In partea a doua a amintirilor o să pun pe hârtie cum îmi amintesc eu două mari subiecte, școala și lipsurile de tot felul. Anul 1989 m-a prins în gimnaziu, abia mutat de la o școală la alta, amintirile sunt cumva confuze și vin greu. De grădiniță nu îmi amintesc mai deloc, dar oricum nu este relevantă pentru discuție. De lipsuri, de fapt, îmi amintesc cel mai mult, pentru că paleta lor era foarte diversă, de la lucruri imateriale la cele materiale și era atât de evident că permanent lipsește ceva încât până și un copil, cum eram eu, își dădea seama că ceva nu este cum ar trebui să fie.
Și atunci, la fel ca acum, școala era bazată în mare parte pe dictare și învățare pe de rost. Lipseau materiile cu tentă socială de acum, dar care sunt predate prost de multe ori, aveam la fel de inutil de multe ore cu diferența că făceam și sâmbăta școală, iar profesorii erau la fel de buni sau răi, după cum îți era norocul . Și atunci erau profesori pasionați, după cum erau și persoane care doar găseau o scăpare în a fi profesor, dar parcă totuși erau mai puțini. Era mai multă seriozitate în sensul în care profesorii veneau la ore și existau reguli foarte stricte în școală. Disciplina era mult mai bună și luată foarte în serios. Să fie chemați părinții la școală era un eveniment catastrofal, o rușine imensă, atât acasă cât și la școală, care trebuia evitat cu orice preț. O încasai de două ori, și de la școală, și de la părinți. Țin minte că se făcea careu înainte de începerea orelor și eram numărați înainte de a intra în clădirea școlii. Nu erai prezent la careu, nu intrai în clasă, foarte simplu. Existau totuși și elemente bune, de exemplu uniforma. Eu sunt pentru uniforme școlare pentru că elimină din ecuația interacționării școlare probitatea financiară a părinților. Numărul matricol prins de mânecă era totuși ușor exagerat și mai degrabă arăta orientarea școlii către control. Am avut o învățătoare foarte pasionată și dedicată, am făcut multe excursii școlare de o zi sau de mai multe zile, nu pot să zic că a fost o experiență total neplăcută. Prin clasele primare am făcut ore de lucru manual unde am învățat diverse chestii tehnice, băieții și lucruri gospodărești, fetele, un alt aspect util.
Totuși școala era augmentată cu multe elemente de îndoctrinare și eram folosiți ca forță de muncă ieftină. Am cules mere în livadă, fiind până în clasa a v-a la generală 16, la capăt de strada Gheorgheni. Țin minte că trebuiau culese numai și numai cu mâna și aveam normă 20 de găleți pe zi. Respectivele găleți erau trecute într-un tabel pe măsură ce erau colectate în cutii mari de lemn, treabă serioasă. Nu primeam de mâncare, se venea cu pachețel de acasă, se lucra până seara, se mergea pe jos până acolo și aveam dreptul să luăm acasă două mere în fiecare zi. Eram copii de 12 ani, judecați și voi. Ulterior, după ce ne-am mutat la Bob, făceam blocuri de desen pentru Mucart. Era o activitate ceva mai relaxată și oricum era doar o oră pe săptămână, dar tot aveam normă și primeam note după cum o îndeplineam sau nu.
Elementul de îndoctrinare în școală era dus la absurd. Începea de la tabloul de pe perete cu iubitul conducător ( formulare originală), cântatul imnului dimineața, includerea obligatorie în diverse organizații, deși ți-se spunea că numai cei care merită vor fi incluși erau oricum toți incluși și tot felul de alte lucruri în care trebuia să declari că iubești de nu mai poți partidul, țara și pe marele conducător. Țin minte că am fost dus, și nu odată, să participăm la diverse parade desfășurate în cinstea iubitului conducător. De regulă se mergea și în ziua dinainte pentru a exersa. Era o bulibășeală generală din care nu înțelegeam nimic. Mai eram duși la Casa Armatei să privim diverse filme care făceau propagandă pro-sovietică, de regulă armamentului lor considerat superior. Am fost șoim al patriei și pionier. Organizațiile ar fi fost distractive și utile dacă s-ar fi făcut ceva constructiv, în genul cercetașilor. Singurele lucruri utile făcute au fost cursurile de prim-ajutor. În rest era doar o formă de îndoctrinare, de pregătire a unor copii naivi cu ideea de ierarhie de comandă și de deprindere a supunerii voinței individuale celei a partidului. Te mai pregăteau și să fii turnător, să îți sabotezi colegul pentru un șnur colorat pe mână și să iubești tinichelele strălucitoare cu care erai recompensat.
