Îmi place să citesc. Nu mă consider neapărat un literat, iar lecturile mele sunt destul de eclectice. Nu urmăresc perioade anume, curente literare sau regiuni geografice. Dacă îmi place un autor citesc cât mai mult din ce-a scris, uneori mă mai orientez după diverse recenzii sau aleg cărți la întâmplare. Citesc cu plăcere atât autori români, sunt unii foarte buni, cât și din clasicii consacrați. În același timp nu ezit să las din mână o carte care nu îmi place.
Iubesc cititul pentru că mă transpune în alte universuri, imaginate de autorii lor, unde aceleași lucruri se întâmplă diferit. Fiecare autor are un punct de vedere, iar un autor este cu adevărat bun dacă te face să rămâi măcar cu o idee de-a sa pe care nu o uiți. S-ar putea să nu fii de acord cu ea, dar aceasta este bucuria, diversitatea opiniilor. Universul tău, banal, s-ar putea să arate cu totul altfel în viziunea autorului. Iar dacă universul nu este din cel banal și este și propus într-o altă interpretare atunci rezultatele te fac să cazi pe gânduri. Uneori autorii îți prezintă universuri noi, care există lângă tine, dar pe care nu le cunoști, alteori te ajută să îți cristalizezi idei sau sentimente pe care le bănui, dar nu le poți exprima. Gama este larga și depinde numai de tine ce înțelegi din fiecare carte.
Un astfel de univers ne propune Jose Saramago, în romanul Evanghelia după Isus Cristos. Găsim aici toate elementele din biblie, descrise mai în amănunt sau nu, după cum cere acțiunea, doar că un pic diferite față de reprezentarea lor bisericească. Îi vom avea pe Isus, pe Dumnezeu, pe Diavol, cei trei Magi, Maria, cealaltă Maria, apostolii, Irod, și tot ce se mai cere pentru o bună descriere a tragediei, doar că fiecare este și nu este similar cu cel descris de versiunile oficiale.
Romanul începe banal, de fapt prima jumătate este foarte lentă în desfășurare, și descrie viața grea a iudeilor din Galileea. Suntem părtași la străduințele lui Iosif, tâmplarul, de a întemeia o familie cu Maria, dărăcitoarea de lână. Ne sunt descrise diferențele sociale dintre bărbat și femeie, femeia nu are practic drepturi, habotnicia religioasă a oamenilor, obiceiurile lor. Primul copil va fi Isus, născut într-o peșteră din Bethleem, altfel folosită pe post de grajd, pentru că nimeni nu a vrut să primească o gravidă pe punctul de a naște în casă. Deja ideea de răutate umană este introdusă. Vin și cei trei magi, dar nu sunt chiar magi, unul este chiar Diavolul, doar că nu o știm încă. Isus va prelua meseria tatălui, deși tatăl nu este foarte bun în ce face, vor mai apărea și restul de copii, incluzând două fete. Isus va crește și va termina instruirea de la sinagogă. Iosif, măcinat de vina de a nu preveni măcelul copiilor din Bethleem, va fi răstignit de romani, complet nevinovat, doar de dragul simetriei, pentru că opt ori cinci face patruzeci. Coșmarul său se va transmite fiului, pentru că, în deja absurdul univers biblic nimic nu este iertat, păcatele tatălui se transmit copilului.
Acțiunea va prinde consistență odată cu plecarea lui Isus de acasă, într-o călătorie inițiatică, pentru a-și afla menirea. El știe cumva că este special dar nu știe de ce și de ce ăsta îl macină. Dacă până aici tot universul este crud, absurd, și plin de oameni care par buni dar nu se ajută între ei, continuarea este absolut înfiorătoare. După multe peregrinări, care includ patru ani ca ajutor de păstor la cea mai mare turmă care nu producea nimic, păstorită fiind de Diavol, Isus îl întâlnește pe Dumnezeu. Dar este numai o jumătate de întâlnire a cărei Singur rezultat este că va fi umilit, iar întrebările lui vor rămâne fără răspuns, urmând ca divinitatea să îl lămurească complet atunci când va avea nevoie de el. Pe moment va afla doar că îi sunt hărăzite gloria și bogăția dar va plăti cu moartea.
