Voi cum mai stai cu egoul? Este umflat de nu se mai poate sau într-o dispoziție care poate accepta că mai aveți de învățat? Răspunsul o să devină important ceva mai încolo. Eu pot accepta că mai am de învățat și nu le știu pe toate și cred că orice om inteligent ar trebui să fie în aceasta ipostază.
De ceva timp am făcut un curs care să mă ajute să îmbunătățesc relația cu fata, curs care pune accent pe îndeplinirea nevoile emoționale ale copiilor mai mici sau mai mari . Relația mea cu copilul este bună, a evoluat bine în ultimii ani, dar, după cum ziceam, sunt dispus să mai învăț ceva nou. A fost interesant, mai mult o organizare a unor concepte cunoscute într-o structură unitară, dar articolul nu este despre curs, cât despre faptul că, stând acolo, am făcut o paralelă despre cum se punea problema educației copiilor în copilăria mea. O să enumăr câteva fraze pe care le-am auzit foarte des, încă îmi vin în minte, și erau considerate mostre de înțelepciune. Vă invit să veniți și voi cu exemple personale.
Eu te-am făcut, eu te omor.
Bătaia este ruptă din rai.
Am făcut copii să aibă cine mă îngriji la bătrânețe sau varianta am făcut copii să aibă cine lucra în locul meu.
Cum mă contrazici tu pe mine.
Ce îți trebuie atâta joacă.
Trebuie să asculți de cei mai în vârstă.
Să nu ieși din vorba mea.
Ce râzi ca prostul.
Ți-am dat atâtea și așa mă răsplătești?
Am făcut totul pentru tine și tu cu ce mă răsplătești.
Și ultima, care are și cea mai mare încărcătură emoțională, mi-am sacrificat viața pentru tine.
Poate că sunt mai multe, dar pentru ce doresc să scot în evidența este destul. Sesizați care este problema fundamentală? Toate aceste fraze pun accent pe adult și pe ce vrea el și nu pe copil. Copilul nici nu există aici, ar putea fi oricine, nici măcar nu contează ce sex are, al cui este, cum arată, ce dorințe are, etc.
În copilăria mea se considera că copilul datorează totul părinților și, împreună cu o lipsa de minimă curiozitate sau cultură informațională, a dus la apariția acestor fraze care se pot confunda ușor cu înțelepciunea, doar că nu au legătură, sunt din acea categorie de percepte care sună bine, dar analizate cu atenție se dovedesc total greșite. Poate că nu în toate familiile a fost la fel, dar din cunoscuții pe care îi am și din ce am mai povestit, cam asta era norma. Nu doresc să intru în motive, nu sunt psiholog, dar scuza cu munceam și nu aveam timp sau aceea cu erau alte vremuri nu este validă. Nici cea cu așa era pe atunci nu prea funcționează. Nevoile emoționale ale copilului erau total ignorate, nici nu cred că se cunoștea termenul, ce iese în evidență este nevoia de control și de validare a adultului părinte. Se mergea pe principiul crede și nu cerceta și se tot perpetua o metoda de creștere care transforma copii în adulți disfuncționali. Ciclul probabil că se întrerupea când respectivul adult avea câte o epifanie sau era un spirit mai cercetător și apela la ajutor specializat. Cauzalitatea era greșită, se mergea pe principiul că, copilul este dator părintelui și în consecință părintele are dreptul să își impună voința proprie, cu tot șantajul emoțional mascat care decurgea.
O să argumentez că de fapt părintele este dator copilului și are o obligație fața de el, obligație care poate fi satisfăcută fără a se recurge la frazele de mai sus. Am argumentat asta la curs și unor mămici nu prea le-a plăcut, deși acest lucru rezulta dacă citeai printre rânduri materialul. Dar cum le contrazicea modul de a proceda au fost ușor nemulțumite. Egoul trebuie un pic lăsat deoparte și acceptat că, atunci când faci un copil, sau mai mulți, îți asumi o obligație față de el. Obligația include o educație făcută de așa natura încât să nu înăbușe caracterul copilului și să nu încerce să îl formeze după voința adultului. Copilul nu este acolo pentru a fi etalat în public și pentru a ne îndeplini toate visele pe care le-am avut și nu le-am putut pune în practică. El există în mod independent, își va dezvolta caracterul propriu, are propriile nevoi emoționale și gândirea proprie. Ce ține de noi, ca părinți, este să formăm toate acestea, să îl susținem emoțional și, în plus, să îl educăm în spiritul bunului simț, să îi dăm un set de reguli după care să se conducă și să îi oferim un model de urmat în viață, dacă putem. Acestea sunt mult mai importante decât orice beneficii financiare i-am oferii. Frazele pe care le-am enumerat la început tocmai că nu fac nici unul din aceste lucruri. Da, fermitatea și limitele sunt necesare, dar depinde foarte mult cum le formulezi și cum le pui.
La prima vedere pare că mulți am avut copilării fericite, că eram liberi, că ne jucam pe unde voiam, și poate că unii am avut, dar când pui în balanța ce nu a fost oferit și traumele emoționale, de multe ori ascunse, cauzate de modul în care am fost crescuți, poate că rezultatul nu este pozitiv. Eu zic că balanța înclină pe partea cu traumele. Mai rău este că, aceste traume ies la suprafață foarte greu și de obicei când este târziu, după ce au produs un rău, în relația cu copii, în relația de cuplu sau în mod personal.
Vestea bună este că cel puțin problemele de comunicare cu copilul pot fi reparate. Pentru aceasta trebuie sa lăsați egoul deoparte, să acceptați că ați greșit și să aveți curiozitatea să vedeți care este sursa greșelii și cum de fapt trebuie procedat. Mintea unui copil sau adolescent funcționează uneori contraintuitiv pentru noi adulții și sunt multe nevoi emoționale care trebuiesc îndeplinite pentru a ajunge la o relație bună, dar acestea sunt lucruri care se pot învăța, de preferința de la un psiholog. Nu este foarte ușor, totul ține de voi, și o să vedeți cum, odată ce ați pornit pe calea învățării, vă veți feri de frazele enumerate. Frazele acelea trebuie eliminate complet din limbaj și înlocuite cu unele adecvate cauzalității părintele este dator copilului.
Razvan Scrie 