Partea I Slovenia
De trei ani îmi petrec vacanța de vară la munte. Este o opțiune personală, îmi place și la mare, deși nu am mai fost de ceva vreme, dar muntele se potrivește mai bine cu pasiunea mea pentru alergarea montană. Ca să fiu corect, vacanță este o descriere nepotrivită, termenul corect ar fi mai degraba cantonament, fiecare zi fiind destinată unui efort fizic mai mic sau mai mare, de regulă drumeții, intercalate cu antrenamente de alergat.
Pentru a face lucrurile mai interesante, anul acesta am ales să vizităm două țări, Slovenia și Austria, adică eu am ales și fata a venit cu mine. Surpriza mare a fost Slovenia, țara aceea micuță pe care o traversezi în drum către Italia, cu limba plină de consoane și unde trebuie să cumperi vigneta cu exact o zi mai puțin decât îți trebuie de fapt. După ce am studiat unde as vrea să fac drumeții, am ales să stăm în Kranjska Gora, un mic oraș turistic, aflat aproape de pasul Vrsic, aproape de Italia si Austria, oraș care a devenit punctul de plecare a celor două drumeții făcute. De fapt a mai fost o a treia programată, am renunțat din cauza timpului necesar pentru a parcurge distanța până la punctul de intrare in traseu cu mașina.
Slovenia a fost o surpriză plăcută. Este adevărat că am stat in zona de nord, turistică, dar chiar și așa senzația a fost de o Austrie aflată la 80% din dezvoltare. Istoric vorbind, zona a fost la confluența multor imperii, unele de limbă germană, alte nu, și a avut diverși stăpâni, dar privind casele, curățenia de prin curți și modul general în care se prezintă totul, aș aprecia că este prezentă o foarte puternică influență austriacă și italiană. Nu este o țară ieftină, ca prețuri este la nivel de Italia sau Austria, dar știu să facă turism. Nu există comparație între respectiva țara de două milioane locuitori și a noastră. În primul rând că au o rețea de drumuri și autostrăzi bine puse la punct, dar am mers și pe drumuri secundare și a fost o plăcere să vedem satele îngrijite. Au și piste de biciclete pe lângă drumurile principale, au și trasee la munte, au și plaje amenajate pe lângă lacuri, au câte ceva pentru fiecare. Foarte important este că oferta lor turistică se bazează pe confort și civilizație și nu pe țeapă și manelizare. Nu am auzit muzică tare, nu am auzit claxoane, nu am auzit lume înjurând în gura mare în plină stradă. Nu sunt ei cei mai amabili și limba lor este imposibil de înțeles, chiar dacă insistă să vorbească tare, dar ai un sentiment de concediu și poți să-ți vezi de activități fără să fii ținta constantă a ghiolbăniei, cum mai adesea se întâmplă pe la noi. Apropo de asta, nu am văzut nicăieri în Slovenia nimic în genul bâlciului grotesc care este pe la Bâlea Lac sau pe Transalpina.
Înainte de a trece la drumețiile făcute doresc să vă recomand aplicația Mapy.cz. Eu mă folosesc de ea în multe ocazii, inclusiv în mediul urban, nu necesită abonament și nici măcar un cont activ. Dacă mergeți în zone fără semnal puteți descărca harta și să o folosiți off-line, singura problemă este că vă trebuie un telefon bun pe care să-l țină bateria, dar aceasta este o problemă comună a aplicațiilor de acest fel.
Am făcut două drumeții în cele trei zile. Ambele au pornit din pasul Vrsic (1600 m), pentru a mai salva din diferența de nivel care trebuie urcată. Pasul este relativ aproape de Kranjska Gora, 25 de minute cu mașina, drumul este bun, se cheamă drumul rusesc ( slovenii au o afinitate pentru ruși, poate pentru că nu au fost vecini cu ei)și este de fapt drumul care duce la Bovec. Trebuie condus cu grijă pentru că este plin de bicicliști, motocicliști sau rulote, este un drum montan în toată regula, îngust și plin de curbe fără vizibilitate. In pas, există locuri de parcare clar marcate , doar că luna august fiind cea mai aglomerată, trebuie venit devreme pentru a parca relativ aproape de intrarea în traseu. Prima dată am venit la 8.30 și am găsit loc mai departe, a doua oara am venit înainte de 8 dimineața și am găsit un loc relativ aproape.
