Soarele, râul și coastea

Am mai scris într-un articol despre faptul că o bună parte din copilăria incipientă am petrecut-o la țară.  La țară înseamnă satul Someșul Rece, care în acele vremuri era considerat a fi departe de Cluj, deși sunt doar 25 de kilometri, și arăta cu totul altfel. Astăzi are una aspect de  suburbie mai săracă, dar pe atunci era un sat adevărat de început de munte. Iar locuitorii lui sunt Mocani de Gilău și nu Moți cum am crezut multă vreme, așa că vă rog să nu mai folosiți termenul de mocani in sens peiorativ.

 Revenind, la vârste scrise cu un singur număr, de grădiniță fiind și mai apoi de școală primară, cât am stat acolo aveam o senzație de libertate deplină. A fost probabil și cea mai fericită perioadă a mea, dar despre asta într-un alt articol. Cum bunicii aveau gospodăria lor, iar  bunicul a avut un AVC care l-a  afectat serios, munca le ocupa mai tot timpul. Nici nu exista pe atunci concepția că un copil, chiar de grădiniță fiind, trebuie păzit permanent. Statutul unui copil era peste cel al unui animal de curte, dar nu cu mult.  De fapt, dacă mă gândesc mai bine, la libertatea avută și prostiile făcute  ca o consecința a ei, cam orice mămică din prezent, specialistă în creșterea modernă a copiilor, ar face un atac de cord instantaneu.  Practic apelul se făcea dimineața și seara, iar în rest făceam ce doream. Nici vorbă de teoria modernă cum că copilul trebuie protejat, ținut în puf și ferit de orice mic aspect negativ.  Te descurcai pe cont propriu după posibilități si pricepere.  Nu zic că era bine sau rău, doar că așa a fost. Uneori ajutam în gospodărie, uneori hălăduiam pe dealuri de unul singur, alteori mă jucam cu copii de prin vecini. De mâncat, mâncam când veneam acasă, de dormit de amiază nu dormeam mai niciodată, ne scăldam în râu dacă așa ne venea, ne urcam prin pădure dacă era cald și căutam umbra, ne băgam pe sub căpițe de fân ca să dormim, iar luxul suprem era când primeam o monedă de cinci lei să mergem să ne luăm înghețată. Folosesc pluralul pentru că de fapt eram mai mulți copii, din sat, sau de la oraș veniți în vacanțe. A fost un lucru  bun că eram mulți copii, pentru că rar se întâmpla să fiu singur. Scopul nu este să provoc un atac de cord mămicilor moderne prin descrierea a ce era în stare un copil de grădinița de acum 40 de ani și ce capabilități avea, mentale și fizice, dar cumva nu pot fără să ating acest subiect.

Făceam multe lucruri pe care astăzi copii, mai ales de la oraș, nu le fac. În primul rând eram capabili să mânuim cam toate uneltele din gospodărie, asta include toporul, ciocanul și fierăstrăul. Era perfect normal ca un copil de clasă primară să facă cușca câinelui. Nu era ieșit din comun, chiar dacă nu era chiar o construcție perfectă. Sau să repare un gard, sau să ascută pari.  Singura unealtă interzisă, dar mai mult pentru siguranța ei, era coasa. Trecând peste abilitățile  fizice, era nevoie să îți gestionezi programul zilnic singur, să gestionezi integrarea într-un grup, să fii capabil să îți faci un program comun cu ceilalți copii, să îți dai un loc de întâlnire, să te ferești de ploaie sau să te descurci cu făcutul nevoilor în pădure într-o perioadă în care clasicul pachet de șervețele nu exista. Nu vreau să susțin că eram mai inteligenți pe atunci, nu am suficiente date, dar eram mai practici și mai descurcăreți. Bătutul unui cui într-un lemn nu era considerat o mare realizare, era un fapt banal și râdea lumea de tine dacă îl îndoiai.

Ce lipsea era tehnologia care facilitează comunicarea sau satisfacerea unor nevoi simple și asta te determina să fii creativ și mult mai practic. Că nimeni nu avea un recipient să care apă sau batiste de hârtie era un fapt. Dar nimeni nu avea un ceas de exemplu. Reperele temporale erau dimineața și seara, și erau determinate de ciclul zi-noapte. Adică trimisul vacii la ciurdă și venirea ei acasă. Mai jonglam și cu amiaza, stabilită empiric după cât de sus era soarele pe cer. Ciclul soarelui determina mare parte din program, chiar și pentru adulți. Nu că nu existau ceasuri, dar puțini adulți purtau, iar dintre copii, niciunul.  Nu existau telefoane de nici un fel, așa că dacă voiai să te joci cu cineva anume trebuia să mergi fizic până acolo și să întrebi de el. Putea să fie acasă sau putea să nu fie acasă. Dacă nu era, cel puțin aflai unde este. Putea să fie departe sau aproape. Poate că se întorcea la vremea ciurzii sau poate că mai repede. Toate precizările acestea sau chiar simplu fapt de a stabili un loc de joacă necesitau și repere spațiale.  Existau case, biserica, magazinul, dar pentru noi, copii, cele mai uzuale  erau râul și coastea. De fapt nici drese nu prea existau. Bunicu stătea la numărul 142 dar era Al Titului de peste apă. Alții erau a lui Ion de sub coaste.

