Dificultatea în programa o excursie de o zi, cu plecare și revenire în Cluj, este găsirea unui echilibru între trei elemente. Distanța până la traseu și timpul necesar deplasării dus-întors cu mașina. Timpul necesar parcurgerii traseului în funcție de dificultatea lui și de condiția fizică a participanților. Aici trebuie ținut cont și de ora la care se întunecă, oră care variază drastic în funcție de anotimp, de dificultatea lui tehnică, de lungimea lui și de cât este de urcat. Al treilea element este spectaculozitatea traseului, pentru că nu întotdeauna se pot alege trasee foarte spectaculoase, uneori trebuie să te mulțumești cu mai puțin. Firește, important este să ieși în natură și să faci mișcare, dar, uneori, parcă ai vrea să vii acasă cu poze de pus în ramă, și de data aceasta pot zice că am reușit.
De această dată, pentru excursia noastră de o zi, am ales Pietrosul Rodnei. M-am mai gândit și la Retezat, dar traseele erau mai lungi și mai dificile. Vârful Pietrosul Rodnei se înalță deasupra orașului Borșa, ajunge la 2300 metri, și fiind septembrie nu era risc de a fi acoperit de zăpadă. Drumul până în Borșa durează aproximativ trei ore, cu mențiunea că trebuie avut grijă la trafic. Nu vreau să spun că se circula ca în junglă pe acolo, doar vă sugerez aceasta, după cum toată dezvoltarea urbanistică a zonei este absolut aleatorie și sugerează o ignorare completă a legii. Drumul in sine este plăcut pentru că ești însoțit de peisaje frumoase, o parte pe valea Someșului și apoi pe lângă munții Rodnei.
Traseul către vârf pornește din Borșa, dar pentru a scuti niște kilometri de umblat pe drum asfaltat, noi am lăsat mașina în parcare la mănăstirea Pietroasa, lăcaș care, în cei cinci ani de când nu am mai fost, s-a tot extins. Se poate lăsa mașina și prin alte părți, depinde cât vreți să mergeți pe jos și cât sunteți de curajoși. În parcarea mănăstirii ai măcar un sentiment de siguranță.
Traseul începe pe un drum pietruit, mai bun sau mai rău, de regulă mai rău. Pentru umblat este bun, pentru mașini mai puțin. Este drumul care servește pentru aprovizionarea stației meteo și a cabanei Salvamont de lângă lacul Vidra. Drumul este accesibil strict cu mașini de teren adevărate, dar oricum este o situație ipotetică, pentru că de la intrarea în parcul național este închis. Până la limita parcului s-au construit cabane de închiriat. Frumoase, nimic de zis, dar greu accesibile și oricum cam toate aveau ciubăr și asta spune multe despre segmentul de populație vizat. Drumul este abrupt și până sus în căldare se fac peste cinci kilometri, care nu pare mult, dar sunt aproximativ 800 de metri de urcat. Abia aici se va deschide priveliștea, drumul de mai jos fiind împădurit, și realizezi cât de frumos este peisajul. Deocamdată, din cauza geografie, priveliștea este mai mult către nord și va trebui să urci pe creasta vizibila de jos pentru o vedere panoramica a Munților Rodnei sau, după noroc, mai departe.
Odată ajunși la lacul Vidra ați trecut de jumătatea traseului. De aici încolo se poate spune că urci cu adevărat pe munte pentru că drumul se continuă cu o cărare care urcă șerpuit un povârniș abrupt și bolovănos. Ne-ar fi putut părea periculos, dar după experiența de pe Ahorn, a părut o plimbare în parc. Vă sfătuiesc să faceți un popas la lac, pentru odihnă și pentru contemplat coastele abrupte care îl străjuiesc. Legenda spune că lacul seamănă cu România ca formă, dar eu zic că seamănă mai degrabă cu o mașină desenată de un copil. Poate semăna și cu țara dacă aveți ceva mai multă imaginație, dar va trebui să urcați pentru o priveliște completă. Mai degrabă seamănă cu o mașina, naiv desenată, care a avut o întâlnire cu un tramvai.
Odată ajunși pe creastă și apoi pe vârful Pietrosul Rodnei, priveliștea este cu adevărat magnifică. Noi am prin o zi bună de urcat, dar ușor cețoasă, așa că nu se vedea departe în zare, dar oricum a fost superb. Vârful, dar și traseul, este aglomerat, fiind o destinație populară de weekend. Multă lume urcă numai până la lac ,de fapt, după posibilitățile fizice, dar eu zic că merită făcut un efort și făcută toată urcarea. Am întâlnit și oameni tineri, și mai în vârstă, și cred că este un lucru bun că lumea iese din casă.
În total am făcut 16 km, cu 1348 de metri urcați. Am avut nevoie de trei ore și jumătate la urcare și două și jumătate la coborâre. Nu socotesc aici pauzele, la lac, pe vârf și pe creastă. Nu este concurs, așa că este păcat să nu faci pauze să admiri peisajul, să îți tragi sufletul sau să mănânci ce ai adus de acasă. De plăcut, mi-a plăcut, dar mai ales i-a plăcut fetei și s-a simțit foarte mândră că a urcat până sus fără probleme și fără să se plângă. Totuși, dacă căutați un traseu mai sălbatic și mai rupt de lume, nu este acesta, poate doar într-o zi lucrătoare a săptămânii. În weekend, de fiecare dată, am prins aglomerație. Partea bună este că nu trebuie să vă îngrijorați de urs, partea mai puțin bună este că va trebui să ignorați inevitabilele strigăte inutile.
Razvan Scrie 