Alpii Iulieni nu seamănă cu munții noștri. Priviți de la baza, sunt pietroși și abrupți, par inaccesibili, și au crestele ascuțite ca o muchie de cuțit. În realitate nu este chiar așa, dar nici foarte departe, trebuie să ai curaj să te urci pe ei ca să constați, traseele sunt tehnice, cărările adesea foarte înguste, iar gradul de penalizare dacă te împiedici foarte mare pentru că riști să pici sute de metri în gol fără să ai în ce să te oprești. Mai ales după ce se iese în golul alpin trebuie avut grijă unde pui piciorul, sau, cum ar zice fata, lock in maxim, pentru că pantele devin și mai abrupte, chiar dacă cărarea este oarecum practicabilă. Nu vreau să vă sperii, sunt trasee care se pot face inclusiv cu copii de pe la zece ani în sus, doar că trebuie să fi sigur unde pui piciorul. Ceea ce consideră ei cărare de nivel mediu ar fi o cărare dificilă pe la noi, așa că harta trebuie interpretată ținând cont de relieful general. De asemenea, pentru că sunt înălțimi relativ mari, este recomandat să fie o zi cu vreme bună, atât pentru că ești foarte expus, cât și pentru că potecile cu piatră calcaroasă vor deveni alunecoase. Chiar fără ploaie, dacă nu ai vizibilitate, este păcat de efort, pentru că nu vei putea să te bucuri de peisajul fantastic. Drumețiile făcute nu le voi descrie cu lux de amănunte, cât mai degrabă sumar, pentru că intenția mea este de a vă da sugestii și nu de a scrie un ghid.
Primul vârf urcat a fost Prisank (2547), este pe partea stângă cum urci în pas, și de jos arată ca un perete vertical. Sunt mai multe variante, noi am ales-o pe cea mai ușoară, fără via ferrata. Cărarea merge de fapt prin spatele masivului așa cum este văzut din parcare. Marcajele sunt aproximative, nu foarte clare, este bine de consultat Mapy la început de traseu, apoi mai pe final devin clare. Cărarea pe care am urmată se cheamă Slovenska pot. Celelalte variante presupun urcare pe via ferrata, doar că un panou de la bază te avertizează că de fapt nu este o via ferrata, cât anumite porțiuni mai periculoase sunt asigurate cu lanțuri. La început cărarea nu este foarte abruptă, seamănă ca aspect general cu cea care duce la Negoiu de la tunel, dar după ce dai roată pe după masiv începi să întrevezi exact cât de abrupt devine. Ultima porțiune, la peste 2000 metri, este complet lipsită de vegetație, este abruptă și deși unele porțiuni scurte sunt asigurate, mai sunt treceri periculoase. Nimic de nefăcut, dar pentru mine, care am fobie de înălțimi, nu cărarea și cățăratul peste stânci îmi dau emoții, cât prăpastia care se cască sub tine aproape permanent. Odată ajunși în vârf a fost ceva mai bine, este spațiu suficient, majoritatea au venit de pe partea cu via ferrata, dar cineva mi-a spus că de fapt nici nu o folosit echipamentul, că panoul avea dreptate, cablurile mai mult asigură porțiunile expuse și că este foarte dificil. Coborârea a fost interesantă, am coborât e același traseu, dar este practicabilă dacă se merge cu grijă. Odată ce ajungi la zonele cu vegetație, se revine la cărarea care seamănă cu cea din Făgăraș și este mai ușor. Toată tura a avut 11.5 km cu ceva peste 1000 de metri diferență de nivel și ne-a luat cinci ore de mers efectiv. Nu este neapărat o tură lungă, dar nici scurtă, și nu sunt izvoare pe traseu.
