În continuarea articolului în care descriam cum am perceput eu mașinile în copilăria mea, o să descriu cum am simțit, tot în calitate de copil, părțile mai puțin plăcute a comunismului. Sunt aspectele pe care cei mai mulți le ignoră acum și nu vă povestesc despre ele atunci când tot vă spun ce bine era înainte.
La fel ca și în cazul mașinilor, o constantă o reprezintă frigul, la care mai adăugăm, după caz, întunericul. Până în 1987 am stat în apartament la bloc și apoi ne-am mutat la casă. În ambele locuințe era foarte frig. Dacă în apartament nu aveai nici un control asupra încălzirii și a programului de apă caldă, la casă lucrurile erau un pic diferite. În apartament stăteam îmbrăcați în costume de cosmonaut făcute artizanal, din molton, atât era de frig. Nu mai rețin programul de încălzire dar nu era generos deloc. Temperatura media iarna în respectivul apartament nu cred că depășea 15 grade. Apa caldă venea de vreo trei ori pe săptămână, câte două ore, dar și acest program era pur teoretic. După ce ne-am mutat la casă lucrurile s-au mai schimbat un pic, dar nu neapărat în bine. Frigul a rămas același. Aici încălzirea se făcea cu sobe de teracotă dotate cu arzătoare pe gaz. Deși foarte frumoase și decorative, sobele de teracotă reprezintă o soluție de încălzire a spațiului foarte ineficientă. Cu un consum mare de gaz, sobele aveau două moduri, rece și foarte cald. Seara era extrem de cald în cameră, iar dimineața era la fel de rece ca și afară. Ulterior, după 89, au apărut sisteme de automatizare simple care controlau funcționarea sobelor și mențineau temperatura constantă. La baie aveam un dispozitiv est-german care făcea apă caldă instantaneu, precursor al centralelor de astăzi, dar consumul de gaz era astronomic, așa că trebuia folosit cu măsură. De fapt, stând la casă, aceasta era una din probleme și anume cota de gaz. Cota de gaz te împiedica să dai drumul la arzătoare în sobe după cum voiai. La un moment dat a stat o mătușa la noi câteva zile și pentru mine a fost un mare motiv de bucurie că veneam acasă de la școală și erau câteva camere încălzite în loc să fie reci ca gheața, după cum era situația obișnuită. Îmi amintesc că se foloseau un fel de pernuțe la uși și geamuri, pentru a reține în interior și ultima urmă de căldură. Când eram la țară situația era ceva mai bună, aici încălzirea se făcea cu lemne și din acestea erau din belșug. În bucătărie focul mergea permanent și transforma încăperea într-un refugiu cald și primitor. Apa caldă era și mai puțină la țară, deși bunicii din partea mamei aveau baie în casă dotată cu boiler pe lemne. Doar că nu era obiceiul de a te îmbăia zilnic, cât mai degrabă săptămânal.
La pachet cu frigul venea și întunericul și asta pentru că zilele reci sunt cele scurte de iarnă. Începând de la inexistența iluminatului stradal în Cluj, nu mai vorbesc de bunicii de la sat, până la banalitatea penelor de curent sau a orelor în care era pur si simplu oprită energia electrică, a face lucrurile seara pe întuneric devenise o a doua natură. Dacă era ceva obișnuit să umbli pe întuneric la țară pe uliță, ajutat doar de lumina lunii, mai puțin normal era să faci temele sau alte activități casnice la lumina lumânării, a lămpii cu ulei sau a unor becuri de 12v alimentate cu baterie de mașină. Rețin că au fost perioade în care curentul se lua după program, mai ales la sat, sau pur aleator după cum dictau necesitățile industriale sau de economisire. Iar economisirea energiei se făcea cel mai bine seara, când lumea avea nevoie de lumină. În timpul zilei, când nu aveai nevoie de el, mai rar existau întreruperi de curent. Cine nu a trecut prin asta nu poate înțelege cât de brutal este. După ce că stai îmbrăcat cu cinci straturi pe tine, brusc și fără avertisment, rămâi pe întuneric. Și nu poți să faci absolut nimic, decât să cauți lumânările sau ce mai folosești tu ca sursă de iluminat alternativ.