Isus devine bărbat cunoscând o femeie, o altă Marie, demnă și bogată practicantă a celei mai vechi meserii. Încet, încet va constata că este capabil de minuni mai mari sau mici, lucru care va confirma natura lui divină, dar nu și menirea lui, care în continuare este necunoscută. Se mai petrec multe lucruri, mai mult sau mai puțin conforme cu varianta biblică, dar nu vreau să le descriu pe toate. Ce se conturează este ideea că D-zeu pedepsește orice greșeală, și toți au păcate, dar nu și îndrumă. Nimeni nu este sigur, de fapt, care este calea dreaptă.
Inevitabil Isus va afla ce se așteaptă de la el printr-o discuție de patruzeci de zile cu Dumnezeu și Diavol. Pentru că, așa cum n-i se spune, unul nu există fără celălalt. Doar că D-zeu nu este mare și bun, este crud, absurd, neîndurător. El nu va fi interesat de suferințele oamenilor cât de gloria personală. Oamenii îl interesează în măsura în care servesc scopului. Iar Isus va afla că menirea lui este să creeze o nouă religie care să extindă influenta lui D-zeu în lume. Nici nu mai contează că va fi întemeiată în numele lui, atâta vreme cât va fi recunoscut ca fiu al domnului. Viitorul zugrăvit este atât de sângeros, toți viitori morți, începând cu apostolii, sunt descriși, căci timpul nu există pentru D-zeu, până când el însuți recunoaște că nici nu și-i mai amintește pe toți. De un asemenea spectacol al trufiei, cruzimii și căutării gloriei personale până și diavolul este îngrozit, atât de îngrozit încât se oferă pe el la schimb dar este refuzat. Isus va înțelege că nu are de ales, va trebui să predice pocăința, căci păcatul îi unește pe toți. Dar chiar și aici D-zeu va fi absurd, căci nu specifică clar cum trebuie Isus să procedeze, îi va spune doar că ai imaginație, folosește-o, iar eu am să îți trimit un bărbat, Ioan, să te ajute.
În final, Isus, știind destinul care îl așteaptă, se va conforma. Va performa reticent și la limita minimei rezistente. Va înfăptui miracole mici și mari, după cum se cere, sfâșiat de cunoașterea faptului că prelungește tuturor un destin care oricum va fi fatal. Chiar refuza învierea lui Lazăr pentru că nimeni nu poate fi atât de crud încât să îți ceară să mori de două ori. Dar D-zeu chiar este atât de crud și peste tot în carte moartea devine o sentință grea care nu presupune nimic bun. Pentru că D-zeu nu lămurește nimic, nici pedepse, nici beneficii.
Cu un ultim gest, în încercarea de a-i salva pe toți, Isus va încerca să scape murind ca fiu al omului. Nu va protesta, va spune tot ce este mai greșit în încercarea de a-și grăbi destinul, înainte ca tatăl să prindă de veste. Pentru că dacă va muri ca fiu al omului, pentru înfumurarea de a -se proclama rege, atunci tot viitorul sumbru va fi evitat, căci numai moartea lui pentru a salva păcatele tuturor va duce la o nouă religie. Dar și acest ultim act va fi inutil, D-zeu îl va primi la dreapta lui, în timp ce Diavolul va strânge sângele lui. În carte se sugerează ca Diavolul va avea ideea, peste ceva sute de ani, de a crea un nou Dumnezeu, diferit, creație care va genera războaie religioase.
Vă recomand cartea, chiar dacă nu este ușor de citit. Autorul are un mod specific de a scrie, cu fraze lungi și fără dialoguri explicite, mod care necesită obișnuință. Eu am rămas din ea cu un sentiment că poate Saramago are dreptate, poate D-zeu este crud, absurd și a creat totul strict pentru gloria lui. Dar dacă este așa, nu cumva Saramago ne spune că de fapt nu există? Dar nu este exclus, subiectul fiind controversat, ca voi să înțelegeți altceva.
Razvan Scrie 