Recent, într-un context oarecare, un prieten, destul de apropiat, mi-a spus că onestitatea mea brutală deranjează, nimeni nu are nevoie de ea. Faptul în sine nu a fost o surpriză, știu de multă vreme acest lucru, partea cu nimeni a fost ușor surprinzătoare pentru că inclin să cred că mai există totuși persoane care apreciază onestitatea. Pornind de la această discuție, am să expun câteva considerații personale, fără o ordine anume.
Personal țin foarte mult la onestitate, care vine la pachet cu evitarea minciunii. Nu poți fi onest daca minți. Totuși, dacă minciuna este punctuală, termenul de onestitate este mai cuprinzător. A nu minți am învățat, în perioada timpurie a copilăriei, când am crescut la țară. Bunicii erau oameni simpli pentru care termenul minciună nu exista. A minți era un tabu. Trecând anii, faptul că am fost învățat să nu mint, s-a transformat în la onestitate. A devenit brutală când a început să nu-mi mai pese de ce crede lumea. Revenind, dacă nu minți nu ești în pericol să te contrazici și nici nu trebuie să ții minte ce prostii vorbești. Adevărul faptic are această proprietate că este numai unul. A fi onest înseamnă a recunoaște cu adevărul nu poate fi modificat, oricât de tare ai suprapune peste el iluziile tale.
Adevărul este unic și nu ține de ce credem sau simțim. Adevărul ține de fapte, nu mai urmăriți tâmpenii pe internet, și viața ar fi foarte simplă dacă am fi onești și ne-am accepta așa cum suntem. Este vorba de onestitatea față de noi înșine. Fiecare suntem diferiți și avem aptitudini diferite, iar aceasta face ca viața și lumea să fie atât de variată și interesantă. Trebuie să acceptăm că nu putem fi toți genii sau egali. În loc de asta, invidia și gelozia ne face să ne dorim alte vieții care doar par mai interesante, iar asta duce la standarde nerealiste. Imposibilitatea atingerii lor generează frustrări care duc la și mai mari iluzii și tot așa, dacă nu știi când să te oprești, îți vei consuma viața pentru alții, în loc să o trăiești pur și simplu pe a ta. Social media a amplificat mult fenomenul, dar el exista dintotdeauna. Chiar la vârstă fragedă fiind, mă miram cum se pot adulții minții unii pe alții. Cea mai clasică minciună era cu ce bine arăți. Înțeleg că nu poți să îi spui, în /loc de salut, la individ/individă că e cât balena și că ar mai trebui să slăbească. Sunt totuși un om politicos, dar de aici și până la ce bine arăți, contrazicând flagrant realitatea este cale lungă. Ca și acum, oamenii creau iluzii din varii motive. Doar că nu rămânea consemnat nicăieri, nu exista fb sau insta, nu exista internet de orice fel. Acum există și dacă stai să urmărești ce mai pune lumea pe acolo o să crezi că toți au vieți fantastice. Nu mai există nici o rușine în a fabula. Când în mod particular cunoști pe cineva mai bine îți dai seama că nu este chiar așa și viața lui este departe de fantastic, mai degrabă plină de frustrări și datorii la bancă.
Onestitatea are două valențe care trebuie îmbinate pentru a avea o viață armonioasă. Onestitatea față de alții și onestitatea față de tine. Chiar dacă eram onest față de alții, multă vreme nu am fost onest față de mine și acest lucru nu m-a ajutat să progresez în viață. M-am mințit pe mine însumi cu multe lucruri, că nu sunt gras, că am o slujbă bună, că mă pricep la ce fac, că îmi merge bine căsnicia, că nu sunt frustrat de incapacitatea de a câștiga bani etc. A fost un proces lung și neplăcut, dar în final am înțeles că trebuie să fiu onest și cu mine însumi. Vine un moment când te trezești în lumina rece a dimineții ( o să vă explic în ps de ce îmi place expresia) și ai două variante. Varianta proastă, dar ușoară, să continui să trăiești în lumea iluziilor construită de tine și atunci frustrările tale se vor acumula, pentru că în permanent va exista o distonanta intre imaginar și real. Varianta corectă, dar foarte grea, în care te trezești la realitate și te privești, în mod onest, așa cum ești. Nu trebuie să îți fie nici o rușine de cine ești, ce câte ai realizat sau de ce ai realizat, rușine este să nu încerci să faci ceva ca viața ta să fie mai bună. Nu va fi ușor, dar te va scuti de multe frustrări și greșeli în viitor. Mi-au trebuit 45 de ani să ajung să îmbin cele două valențe și nu regret.
Noi, ca societate, am ajuns atât de rău încât adevărul jignește. Un simplu fapt, care nu ar avea nimic ofensiv în conținutul lui, dacă contrazice imaginea cuiva creată de el pe social media, a ajuns să jignească. Ca să înțelegeți ce spun vă dau un exemplu. De când alerg maratoane cel puțin doua persoane, cunoștințe vechi, dar care nu au alergat niciodată, au venit să mă felicite, așa ca de la maratonist la maratonist, că pe vremuri și ei au alergat atâtea maratoane. Nu m-am putut abține să îi întreb, cunoscându-i, când și unde au făcut ei un maraton că ne cunoaștem demult și nu chiar țin minte această latura sportivă a lor. S-au supărat ambii și nu au putut da un răspuns. Nu mai suntem nici măcar cunoștințe.
Onestitate nu înseamnă că trebuie neapărat să îi spui la orice individ că fabulează. Nu este treaba ta să aduci lumea la realitate, lumea trebuie să își și dorească asta, iar pentru trezirea la realitate există psihologi. Nu mai doresc să fiu un salvator universal, cândva aveam această ambiție, dar acum păstrez această calitate pentru cei câțiva prieteni apropiați. De cele mai multe ori politețea ,sau interesul, mă împiedică să expun păreri tranșante, totuși nu pot să întrețin fabulația nimănui, așa că, de regula, evit conversațiile controversate care nu duc nicăieri.
O să închei spunând că onestitatea te izolează social, tendința generală, așa cum o văd eu, este de a întreține și amplifica iluziile. Speranțe există totuși, trebuie doar să găsești acele persoane care sunt ca și tine. Mai trebuie și să nu îți pese de ce crede lumea despre tine, pentru că devine repede evident că tu nu te raliezi la fabulația lor. Deocamdată nu am găsit multe asemenea persoane. Cercul meu de prieteni s-a tot subțiat pe măsură ce această calitate de a fi onest a progresat.
P.S. Îmi place expresia lumina rece a dimineții, recunosc că este preluată dintr-un film, pentru că îmi aduce aminte de trezirea dintr-o beție monstruoasă, dimineața, într-o cameră luminată de un neon puternic. Te trezești greu, cu capul plesnind de durere, cu mișcări greoaie, îți este rău de la stomac, nu poți deschide ochii din cauza luminii puternice, nu știi ce ai făcut în noaptea cu pricina, tot ce știi este că a fost monstruos. Este momentul în care poți, sau nu, să ai o epifanie. Poți să aleg să te lași de alcool, efectele lui fiind palpabile, sau poți să alegi să continui cu băutul știind care sunt consecințele. Decizia este numai și numai a ta, o variantă este corectă și grea, una este greșită și ușoară.
P.S. 2 Imaginea este doar frumoasă și nu are nici o legătura cu conținutul.
Razvan Scrie 