Un alt lucru pe care mi-l amintesc foarte bine era lipsa de igienă. Pe atunci nu consideram așa, dar acum mă îngrozesc. Sigur, cel menționate mai sus, au o importantă contribuție, pentru că este greu să te speli pe corp sau să speli rufe, fără apă caldă și curent, dar cred că exista și un aspect cultural. Dușul, ca și formă de spălare corporală, era necunoscut, sau făceai baie sau nimic altceva, dar și respectiva baie era considerată necesară doar la câteva zile indiferent de activitățile zilnice avute. O mașină de spălat haine decentă nu se cumpăra pur și simplu din magazin, se făcea rost de ea pe pile, iar detergentul pentru ea era marfă de contrabandă. Dacă mă gândesc bine. și săpunul, ceva ce acum găsești cu 2 Ron, era greu de obținut. Tata călătorea des în alte țări din blocul comunist și unul din lucrurile pe care le aducea în mod constant erau pachetele de săpun frumos ambalate și parfumate, pentru că prin alte țări comuniste acest articol absolut esențial de igienă exista. Săpunul avea dublă utilizare, de fapt, înainte de a fi folosit, era pus printre haine pe post de parfum. La țară rufele se spălau manual și era o procedură complicată, aici pot să înțeleg de ce se făcea rar. Ca o consecință, a mirosi nu era considerat rușinos, pentru simplul motiv că toata lumea mirosea la fel, paradoxal, igiena impecabilă te scotea în evidență. Aveam o singură uniformă, in paranteză spus consider uniforma școlară un lucru bun, și două cămăși. Uniforma trebuia să țină doi ani așa că se evitau spălările, doar cămășile erau spălate ceva mai des, când era suficient de negru gulerul. Astăzi nu mi-aș pune problema să port ceva care vine pe corp mai mult de o zi, eventual nici atât. Iar dacă nu fac duș seara, nu pot dormi, așa sunt eu programat. Nu eram singurul în această situație de a mă complace în propria murdărie, toți eram la fel, aceasta era normalitatea, iar faptul că o țin minte denotă cât de adânc era înrădăcinată. Unul din bunici, chiar mutat la oraș, mult după 89, cu apă caldă și baie la dispoziție, nu putea concepe ideea de duș zilnic și de spălare regulată a hainelor. Nu era rău intenționat, doar că avea niște obișnuințe, create de practica de o viața, foarte greu de schimbat. Țin minte că am fost într-o tabără în Cehoslovacia înainte de 89 și am fost foarte revoltați că ne puneau ăia să facem duș seara. Nu era ceva opțional, era obligatoriu, se mergea cu rândul la duș. Acolo am învățat noțiunea de duș scurt, făcut zilnic, cu apă caldă, eventual făcut chiar de mai multe ori pe zi, că era apă caldă permanent. Am învățat și că nu e rușine să fii gol, dușurile nefiind individuale. Au fost o grămadă de prejudecăți de depășit atunci.