O să închei povestind despre lipsuri și frustrări. Nu eram chiar atât de proști, știam că există un vest cu de toate, chiar dacă nu îl cunoscusem în realitate, dar existau persoane care călătoriseră și care povesteau, deși cu fereală. Lucrurile aduse de dincolo, de la banale ciocolate la aparate video se foloseau pe post de valută. Și, credeți-mă, este trist că o banală ciocolată devine un obiect de lux. Acum o poți cumpăra de oriunde cu câțiva lei, dar atunci nu se putea. Singurele dulciuri din comerț de care îmi amintesc sunt pufarinii. De la ciocolată o să trec la nu mai puțin celebrele banane. Portocale vedeam mai des, dar banane foarte rar, de regulă de Crăciun. Banana era un fruct absolut magic, le primeam verzi și așteptam să se coacă puse pe dulap. Portocalele erau folosite la maxim, chiar și coaja fiind conservată cu zahăr. Zahărul nu se găsea nici el chiar peste tot, și știu că pentru a face o prăjitură, de exemplu, trebuia făcut cumva rost de el. Mă depășea cum se făcea rost de lucruri, dar acest cuvânt este precursorul cuvântului a cumpăra de azi. Atunci nu se folosea a cumpăra, se folosea a face rost. Țin minte și sistemul de cartele, fiind trimis la magazin cu cartela lunara de orice s-o fi găsi acolo. Un lucru bun, totuși, era laptele care se livra dimineața pe scara blocului. Onomasticele sau sărbătorile erau cele mai uzuale ocazii în care abilitățile de a face rost erau puse la încercare și exersate la potențial maxim. Aveam bunici la țară, așa că de acolo mai veneau diferite produse. Țin minte și procesul de punere pe iarnă a absolut orice. Se proceda așa pentru că pur și simplu nu se găseau iarna legume. Cartofii prăjiți erau și ei un lux, din cauza uleiului. Cartofi mai existau de pe la bunici, dar ulei nu, de ăsta trebuia făcut rost. Coca cola, nu că ar fi pagubă, nu am gustat decât după revoluție, am gustat ocazional pepsi pentru că din ăsta se făcea la noi și celebrul brifcor. Dar nu numai produsele alimentare lipseau, lipsea cam orice lucru care ar fi putut bucura un copil.
Dacă voiai un trening, o haină sau niște banali adidași atunci aveai nevoie de părinți cu relații. Altfel nu aveai cum să faci rost. Umblam toți cu același haine proaste și teniși de Drăgășani, dacă nu mă înșel. O haină mai bună devenea element de statut social. Dacă voiai o minge de piele pentru a juca fotbal în curtea blocului, din nou, trebuia folosit sistemul de relații. Pentru o bicicletă la fel.
Nu existau desene animate, aveam dreptul la două episoade pe săptămână, sâmbăta, la 20 de minute după ce se termina școala. Nu știu cine a avut ideea stupidă să le pună așa, dar trebuia să sprintez de la școală acasă sa le prind. Mai existau ceva filme la cinema, cele cu Piedone fiind cele mai populare, erau hazlii și fără subiecte politice, și dacă aveai cu adevărat noroc, te puteai uita la filme pe video, acasă sau pe la cunoscuți. Cine nu a trăit era casetelor video semi-clandestine nu poate aprecia la traducerile lui Irina Nistor. Magia video-ului înnebunea lumea și ducea la situații absurd amuzante. Țin minte că la bunici se organizau, de către un vecin veșnic pus pe învârteli, proiecții video contra cost, cinemaul ad-hoc fiind improvizat în bucătărie. Ziua se dădeau file cu Rambo și altele de același gen, seara de dădeau filme 18 +. Ce făceau oamenii aia privind în grup la pornache mă depășește, că noi nu eram primiți, și nu cred că aveau traducere făcută de respectiva Irina.
