M-am pornit să scriu un articol în care urmăream să sistematizez, în ajutorul vostru, procesul de a găti o cină în familie, o cină care să fie rapidă și în același timp sănătoasă, dar am întâmpinat o problemă. Articolul meu presupunea că avem aceleași criterii în a decide ce și cât mâncăm, dar cel mai probabil cred nu este așa.
Îmi vine ușor, acum, să fac pe lupul moralist, dar eu, când decid ce mănânc, am permanent în minte că o masă trebuie să fie o combinație de proteine, carbohidrați și legume, în proporțiile recomandate de nutriționist. Nu sunt nutriționist și nu vă pot face recomandări la acest capitol. Plăcerea de a mânca este ignorată și nu transform mesele în chestiuni de statut social. Mâncarea este combustibil, aceasta este prima ei funcțiune, și, în plan secund, ar fi bine să fie apetisantă și gustoasă.
Nu am gândit întotdeauna așa, provin dintr-o perioadă în care nu exista, în cultura populară, nici o noțiune legată de aportul nutrițional al unei mese, înainte de revoluție o masă era gătită c din ce se găsea. În perioada de după revoluție a mânca mult era o chestiune de statut social, mai ales dacă tot procesul avea loc în public, la restaurant. Țin și acum minte că o masă se compunea din aperitiv, ciorbă/supă, un felul doi mult și de preferință gras și neapărat un desert. Nu se putea mai puțin, că îți pierdeai obrazul. Salata era doar de însoțire, la felul doi, și nu ca fel separat. Să comanzi o salată și atât, ca fel principal, însemna să devii ținta comentariilor celor de la masă. Lumea devenea sincer îngrijorată, că poate ești bolnav, poate ai o indigestie, nu se poate doar o salată, trebuie ceva mai consistent să poți supraviețui, să te faci bine. Burta mare și ceafa lată, împreună cu mașina scumpă, erau semnele bunăstării.
Peste chestiunea cu statutul se suprapunea, și încă o face, simpla plăcere de a mânca, greu de controlat ce-i drept, și încă nedefinită pe atunci ca plăcere și exces, în cultura populară exista percepția că ești gras, îți place să mănânci și nu ai ce face. În caz că cineva slăbea, prima întrebare era dacă nu este cumva bolnav. Extrema la aceasta cultura complet nesănătoasă era celebra scuză cu glanda, care mai există și acum, deși respectivii cu greu ar putea defini care glanda, ce face ea, sau pe unde este în corpul uman. Informațiile au început să apară și cultura să se mai schimbe abia mai târziu, scuza că nu exista termenul de aport nutrițional a dispărut, dar plăcerea de a mânca a rămas.
Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar este foarte ușor să îți justific kilogramele în plus, justificări care, de fapt, ascund lenea și incapacitatea ta de a gestiona problema, pentru că obezitatea este o problemă, oricât ar încerca social media să te convingă că nu. Dacă vă arăt analizele făcute înainte și după ce am slăbit, o să credeți că nu sunt de la aceeași persoană. Iar dacă ne referim la calitatea vieții, nu există termen de comparație între Răzvan de acum și cel care avea aproape treizeci de kilograme în plus. Înainte lucrurile banale cereau un efort, eram permanent obosit, găseam dificil să stau treaz pe parcursul zile, acum lucrurile banale sunt doar banale și sunt plin de energie.
Înainte de a vă considera ofensați, considerați că am trecut prin toate aceste faze, înainte de a începe să fac ceva pentru mine. Am fost mândru că sunt gras, am considerat abilitatea de a mânca mult ca pe un motiv de mândrie, apoi mi-am găsit justificări pentru că în realitate iubeam să mănânc, și nimic nu se compară cu o ciorbă de burtă urmată de o ceafă la grătar cu cartofi prăjiți. O mâncare simplă, gustoasă și care garantează numai și numai probleme. Cumva știam că depresia și restul problemelor în viață nu se rezolvă prin mâncare, dar era un mod facil de a obține plăcere. Eram dependent și de zahăr și consideram un baton cu ciocolată ( nu dau nume) ca fiind luxul suprem. Știu că este mai ușor să te justifici decât să treci la acțiune pe termen scurt, dar pe termen lung ai garantate o grămadă de probleme. Am avut probleme cu spatele din cauza greutății mari, dar mi-am găsit scuze, cea clasica cu așa sunt eu, la mine nimic nu funcționează, nu sunt capabil să țin regim. Cireașa de pe tort a fost că mă consideram sportiv, mergeam la concursuri de mtb pe atunci și termina cu regularitate ultimul sau pe acolo. Mai eram și mândru pentru asta și eram ferm convins că și grașii pot fi buni sportivi, nu vedeam nici o problemă în masa corporală mare. Cel mai probabil continuam așa, doar că într-o zi oarecare, în lumina rece a dimineții, mi-am văzut din nou analizele, iar analizele nu pot fi contestate, după cum nici cu radiografia de la coloană nu te poți argumenta. Atunci am decis că, oricât de mare ar fi efortul, trebuie să schimb ceva în regimul alimentar altfel sunt slabe șanse să am o viață lungă.
Nu pretind că a fost ușor, pentru că nu este, de fapt este ușor să slăbești dar este greu să te menții acolo. Trebuie să îți schimbi tot regimul alimentar, să o iei de la zero, să îți redefinești mâncărurile preferate, dar după o vreme intră în obișnuință. Este greu și mental, pentru că, din ceva motiv, creierul nostru iubește senzația de sațietate și te tot îndeamnă, în subconștient, mănâncă, mănâncă, iar tu îți tot zici, nu am voie, nu am voie. După o vreme s-a mai calibrat și senzația de sațietate după regimul alimentar și am învățat să fac combinații gustoase din alimentele permise, dar din când în când, tot îmi mai vine un gând să cad în păcat. Secretul este cauți satisfacții mentale în altă parte decât plăcerea, reiterez că facilă, a mâncatului.
Așa am ajuns la combinația ideală de proteine, carbohidrați și legume, combinație de care țin cont ori de câte ori pregătesc o masă. Dacă voi procedați la fel, mă bucur, dacă nu și preferați să mâncați ce va place, cât vă place, în căutarea unei plăceri efemere, nu vă judec, este alegerea voastră și a nimănui altcuiva. Eu doar am vrut să lămuresc cum decid ce pun pe masă și de ce am ajuns acolo.
Razvan Scrie 