Acum mai bine de 40 de ani modalitățile de cunoaștere a lumii erau limitate, iar cea mai la îndemână era cititul. Cititul mi-a creat o ideea despre calitățile pe care un bărbat ar trebui să le aibă, un subiect de alt articol, iar una dintre ele este onestitatea și aversiunea pentru minciună.
De vârstă fragedă și relativ perspicace fiind, stăteam și mă minunam cum adulții sunt în stare să fabuleze unii despre sau pentru alții, să construiască lumi imaginare peste cea reală, cea care există, explicata științific. Cum nu se inventase mediul virtual încă, proiecțiile imaginarului peste real se făceau prin viu grai, dar nu beneficiau de avantajul de a fi ținute minte de un server atotștiutor. Se mai întâmpla ca, la următoarea ocazie, fabulația anterioară să fie înlocuită cu o alta, la fel de imaginară, dar nimeni nu părea să își aducă aminte. Persoanele grase, deși mai puțin frecvente, nu erau grase nici pe atunci, proștii nu erau proști și nespălații nu miroseau.
Ulterior am devenit inginer mecanic, adică o meserie bazată în esență pe logică, matematică și cunoaștere precisă a realității. Dacă am avut vreodată dubii a ce înseamnă onestitatea, atunci ingineria le-a spulberat de tot. Onestitatea este lipsa dorinței de a proiecta fapte imaginare peste cele reale. Nu înseamnă că nu pot, dar am făcut o alegere conștientă de a nu o face. Am mai ajuns la concluzia că adevărat înseamnă ce este, nu ce alegem să fie. Adevărul nu este nici divin, nici uman, nici aleatoriu, nici la alegere. Faptul este real și poate fi explicat sau descris fizic, în consecință nu este interpretabil. Doi ori doi va fi întotdeauna patru.
Oamenii însă au continuat să își imagineze lucruri care nu există, despre ei însuși sau despre lumea înconjurătoare. Pe măsură ce eu am îmbătrânit fenomenul s-a accentuat în jurul meu. În loc să se bucure de lumea existentă, îndestulătoare, dar cu bune și rele, oamenii insistă să creeze fabulații în care tot ce ține de individualitate este imaculat, ei sunt perfecți, prietenii lor sunt perfecți, acțiunile lor sunt perfecte. Onestitatea începe să fie văzută ca un defect și nu ca o calitate. Fiecare avem o viață pe care am trăit-o mai bine sau mai rău, dar nevoia de a-o înfrumuseța și umple de realizări imaginare ale unor obiective imaginare, este exact opusul onestității. Mai generează și frustrări nerostite pentru că la un moment dat imaginarul ajunge în conflict cu realul și o să dai peste cineva onest, ca și mine, care o să te întrebe: Serios? Chiar așa este? Cum explici atunci realitatea?.
Un serios pas înapoi, in defavoarea realului, a fost apariția realității virtuale. Lumea virtuală nu mai are deja nici o legătură cu realitatea și este o carte albă infinită gata să fie populată de iluzii. Ca și universul real, și cel virtual este infinit și în plină expansiune. Dacă pe la începuturile ei, personajele mai aveau o ancoră în realitate pentru simplu motiv că prietenii virtuali erau si cei reali, pe măsură ce a trecut timpul și prieteniile au început să fie virtuale. Iar asta înseamnă că indivizi care nu se cunosc între ei își construiesc vieți menite să fie una mai spectaculoasă decât alta, vieți care nu mai au decât o legătură vagă cu ce există de fapt în realitate. Cum capacitatea de a abera și persevera în prostie este infinită, lumea a început să verifice realitatea, dacă ninge de exemplu, cu realitatea virtuală, a scris cineva că ninge?. Un fapt real bine definit și incontestabil în esența lui este pus la îndoială de niște personaje imaginare pe baza unor fapte imaginare absolut neverificabile. Există și un film foarte bun pe această temă, dacă nu îl știți deja nu are rost să îl mai vedeți (Don’t Look Up). Prozaica realitate și onestitatea de care vorbeam sunt deja ignorate complet. Adevărul a devenit negociabil, pentru că în imaginar se poate, și asociat cu sentimentele mai degrabă decât cu realitatea. Aici nu te mai întreabă nimeni cum explici realitatea pentru că realitatea nu mai există. Doi ori doi pot sa facă oricât. Mașinile nici nu au trebuit să lupte cu omenirea, omenirea se predă singură din pură prostie. Nu știu dacă cei care au scris scenariul filmului Matrix s-au gândit de fapt cât de multă prostie există. Acolo avea cine să lupte pentru realitate, aici lumea luptă pentru fabulație. Prostia merge până acolo încât unii indivizi cer drepturi reale bazate pe calități din lumea imaginară care contrazic vădit natura și fizica.
Onestitatea a ajuns să fie un defect fatal. Eu personal am crezut permanent că este o calitate, chiar dacă în timp a îndepărtat lumea de mine și m-a făcut greu de tolerat. Că este un defect pentru generațiile tinere nu mă miră, ei deja trăiesc într-o lume care există pe un server, dar mă miră în cazul unor persoane de o vârstă cu mine care au crescut și s-au format în perioada în care realul era cât de cât real. În timp, am aflat că oamenii onești nu sunt de dorit, ceea ce este de înțeles oarecum, onestitatea este opusul imaginarului. Am aflat și că onestitatea este principalul meu defect deși eu aș fi zis că sunt altele mai grave. Iar ca un corolar la toate, am aflat că onestitatea mea jignește, lucru de care nici nu m-am mai mirat.
În timp, onestitatea m-a ajutat să îmi mențin sănătatea mentală, dar nu m-a ajutat să am mulți prieteni. Lumea are o tendință nesănătoasă de a evita persoanele care nu acceptă să fabuleze. Eu insist să fiu exact așa cum sunt și continui să cred că cei mai buni prieteni pe care îi poți avea sunt cei brutal de onești. Ca să exprim mai bine ce vreau să spun o să dau un exemplu ( fără referințe la nimeni, persoana unu, masculin).
Să presupunem că ești gras, eu am fost, știu ce înseamnă și care sunt problemele logistice și de sănătate. Transpiri mereu, ești veșnic obosit, viața de zi cu zi este un calvar, te crezi sportiv dar nu ești, găsești greu haine, pantofii te țin puțin, etc. Pe care prieten preferi să îl ai? Pe primul care îți va spune direct, ești gras, ai probleme de sănătate, viața ta este un calvar, mâncatul obsesiv nu rezolva nimic, dacă nu slăbești și te apuci de un sport, problemele se vor agrava. Primul este, firește, de o onestitate brutală. Al doilea îți va spune, ești bine așa cum ești, ești gras dar ești frumos și așa, nu poți să faci nimic cu mâncatul obsesiv, și grașii sunt sportivi, etc. Prietenul numărul doi este înșelător, mincinos iar tu continui să îți proiectezi o imagine virtuală despre cât ești de bine. El va aproba imaginea virtuală, deși peste ceva ani, va spune, la înmormântarea ta că moartea timpurie ți-se trage de la excesele alimentare, băut și sedentarism.
Experiența celor aproape cincizeci de ani mă face să aleg prietenul numărul unu de fiecare dată. Dacă însă voi considerați că onestitatea jignește, atunci sunteți liber să alegeți prietenul numărul doi și să continuați să trăiți în imaginar. Înmormântarea însă va fi însă cât se poate de reală, pentru că acest ultim act al vieții nu se poate falsifica.
Razvan Scrie 