Cu adevărat greu de înțeles este, pentru generația de azi, cum lucrurile considerate banale azi deveneau un simbol al capacității de a te descurca. Din obiecte banale deveneau adevărate obiecte de cult. O sticlă de cola, o pungă de plastic, o pereche de blugi, un salam de Sibiu, un televizor color, nu mai vorbesc de mașină nouă, etc, toate arătau că ai capacitatea de a face rost de lucruri, fie prin contrabandă, fie că aveai relații pe la fabrici care produceau pentru export, fie că aveai neamuri în străinătate. Nu conta cum dar te descurcai. Ierarhiile sociale erau mult modificate, scoase din normalitate, și reordonate după aceste criterii. Să nu vă gândiți că dacă erai sus in ierarhie o duceai mult mai bine. Ambii părinți erau directori, aveau relații, dar acestea aduceau mici avantaje. Comenzi la o casă de comerț, un televizor primit mai repede, lucruri mărunte dar care la vremea respectivă reprezentau ceva. Practic toată lumea suferea și avea frustrări din causa lipsei de lucruri banale și partea tristă este că și copii își dădeau seama de asta. Adulții puteau ascunde doar până la un punct toată situația, dar atât. Orice copil care voia o pereche de adidași își dădea seama pe loc că nu este atât de simplu.
În final o să vă povestesc despre numere la mașini, scos din context, doar ca să vedeți cum se făceau ierarhiile sociale atunci. Cum mașinile erau cam toate la fel, Dacia 1310 de diverse culori, diferențierea se făcea după numere. De regulă numere pentru populație aveau patru cifre, dar cele pentru întreprinderi numai trei. Iar din cele cu trei cifre contau foarte mult cele care începeau cu 1. Dacă aveai la mașina întreprinderii un număr cu 1-cj-1xx atunci erai cu adevărat un mini-rege și practic făceai ce voiai pe șosea. Nu îndrăznea nimeni să te oprească pentru că nici un milițian nu risca să aibă de-a face cu partidul. Trebuia un milițian foarte curajos sau cu pile la rândul lui ca să te oprească. Așa am făcut odată un drum de Cluj- Bistrița in mai puțin de o oră, duminica, cu o mașină care nu depășea 140 km/h. Conta că numărul mașinii era 1-Cj-137 ( mai aveau la tata la Cug una cu 1-cj-114 dar numai directorul mare putea umbla cu ea) și cu numărul ăsta puteai face cam orice. Puteai și claxona la poarta raiului că ți-ar fi deschis.
Apoi a venit revoluția și încet, încet am început să avem de toate. Trist este că a rămas în noi, și a trebuit să treacă mulți ani pentru a dispărea, spiritul ăsta că valoarea este dată de posesiunile materiale. Mașina, în special, casa, hainele, tot ce este la vedere, sunt etalate de multe ori, chiar și de generații mai tinere, și venerate ca simboluri falice ale unui statut social dubios și efemer. După mulți ani mi-am dat seama cu ce traume am rămas și cât de prostească este această gândire, dar atunci așa era, așa am fost educați, era considerat normal. Chiar către final de comunism, aparatul video era simbolul suprem. Paradoxal această tehnologie nici nu mai există, după cum nu ar trebui să mai existe nici indivizii care cred că înainte a fost mai bine.
Au fost unele lucruri bune, dar nu neapărat legat de comunism, au fost și lucruri normale, dar au fost și multe, mult prea multe, lucruri rele. Noi, ca și copii, le ținem minte, adulții cu atât mai mult. Dacă cineva mai vine cu narativa ce bine a fost înainte ar trebui trimis să locuiască în țări unde se mai păstrează această organizare, Coreea de Nord de exemplu, așa vreo 4-5 ani, să vedem ce părere mai are. Este foarte ușor să îți dai cu părerea beneficiind de o viață confortabilă, dar fără să știi cum a fost de fapt în realitate.
Razvan Scrie 