Dacă tot am vorbit de spălatul hainelor atunci să vă povestesc și despre haine. Existau haine și încălțăminte, dar nu de calitatea sau varietatea celor care există acum. Hainele mai bune se obțineau pe sub mână, prin pile, după cutuma vremurilor. Dacă aveai nevoie de ceva mai deosebit sau mai tehnic, în genul unui costum de schi sau a unei haine de ploaie, sau chiar a unei perechi de adidași, sau de fapt orice haină mai bună și care să arate bine, atunci cu adevărat aveai nevoie de conexiuni serioase. Până la urmă se va dovedi că adidașii sunt din cei refuzați la export, costumul de schi nu este impermeabil, schiurile sunt o mare porcărie, mai mult periculoase decât utile, treningul nu poate fi purtat toată ziua că se strică, haina de ploaie a adus-o tata din Germania de est, un banal tricou de bumbac era aur curat, iar revista Burda care conținea tipare de haine pentru femei circula pe sub mână ca o biblie a croitoreselor casnice amatoare. Țin minte primii mei clăpari, rusești, din piele, pe cât de grei pe atât de nerezistenți la apă și frig. În ziua de azi ar fi considerați o porcărie, ceea ce și erau, dar atunci erau în sfera normalului. Geaca de iarna era adusă și ea de tata de prin călătoriile lui prin străinătate, și trebuia să țină măcar doi ani, iar bocancii de iarnă urmau același model. Nu conta că mă strâng un pic, conta că țin de cald. Scarcitatea făcea ca hainele să fie peticite și reparate iar și iar, dar, din nou, nimic nu era anormal, se purtau chiar și așa. Hainele adulților, dacă nu mai erau bune, erau transformate pentru copii. Nu exista un Decathlon de unde să mergi să îți cumperi îmbrăcăminte adaptată pentru diverse sporturi, nu exista H&M pentru cumpărături rapide, nu exista mai nimic specializat de fapt. Rar îmi amintesc să fi mers să probăm ceva în magazin, eventual de acolo se cumpărau lucruri banale și proaste, dar hainele mai bune toate au fost procurate prin pile și relații. O chestiune interesantă era că se cumpărau, cel puțin pentru mine ca și copil, haine mai mari cu 1-2 numere. Ele oricum aveau o durată de viață prognozată mare așa că se cumpărau ca să fie bune ceva vreme. Cu vreo doi-trei ani înainte de 89, tata făcuse rost de un trening Adidas, original, parte din echipamentul destinat echipei lor de handbal, dar care nu a mai ajuns la jucători. Treningul nu era folosit în nici un caz la sport, era afișat la evenimente sportive ca o declarație a capacității de a face rost de lucruri. Cam acolo se ajunsese, banalul era transformat în avere și etalat în consecință.
Ca să închei prima parte o pomenesc de lipsa de amabilitate a oricărei persoane care avea o cât de mică responsabilitate și lucra în ceea ce astăzi numim slujbă care implică relații cu publicul. Sunt incluse aici vânzătoarele de orice fel, vânzătorii de orice fel, deși erau mai rari, portarii ajunși mari șefi doar pentru că aveau cheia de la ușă, și de fapt cam orice persoană cu care interacționai în vederea achiziționării unui bun sau serviciu. Responsabilitatea normală de astăzi era transformată în putere atunci, gestionarul de magazin fiind comandantul suprem pentru că avea puterea de a decide cine și ce primește. Țin minte cum a urlat la mine o vânzătoare, astăzi ar fi dată afară pentru așa ceva, că nu am voie să intru în magazin fără coș, deși eu fusesem trimis la magazinul Diana să cumpăr doar o conservă. Conserve de pește și legume se găseau fără probleme. Este o scenă de neimaginat acum, dar atunci era firesc. Eu, ca și copil, mă loveam permanent de mici și mari zbiri, femei sau bărbați, fiecare considerându-se mare stăpân pe o moșie imaginară. Acum știu că lipsa unor lucruri și servicii de bază favoriza aceste abuzuri, dar încerca-ți să vă imaginați ca ar fi posibil să mergeți azi la magazin și vânzătoarea vă dictează ce să cumpărați. Care ar fi reacția voastră? Exact, proastă. Unele situații deveneau si mai ilare sau absurde. Îmi amintesc că se mergea iarna la schi la Băișoara și cei de la recepția hotelului mare de acolo erau cunoscuți că refuzau lumea, deși jumătate hotelul era gol. Numai pentru că se putea, nu aveai o pilă la ei, că nu aveai unde să reclami și probabil nu îi întreba nimeni de balanța de venituri și cheltuieli. Din nou, responsabilitatea confundată cu puterea. Astăzi pentru performanța de a nu avea venituri în plin sezon ești pus urgent în preaviz și probabil și pe o listă neagră. Chiar și după revoluție am pățit la fel, ca dovadă că metehnele odată dobândite dispar cu greu. Iar ca să revenim de unde am plecat, era frig oricum în hotel și apa caldă mai mult nu se dădea decât se dădea, dar era singura unitate mare de cazare din zonă, deci era foarte căutată.
În episodul viitor am să povestesc despre lipsurile de tot felul, chiar și un copil își dădea seama de asta și despre cum se augmenta școala cu activități de îndoctrinare sau de furnizare a unei forțe de muncă gratuite.
Razvan Scrie 