Cum a doua zi am făcut pauză și ne doream ceva ușor, ne-am hotărât să mergem să vedem lacul Bled. Lacul Bled este spectaculos atât prin poziționarea lui si perspectivele care le oferă, cât și prin apa foarte curată, altfel ar fi doar un lac mai degrabă mic decât mare. Este complet amenajat, cu zona ultra turistică aflată în partea de est. Am tot citit ce merită și ce nu merită făcut în zonă, găsiți descrieri ample pe internet, așa că mai bine vă spun cum am procedat noi. În primul rând am căutat o parcare cu un preț decent, unele sunt mai ieftine, altele foarte scumpe, este bine să aveți o listă. Nu trebuie să parcați neapărat cu mașina pe malul lacului, vă recomand o parcare mai îndepărtată, dar tot ajungeți la 2.5 euro pe oră. Noi am pornit devreme, pe la opt, având experiența din pasul Vrsic și chiar și așa am prins ultimul loc de parcare. Am făcut un ocol al lacului, pe aleea special amenajată și am urcat la unul din punctele de belvedere, numit Mala Osojnica. Sunt mai multe puncte de belvedere, necesită un efort minim, dar toate oferă aceeași priveliște, fiind situate unul lângă altul. Cu tot cu mersul din parcare, ocolul lacului și urcarea la punct am făcut ușor sub zece kilometri. În partea de sud-vest există și o plajă amenajată precum și un magazin cu prețuri decente ( înghețată, suc și patiserie). Ce nu am făcut. Nu am mers la biserica de pe lac din cauza prețului piperat, atât de intrare cât și de transport cu barca. Nu am urcat la castel din aceleași motive, oricum punctele de belvedere sunt gratis, și am evitat zona de est dotată cu restaurante turistice. A fost o plimbare plăcută, deși este aglomerat, dar este o atmosferă liniștită și relaxantă, diferența față de turismul de pe la noi este că nu se aude muzică de nicăieri, nu se circulă cu bărci cu motor pe lac, de fapt am văzut că există zone delimitate clar pentru diversele activități, nu se urlă, nu se claxonează, nu este manelizare și mitocănie, doar liniște și pace.
Tura ne-a luat prima jumătate de zi, așa că după masa ne-am petrecut-o pe malul lacului aflat pe valea râului Pisnica, râu care coboară din pasul Vrsic către Kranjska Gora. Locul respectiv se află la ceva mai mult de un kilometru așa că se merge pe jos, și este gratuit. Doar parcarea se plătește, dar nu a fost cazul. Este un loc spectaculos pentru că pe o parte este lacul amenajat ca un ștrand iar pe cealaltă parte este albia râului, lată și foarte albă. Se poate sta și mai jos de lac pe albia râului, dar fiind vale îngustă, soarele dispare repede. Unde este lacul este și o confluență de râuri, un loc vast, deschis, așa că soarele este prezent până după-amiaza târziu. Noi am stat doar la plajă, râul fiind foarte rece. Apa este limpede și apare un efect interesant la trecerea ei peste pietrele albe, dar venind de pe munte nu apucă să se încălzească. Pe lângă lac era înghesuială așa că nu ne-am dus, deși bănuiesc că apa era mai caldă pentru că lumea mai făcea baie.
