Frumusețea intrinsecă a zilelor libere.
Stau, scriu și mă gândesc dacă ar trebui să fac ceva util prin sau pe lângă casă. Dar este, doar așa, un gând trecător care tot vine și pleacă, la fel de repede, la intervale neregulate, cam de azi dimineață.
Sunt acasă. În zilele libere, când toată lumea este plecată, mie îmi place să stau în Cluj, și nici 1 Mai nu face excepție. Una din particularitățile zonei în care stau este că, fiind destul de firme, în zilele nelucrătoare este liniște și pace. Mult mai liniște decât în unele zone turistice unde bubuie muzica, de regulă manele, de te face să vrei să pleci înapoi. În astfel de zile îmi place să fac lucruri care nu implică nici un fel de responsabilitate. Îmi place să mă plimb prin orașul gol, atât de gol de parcă l-aș avea doar pentru mine, să îi admir frumusețea trecută și să mă mir de noua urâțenie. Mai sunt și clădiri frumoase, construite recent, dar multe sunt născute din imaginația lipsită de rafinament a unor proprietari transformați în arhitecți de ocazie, care construiesc ca să impresioneze prin bogăție și nu prin armonie. Îmi place și să trec prin locuri cunoscute de ceva zeci de ani și să rememorez întâmplări mai vechi sau mai noi, dovezi ale faptului că memoria mea încă mai funcționează. Îmi place să văd ce s-a mai deschis și ce s-a mai închis, de-a lungul acestor peripluri, uneori mai cumpăr câte ceva, de regulă interesant de mâncat sau băut, alteori nu. Uneori mai merg la alergat prin Parcul Mare sau pe malul Someșului și faptul că este așa de liniște, față de forfota obișnuită, îmi transmite o senzație ireală de calm. Dar cel mai mult îmi place să stau și să nu fac nimic mai obositor decât cititul unei cărți ( Insula din ziua de ieri, Umberto Eco). Evit privitul la televizor, cu excepția unui film bun, pentru că îmi strică senzația de liniște pe care tocmai încerc să o obțin. Cred că ați înțeles până acum că transform aceste zile într-un dolce far niente scurt, dar revigorant și care mă încarcă de energie pentru perioada următoare. Și, trebuie să vă spun, nu am nici o urmă de vină că nu fac nimic de utilitate imediată. Dacă am chef să fac, o să fac, dacă nu, nu.
Lucruri de făcut sunt întotdeauna. În viața noastră agitată în care ne-ar trebui vreo 30 de ore pentru a termina tot ce este de terminat zilnic, tot timpul mai rămâne ceva de făcut. Cândva, demult, în zilele libere încercam să recuperez. De regulă sunt multe lucruri de făcut prin și pe lângă casă. Iarba care trebuie tunsă, că deja a ajuns la nivel de savană. Se prea poate ca ceva lighioane să se ascundă în ea, foarte bine, câtă vreme nu mă deranjează. Merii ar trebui stropiți pentru siguranța recoltei, dar oricum nu facem nimic cu merele respective, așa că nu mă simt foarte motivat. O parte din gard ar trebui vopsită, dar parcă, parcă, nu este așa de rău. Acestea sunt niște activități luate așa, la întâmplare, dintr-o grămadă de alte sarcini cu care sunt restant.
Iar dacă vrem să complicăm situația și mai mult, am și niște drumeții plănuite și restante, pe care numai nu apuc să le fac. Trasee gândite de ceva vreme, doar că veșnic a apărut ceva între timp. Mă mai bate un gând că poate ar trebui să profit de ocazie și să socializez mai mult, dar este și acesta un gând care nu persistă mult. Pus în balanță cu plăcerea de-a nu face nimic se ridică și dispare.
Cumva zilele libere sunt diferite de concedii. Când mergi în concediu ai tot timpul o presiune legată de a vizita, de a merge la mare, de a face plajă, de a merge pe pârtie, sau ce-o mai fi. Sunt diferite si de weekend-urile obișnuite care se succed în timpul anului. Zilele libere sunt zile care ies din rutină, excepționale cum ar veni, și asta le face speciale, iar pe mine mă face și mai lipsit de vinovăție.
Așa că nu mă simt vinovat. Îndepărtez grabnic orice gând legat de vreo sarcină sau activitate pe care aș putea să o fac. Nu numai că îl îndepărtez, dar construiesc învelișuri de protecție împotriva lui, pentru a fi sigur că nu poate reveni, nici el și nici vreo rudă de-a lui. Pentru cu vreau să nu fac nimic util, vrea să fac doar lucruri plăcute spiritului sau poate uneori fizicului, dar pe care le fac pentru că vreau și nu pentru că trebuie. Sunt zile în care acest cuvânt trebuie nu mai are nici o semnificație, nu mai există în dicționar. A îndeplini sarcini în astfel de zile nu-mi produce satisfacție, îmi produce opusul ei, oricare ar fi.
Cu alte cuvinte, mă bucur să nu fac nimic. Și vă recomand să faceți la fel. Uneori trebuie să ne luăm astfel de zile, de semi solitudine, nu propun izolare că nu este realist, uneori există copii și parteneri, în care să nu facem nimic, sau mai bine si, să facem astfel încât să nu facem nimic. Uitați de sentimentul de vină, nu trebuie să vă justificați la nimeni, nu vă raportați la nimeni, nu vă luați după nimeni. Bucurați-vă de o zi, sau câte sunt, în care să nu faceți nimic. Un dolce far niente scurt, dar atât de util pentru starea de bine. Eu unul exact asta fac.
Razvan Scrie 