijă unde pui piciorul. De jos arată impresionant, dar odată ce începi să urci realizezi că este accesibil. De fapt au fost patru vârfuri, primul fiind Pfriemeswand (2100) metri. Acesta nu este strict pe cărare, fiind necesară o distanță foarte mică de făcut dus întors, căteva sute de metri. De aici cărarea va trece pe partea cealaltă a lui Saile, necesar pentru a evita pereții verticali și devine mai periculoasă, câteva locuri fiind asigurate cu cabluri, dar puteau să și lipsească. Următorul vârf va fi Saile Vorgipfel (2378), tot așa , fiind necesar a se merge 200 de metri dus-întors, pe o cărare îngustă și cu prăpăstii pe ambele părți. În final am ajuns pe Saile (2404), numai ca să constatăm că este un vârf foarte popular, doar că majoritatea turiștilor vin de pe altă parte, probabil că este mai ușor. Ce m-a impresionat a fost faptul că era o doamnă de 85 de ani ajunsă acolo, și deși nu era singura în vârstă, era probabil cu cei mai mulți ani. Aici am stat mai mult, erau și vaci, pentru că pe această parte se urcă pe o pajiște. Fascinant era că vacile insistau să pască pe marginea prăpastiei, poate că iarba era mai bună, nu știu, și ignorau total ce se putea întâmpla la un pas greșit. Poate faptul că au patru picioare ajută mult la echilibru.
De întors ne-am întors înconjurând Saile pe partea de vest, se coboară apoi se merge pe curbă de nivel până se ajunge pe vârful Zwolferspitze ( 2088), după o ușoară urcare. Acesta este un vârf foarte îngust și înconjurat de abrupturi. Aici am văzut cea dea treia placă comemorativă, victima fiind un fotbalist tânăr. Prima placă, pe Saile, comemora o doamnă de 60 de ani căzută în prăpastie, a doua pe porțiunea de legătura comemora un lucrător, nu zice de ce fel. Cred că este vârful cu cele mai multe plăci comemorative, de unde se poate deduce că nu trebuie să fie neapărat ceva extrem ca să fie fatal.
Ce este spectaculos pe Saile, în afară de pereții de stâncă și peisajele tipic austriece, este faptul că se vede orașul Innsbruck și o bună parte din valea Inn-ului. Recunosc că am stat ca proștii douăzeci de minute să privim aeroportul de sus, doar, doar, va decola sau ateriza un avion, dar se pare că Innsbruck nu este un oraș frecventat la amiază de avioane.
De fapt zona este un domeniu schiabil mărișor, complementat vara de un Bike Park, dar acesta nu urcă mai sus de telecabina din Mutters. Era foarte multă lume pe diverse biciclete, și am văzut că erau piste pe diferite nivele de dificultate. Ne-am oprit la final la cabana învecinată cu telecabina și mărturisesc că a fost singura dată când am fost dezamăgit oprind la masă prin Austria. Toată drumeția a avut nouă kilometri și 900 de metri diferență de nivel pozitivă.
O să închei pomenind de o cabană descoperită în timp ce alergam, deasupra lui Stumm, orașul unde stăteam, pe drumul către vârful Hamberg. În ziua de pauză mi-am făcut antrenamentul de alergat, pe drum, căci părea cel mai puțin abrupt, avea doar ușor peste 100 de metri diferență pozitivă la fiecare kilometru. Ca să nu urc totuși pe drumul principal am pornit către un cătun numit Gatererberg, urcând pe valea râului Marzengrund. Este un drum tipic austriac, care unește casele făcute pe dealuri, nu știu de ce acolo, accesul fiind dificil, probabil așa erau gospodăriile țărănești originale, și care urcă abrupt către sălbăticie, sălbăticie în versiunea de Austria. Mi-am propus să merg până se termina asfaltul, dar am continuat, însă la terminarea drumului am dat de o cabană, Almluft, care arăta exact cum ți-ai dori să fie și cabanele de la noi. Simplă, curată, înconjurată de o pajiște, cu un meniu decent ca preț și diversitate, cu terasă cu priveliște, cu loc de joacă pentru copii și o potecă tematică cu animale împăiate, cu alte cuvinte un loc plăcut fără a fi pretențios. Ce mi-a atras atenția a fost că urcau și localnicii până aici, așa că am mâncat acolo de două ori, și nu am fost dezamăgit. Am urcat cu mașina să mâncăm de amiază chiar în acea zi, iar a doua oară a fost după drumeția pe Hamberg, unde ne-a ploua toată coborârea și cabana a fost raiul temporar al drumețului plouat și flămând. Nu înțeleg de ce o rețetă atât de simplă este inaplicabilă pe la noi, nimic sofisticat, nimic complicat, doar locuri de cazare decente și curate, dacă ești interesat, și un meniul simplu dar bine făcut, la un preț decent, și totul dominat de o priveliște fantastică.
Razvan Scrie 