A doua drumeție de o zi pe care vreau să o prezint este cea făcută pe Vârful Rastkogel (2762). Vârful este situat la mijlocul liniei drepte imaginare care unește cele două stațiuni de ski, Tux și Hochfugen, fiind accesibil din mai multe direcții. Deși teoretic este mai puțin înalt decât Ahorn oferă, grație poziționării deschise, priveliști foarte spectaculoase ale crestei principale a Alpilor.
Rastkogel este accesibil din mai multe direcții, dar pentru comoditate noi am ales să urcăm pe el din Finkenberg, folosindu-ne de telecabină pentru a câștiga altitudine. Se poate ajunge cu piciorul și din Tux sau din Hochfugen, dar traseele vor fi mai lungi. Inconvenientul, dacă alegi să vii de către Finkenberg, este că majoritatea traseului este de fapt pe drumul utilitar care deservește diversele instalații de pe domeniul schiabil și unele ferme. Cine a fosta acolo și iarna va recunoaște locurile, pentru mine erau foarte familiare, deși văzute vara sunt diferite.
Traseul începe prin a coborî ușor apoi urcă pe un vârf intermediar Wanglspitze (2400m), loc de popas și de pus ștampila. Wanglspitze se remarcă iarna ca fiind punctul terminus al telecabinei gigantice de 150 de persoane (150er Tux) care face de fapt legătura între cele domenii de schi, Penken, situat deasupra la Mayrhofen , și Tux, situat deasupra lui Tux.
De pe Wangkspitze se coboară din nou ușor, după care se urcă către 8er Horbergjoch, pentru cine a fost iarna și ține minte denumirile pentru că eu unul nu le rețin, și abia de aici se iese de pe domeniul schiabil pentru a intra într-o zonă pustie și mai sălbatică. Priveliștile sunt oricum fantastice, la urcare se vede valea Tux ( zona de sud și vest) având ghețarul în capăt, dar pe măsură ce altitudinea crește se vor deschid priveliști și către părțile de nord și est. Ruta aleasă de noi, deși cea mai scurtă nu este și cea mai populară, căci am întâlnit foarte puține persoane pe traseu. Odată ajunși sus veți întâlni mai multă lume, dar în nici un caz atât de multă ca pe Ahorn. Exceptând poate ultimul kilometru traseul este și ciclabil, pe o variantă diferită și am văzut că practica este să vii cu bicicleta electrică și să faci ultima porțiune pe jos. Cred că este o idee constructivă, mai ales pentru traseul lung care vine de către Hochfugen, pentru că salvează foarte mult timp.
Această ultima parte a traseului care trece printr-o zonă sălbatică este mai asemănătoare prin pustietatea ei cu Dolomiții decât cu Alpii Austrieci. Aici am văzut marmote dar și primele oi și capre, pentru că până atunci văzusem numai tradiționalele vaci. Oile chiar s-au luat după noi o perioadă, nu înțeleg de ce, cred că nici ele nu știau.
Pentru un motiv oarecare este fascinant să stai pur și simplu pe vârf și să admiri priveliștea, chiar mai mult decât pe Ahorn. Poate pentru că este mai liniștit, fiind mai pustiu, poate că are o alură mai primitivă fiind lipsit de vegetație, nu pot să vă zic. Priveliștea este de 360 grade, nefiind nimic în imediata apropiere care să obstrucționeze vizibilitatea. Noi am stat preț de vreo oră și apoi ne-am pornit înapoi, pe exact același traseu, înapoi. Am mai fi stat dar eram condiționați de timp.
Tura nu este foarte grea, are 15 kilometri cu 1000 de metri diferență de nivel, cu patru ore în care am mers efectiv. Trebuie avut grijă la cantitatea de apă pe care o luați cu voi pentru că nu vor fi izvoare. Nu vor fi nici cabane deschide decât la în jurul telecabinei. Ca și în alte ocazii trebuie avut mare grijă să vă întoarceți înainte de închiderea telecabinei. Noi am mai avut timp de o bere și un Kaiserschmann.
Razvan Scrie 