Comparația și critica, constante ale copilăriei

Oare câți dintre voi își amintesc cu plăcere cuvintele: Scoateți o foaie de hârtie, extemporal ( sau test cum a fost denumit mai târziu)?. Eu sper că nimeni. Sigur, ocazional se mai nimeresc unii care chiar învață  tot timpul și sunt  mari iubitori de teste, dar în afară de ei, nu știu pe nimeni să își amintească cu plăcere

Problema este că, un astfel de test, surpriză sau nu, are ca inevitabil rezultat o notă. Iar notta odată pusă nu mai poate fi ignorată. Notă care, din păcate, reprezenta adesea singurul si unicul criteriu după care erai judecat, atât de părinți, cât și de sistemul școlar în general. Iar notele se luau greu, sistemul era, și este, bazat pe memorarea unor informații și mai puțin pe aptitudinile individuale ale elevului.  Îmi amintesc de română, unde de fapt se învățau comentariile la text pe de rost, istorie unde memorarea era de bază ( deși prin liceu profesorul insista să înțelegem și contextul istoric), geografie, biologie, muzică unde eram veșnic penalizat, afon  fiind, etc. Pe scurt oportunitatea de a lua note mici era veșnic acolo, la o foaie distanță.  Primul patru l-am avut prin clasa a V-a la matematică, dar nu am fost oricum elev numai de nota zece. Am avut cam toată colecția de note posibilă, cu predilecție din cele mari, dar nu am fost rușinos nici când a fost vorba să iau de la șapte în jos.

A doua parte a problemei, și cea mai mare, era că nota se trece în carnet și trebuie declarată acasă. Iar nota era veșnicul reper. Dacă era un zece sau un nouă, nu erau probleme, mă rog, la nouă deja se ridica din sprânceană. La un opt deja era discutabil cum vei fi primit, iar de la șapte în jos era dezastru.  Pentru mine, ca și copil, notele puneau o presiune inutilă. Cum s-a dovedit mai târziu, notele astea au avut prea puțină importanță și nu au spus nimic de fapt despre personalitatea sau abilitățile mele, dar în copilărie au reprezentat criteriu de bază după care eram judecat. Și nu cred ca sunt un caz singular, cred că la mai toți a fost așa. Eu sper că nu, dar am o bănuială că da. De aici încolo, de la nota opt începând,  critica și sora ei, comparația aveau câmp deschis să se manifeste. De ce ai luat numai opt? Tu știi câte facem pentru tine? Datoria ta este numai să înveți și nu te ții de asta. Pot să înșir fraze care, probabil, vă sunt cunoscute la nesfârșit, dar cumva activitatea de învățare, de preferat bine, era singura care conta. Tu, ca și entitate umană cu nevoi, calități sau abilități individuale, erai redus la condiția de elev care trebuie să învețe. Că existau circumstanțe care ar fi putut să te împiedice, că poate aveai abilități legate de memorare și nu de științele exacte ( la mine este invers), că poate existau și alte lucruri în univers după care ai fi putut fi apreciat, nimic nu intra în calcul, pentru nimeni. Notele erau sfânta sfintelor iar catalogul biblia, iar asta s-a lăsat cu multe traume și acum ne mirăm că avem adulți nefuncționali. Înțeleg că unii argumentează că așa era sistemul, că așa se educau copii mai cu strictețe, dar nu, strictețea nu are nimic de-a face cu critica.  Critica era constantă, începea de la note și se extindea la orice. Am auzit expresiile nu îi destul sau nu ii bine de atâtea ori că deja devenea parte din ritualul de comunicare. Noi avem un statul social, cum poți să ai așa note proaste? era o alta expresia care reducea totul la note.

Iar când se termina critica începea comparația. O altă  acțiune la el de nocivă: Tu de ce ai luat atât și băiatul (sau fata) lui nuștiucine a luat mai mult ca tine? Ai văzut, copilul vecinului de la parter este numai de zece ( este de exemplu, nici nu știu cine stătea la parter). Copilul directorului de nu știu unde face aia și aia . Plus clasica întrebare: ce alte note au mai fost? Cine a luat zece?  Câți de zece au fost? Cu inevitabila constatare, tu de ce nu ai luat zece? Din nou nu exista o individualitate, un copil unic cu nevoi , abilități și talente,  cât un element care avea omăsură numai judecat cantitativ, prin comparație.

Eu m-am perceput, din cauza de critică și comparație, ca transformat din Răzvan, un copil cu nevoile aferente, talentele și abilitățile lui personale, într-o unitate  sistemică colectiva, motiv de mândrie sau rușine a părinților sau școlii. Problema a fost că am înțeles asta mult prea târziu, și asta este poate și una din cauzele din care nu mai suport să fiu criticat sau comparat, deși îmi dau seama că mai greșesc și eu, dar depinde mult cum îmi este pusă problema. De fapt, orice copil cred că își dă seama că mai greșește, dar  dacă îi transformi greșeala în rușine în loc de experiență destinată perfecționării, atunci copilul va încerca să ascundă nota. Iar asta numai va înrăutăți situația pentru că în final va ascunde cam tot de părinți.

Am pornit cu ideea acestui articol de la faptul ca fata a venit cu primul șase acasă. Nu mă  surprinde nota, mă surprinde că a trecut atât până să ia unul. Și m-am gândit cum eram tratat eu dacă veneam cu șase și primele două cuvinte care definesc experiența mea și mi-au venit în gând au fost cele din titlu, critică urmată inevitabil de comparație.  In loc de critică am stat să discut cu ea, ce s-a întâmplat, ce simte ea că a luat șase, cum putem evita astfel de note pe viitor, dar în același timp am i-am și explicat că astfel de lucruri se întâmplă, oricine poate avea o zi proastă și lua o notă mică. Nu este plăcut, dar nici o tragedie. Dar mă feresc să o critic și sub nici o forma, niciodată, nu pun întrebarea: Ce note au mai fost?. Pe copil îl poți stimula să învețe, să îi dezvolți spiritul de competiție, cred că este o soluție mult mai bună decât să îl obligi.  Până la urmă mi-a spus singură ce note au mai fost și s-a dovedit că șaselea nici nu este așa de rău dacă nota maximă este opt și majoritar sunt sub patru. Dar trebuie să ai răbdare și să îi dai încredere la copil să îți spună.

Sunt de acord ca trebuie să existe reguli,  strictețe și limite în creșterea unui copil, iar că procesul de învățare nu poate fi evitat și este normal.  Dar critica si comparația permanentă nu sunt calea de a crește un copil sănătos. Nu poți reduce un copil la o valoare numerică și avea pretenția să fie mental sănătos, experiența mea personală m-a învățat că, în timp, se creează multe traume psihice.