A treia zi, și ultima, am mers pe Mala Mojstrovka (2333 m). Se pornește tot din pasul Vrsic și sunt două variante. Se poate merge fie pe cărarea cu via ferrata fie pe cea fără. Noi am ales să urcam pe via ferrata și să facem un circuit venit înapoi pe cea fără. Nu suntem mari experți in via ferrata, avem echipament, dar am socotit că fiind B/C nu poate fi foarte grea. Prima surpriză o ai când ajungi la baza peretelui vertical pe care trebuie să urci și vezi cum se prezintă stânca. Cea mai dificilă urcare asigurată făcută până acum a fost cea din Cheile Turzii, dar aceasta arăta mult mai abruptă. După ce am început să urcăm nu a fost foarte rău, bucățile asigurate cu cablu nu sunt extrem de dificile, problema reală este că urci în zig-zag pe un perete vertical de vreo 300 de metri și există porțiuni expuse și neasigurate cu cablu. Practic via ferrata nu este o linie continuă, mai trebuie să faci și treceri, care ar fi practicabile, oarecum, dacă nu ar fi prăpastia permanentă de sub tine. Nu mai are rost să zic că s-a activat frica mea de înălțimi, recunosc că îmi tremura mâna atât de tare încât mi-a fost frică să scot telefonul, doar faptul că după noi urcau două persoane în vârstă m-a făcut să prind curaj și să continui. Poate și faptul că era mai greu de coborât, decât de urcat, a ajutat. Pe la jumătate am pățit o chestie urâtă, în sensul în care a venit o avalanșă de pietre de sus( este genul de rocă friabilă și în consecință sunt multe pietre desprinse peste tot), am avut noroc că a trecut prin stânga noastră cu vreo 50 de metri, dar oricum a fost foarte neplăcut și ne-a arătat cât de ușor o poți păți. Ne-a cam tăiat cheful la amândoi, am așteptat oricum până grupul entuziast de tineri din față au trecut peste o cornișă și au ajuns pe o partea a traseului care continua lateral fața de peretele vertical, pentru a elimina riscul unei noi căderi de pietre. Am ajuns si noi la capătul peretelui și de aici e foarte simplu. Te descurci cum poți, că via ferrata se termină. Există marcaj, dar continuarea traseului presupune traversarea unei zone de grohotiș pentru a ajunge la un nou abrupt, care trebuie urcat fără asigurare. Nu este atât de greu, dar nici ușor, și ajută mult că nu mai vezi prăpastia de sub tine. Dacă cazi este la fel de fatal, doar că te sugestionezi tu că nu este. Odată ajunși în vârf am răsuflat ușurați, dar trebuie să recunosc că a fost un efort mai degrabă mental decât fizic. Trebuie, am constatat eu, avut grijă cu descrierile traseelor prin Slovenia, pentru că, din experiența mea, în realitate sunt mai periculoase decât în teorie. De întors, ne-am întors pe cărarea normală, nu este dificilă, doar enervantă, pentru că merge prin același grohotiș depus în strat subțire peste stâncă și cum sunt niște pietre cu forme rotunde, se alunecă foarte tare, mai ales că pe prima jumătate a coborârii cărarea este mai free style ( tot expresie a fetei). Adică cum și pe unde poți, trebuie să ajungi la un colț al peretelui vertical din stânga ta și de acolo cărarea cotește brusc la 90 de grade pe sub abruptul deasupra căruia te strădui să nu patinezi. Priveliștea însă merită efortul, se vede bine și vârful Prisank, urcat de noi cu două zile în urmă, și exceptând partea cu via ferrata este o drumeție mult mai accesibilă decât prima. Noi am făcut, cu totul, 5.5 kilometri cu 700 de metri diferența de nivel. Nu zic să nu încercați această variantă, doar să fiți pregătiți mental că vor fi secțiuni care de fapt nu sunt asigurate, sau poate înțeleg eu greșit conceptul de via ferrata.
În alt plan, experiențe culinare nu am avut, așa că nu pot să vă povestesc nimic despre ce se mănâncă pe acolo. În mod regretabil, cum mergeam noi către centru în prima seară, să căutam un restaurant, am dat de un loc care servea kebab, foarte mare, foarte bun si foarte rezonabil ca preț, cred că erau către 200 de grame de carne într-o porție, și unde nu era nici coadă. Încercările noastre de a mânca în oraș ( mai și găteam în apartament) se opreau inevitabil acolo, și am încercat la ei și un fel de mici care se numesc cevapcici (nu au atâta grăsime ca și micii) și plescavița, ambele servite foarte simplu, într-o chiflă cu muștar, roșii și ceapă.
Cam atât despre Slovenia. În partea a doua urmează experiența din Austria.
Razvan Scrie 