Răul Someșu Rece avea un debit mult mai mare la trecerea prin sat și era mărginit de maluri cu sălcii, întrerupte de cărări care făceau posibilă coborârea la apă. Ulterior a fost captat și deviat pe sub munte. Dacă mergeți pe vale în sus, după Uzina o să dați de captarea. Cred că sunt două de fapt, cealaltă fiind mai sus de Măguri unde este și un lac. Dacă treceți de lac, înainte să fie deviat,  o să vedeți care este debitul lui de fapt.  Pe rău erau locuri știute numai de noi, care serveau ca și puncte de reper. Putea fi scările improvizate din bolovani pe care cobora bunica să spele hainele, putea fi podul principal din dreptul bisericii sub care era uneori amenajat un mic dig, putea fi digul de la puntea de persoane din amonte, putea fi locul în care râul se varsă în lac. Răul juca rolul de loc de întâlnire și parc de joacă. Existau legende cum că sunt țipari în el, dar eu nu am întâlnit nici unul, doar pești de mici dimensiuni, cât palma. În el construiam imaginare forturi, baraje de pietre să ne putem scălda până la genunchi când era cald, ne descălțam și mergem aiurea de-a lungul lui, beam apă din el ( și nu a pățit nimeni nimic), de spălam hainele în el. Era o parte consistentă a experienței zilnice. Îmi amintesc ce bucuroși am fost când au construit cu un excavator, mai sus de sat, un baraj de pământ adânc de vreun metru. Era echivalentul unei piscine olimpice. De fapt fusese construit pentru spălarea oilor, dar mult timp a fost folosit pentru scăldat până a dispărut într-o zi, la o ploaie puternică apa a săpat un mic canal de trecere în el și apoi l-a dizolvat cu totul. Iarna răul îngheța și se transforma în patinoar, sau după caz, în teren de hochei. Cu niște bețe și o conservă improvizam adevărate meciuri care de regulă se sfârșeau prin ruperea gheții. Răul era important și pentru că împărțea satul în două, cei de la drum și cei de peste apă. Eu eram de peste apă.

Opusul răului, peste șirul de case,  era coastea. Interesant că nu găsesc cuvântul în dex, dar în aceasta formă era folosit atunci. Coastea desemna panta care pornea de unde se terminau gospodăriile și urca până în cetate. Cetate desemna de fapt zona de platou din vârful dealului, a cărei punct de maxim interes era Valul lui Traian. Nu mai rețin cine l-a construit dar este un fel de mal de pământ, construit cu scop de apărare cine știe când și în timpul căror războaie, uitate și ele.  Oricum este mult mai recent. Dacă scormoneai în el aveai mari șanse să găsești resturi de ceramică și oase. Noi ne imaginam că o să găsim mari comori, dar din păcate nu sa întâmplat, doar ceramică, oase și iar ceramică.  Coastea era brăzdată de cărări care urcau sau mergeau de-a latul. Pe atunci cărările erau folosite de oameni și animale: vaci, capre, poate un lup singuratic, dar nu există dovezi. Ele formau o rețea întreruptă de trei pâraie, din care unul singur avea nume, a lui Ion ( cred, nu sunt sigur). Erau genul de pâraie care se activau la ploi mai puternice și apoi secau, rămânând doar câteva bălți mai măricele ascunse printre mici canioane de piatră și umbrite de copaci.  Coastea era și este împădurită, cu o combinație de foioase și molizi, fără a-se putea hotărî în care zonă alpină este. Noi, copii, aveam denumiri pentru toate cărările și pâraiele, doar că  nu le mai rețin. Le foloseam ca punct de reper și ne orientam fără nici o problemă după harta mentală. Micile bălți prezentau un interes deosebit deoarece putea fi folosite la spălat pe mâini. Spălatul pe mâini era necesar pentru că nu aveam șervețele. Cel mai des exploram porțiunea de deal de deasupra caselor, dar făceam și adevărate expediții, lungi de un kilometru, în ambele direcții. Privind de jos în dreapta teritoriul era delimitat de un drum care urca pe respectivul deal, iar în stânga, la vreo jumătate de kilometru, de un perete de stâncă. Pentru noi, copii fiind, pădurea avea ceva magic și ne imaginam existența unor lucruri fantastice.  Ne imaginam că suntem exploratori în junglă sau căutători de aur. Faptul că ne concuram la înălțime cu un câine ciobănesc mai măricel ne ajuta mult la comparația cu jungla. Aveam și un curaj vecin cu inconștiența. Iarna făceam concurs de coborât cu sania pe cărare. Vara făceam același concurs cu bicicleta, dar biciclete aveam mai rar la dispoziție. Nimeni nu a pățit nimic serios, micile vânătăi erau trecute cu vederea. O rană era considerată serioasă dacă trebuia cusut ceva la loc.  Am escaladat și peretele de stâncă, deși acum nu aș mai face asta fără să fiu asigurat. Tot în pădure eram trimiși să strângem lemne de foc pentru bucătăriile de vară sau ne refugiam când nu voiam să fim găsiți.

Ce am descris aici este doar jumătate de sat, pe lungimea dată de râu. Curios cum cu cealaltă jumătate nu aveam tangență. Acolo erau alții copii, firește, dar fiind de peste râu nu ne jucam cu ei. Nu știu de ce, așa era. De fapt ei erau la drumul principal și noi stăteam pe o uliță, așa că noi eram ruda săracă.   Probabil și ei foloseau aceleași trei repere, soarele pentru timp, și râul și coastea, de pe cealaltă parte,  pentru spațiu. Ne mai întâlneam la râu, pentru că acesta era comun, dar ne priveam cu suspiciune. Când se construia câte un baraj atunci uitam de diferențiere și eram toți la fel, încercând să ne impresionăm unii pe alții.