O să încep prin a zice că există două feluri de plictiseli. Există plictiseli care apar de la sine și plictiseli pe care le cauți. Dacă în primul caz mă refer la acele situații în care nu ai efectiv ce face, pe cele din urmă le cauți. Sunt multe situații pe care nu le poți evita, un avion întârziat, o vizită la neamuri, o ședință inutilă, traficul blocat de la ora 16 etc, iar caracteristica lor este că te vei plictisi fără să vrei neapărat. Uneori mai alungi plictiseala cu telefonul, sau poate cu o carte, dar nu întotdeauna este posibil. Nu poți în plină ședință, sau masă de familie, să îți omori neuronii pe Insta, că devine evident ce faci. Plictiselile astea sunt cele care îmi generează și cele mai multe frustrări pentru că știu cât de inutil pierd timpul, dar, la un moment dat sau altul, sunt inevitabile, iar cu inevitabilul nu te poți contrazice că nu rezolvi nimic. Cel mai bine este să treci prin ele într-o stare de semi-hibernare și să ignori sentimentul de vinovăție și frustrare că stai degeaba.
Sunt însă și plictiseli pe care le cauți și pentru că sunt evitabile sunt și vinovate. Mai ales pentru o persoană activă, cum sunt eu, să stai fără să faci nimic este bizar și inconfortabil. Tot timpul am un sentiment că este profund greșit că stau degeaba. Sigur, dacă cauți neapărat, mereu găsești ceva de făcut, pentru firmă, prin casă sau măcar un antrenament. Realitatea este că am puțin timp liber, timp care să nu fie alocat unei activități oarecare și de multe ori abia reușesc să termin sarcinile prioritare sau măcar activitățile care îmi plac. Celelalte activități le abandonez cu totul, în grădină îmi cresc buruieni, pe lângă casă este junglă, ieșiri sociale de complezență nu mai timp să fac. Timpul este în cantități limitate și pot face doar un număr limitat de lucruri.
Vine un moment în care ajung la epuizare și mă satur de toată rutina. Este momentul în care decid în bună cunoștință de cauza că vreau să fiu foarte vinovat și mă plictisesc. Iar după o lungă vacanță, de la Crăciun până după Bobotează, vacanță în care nu am făcut nimic, pot să spun că e foarte plăcut acest sentiment de vinovăție, așa de mult îmi place că mă voi despărți cu greu de el în data de 8 ianuarie.
Trebuie să spun că nu am făcut, în afară de sport și citit, absolut nimic util. Nu am finalizat niciuna din treburile administrative care îmi cereau atenția și timpul. Pur si simplu nu am avut energie să pun mâna pe nimic. Nu am plecat nicăieri. Nu îmi place să plec nicăieri prin țară în aceasta perioadă pentru că este plin peste tot și urăsc să mă înghesui. Iar pentru o excursie prin străinătate nu am avut dispoziția necesară, deși timp ar fi fost, așa că nici poze de pus pe fb nu am. Nu am fost în vizite sau la colindat, nu m-am întâlnit cu nimeni exceptând familia și câțiva prieteni mai apropiați. Ar fi trebuit să dau telefoane dar convorbirile îmi cereau prea mult efort/ Am tot zis că o să caut pe internet cum să îmi promovez site-ul mai bine, dar nu am făcut nici asta. Am avut un gând, trecător, să particip la evenimente sociale de orice fel, dar totul a rămas la stadiul de proiect. În afară de mers la sport, drumeții scurte, dormit și citit, nu am făcut nimic. Iar nimic chiar asta și înseamnă, nu îmi vine în minte nici o activitate care să îl tulbure.
Cumva am un sentiment de inutilitate că stau aproape degeaba, sentiment care stă la pândă pe undeva prin adâncul minții mele active, dar pe de altă parte mă simt plăcut de vinovat, și cum sentimentul de vinovăție atât de căutată este periculos de plăcut, deocamdată îl înăbușe pe cel de inutilitate. Din păcate, sau din fericire, mai sunt doar trei zile și trebuie să revin la realitate, ceea ce este destul de greu. Trezirea din hibernare nu este așa de ușoară, cu binele te înveți repede și te dezveți greu.
De fapt, am vrut să vă transmit că uneori trebuie să mai și reducem din activități, că este în regulă să nu facem mare lucru, să renunțăm la diverse activități și să ne concentrăm doar pe cele care sunt pentru plăcerea noastră, sport, citit sau ce vă mai place. Corpul și mintea au nevoie să se odihnească, iar o plictiseală vinovată de doua săptămâni este exact ce trebuie pentru a pregăti un nou an agitat. Eu tot folosesc cuvântul vinovat în contextul în care societatea ne tot condiționează că viața trebuie să fie agitată și obositoare. În realitate nu mă simt vinovat deloc, mă simt doar odihnit și plăcut de plictisit. Sper că și voi la fel.
Razvan Scrie 