Cu ceva timp în urmă aveam o problemă în a saluta. Nu știu de ce, uneori de rușine, alteori din superioritate sau poate pentru simplul fapt că nu îmi plăcea persoana, nu salutam. Dar nu numai că nu salutam, o priveam ca și pe o chestiune de onoare. Motivația gestului era destul de diversă, și toate variantele la fel de neghioabe, dar îmi construisem o reputație destul de proastă pe acest subiect.
Simplul fapt de a nu saluta reprezintă un handicap social, atât prin percepția despre tine, cât și prin problema de logistică care nu se termină niciodată. Salutul sau ne-salutul devine o imaginară luptă pentru putere. Refuzul salutului nu se rezumă la a trece pe lângă persoana respectivă, privind înainte si prefăcându-te că nu o observi. Metoda aceasta simplă merge cu persoane pe care le percepi ca inferioare social, dar altfel este un gest mult prea evident intenționat. Dacă întorci pur si simplu spatele ești doar un ghiolban obișnuit, nimic deosebit. Arta, adevărata arta de a nu saluta, este să o faci prefăcându-te că de fapt nici nu vezi persoana respectivă și să încerci să îți salvezi reputația socială făcând un gest care eminamente o ruinează. Aceasta presupune o mare cheltuială de efort și imaginație, pentru că sunt necesare gesturi, calcule în timp și spațiu, mimă absurdă, schimbări de direcție inopinate, o întreagă recuzită evazionistă pentru a crea o mică piesă de teatru ad-hoc, având ca unic rezultat lipsa salutului. De la banalul gestul al privitului ceasului de pe mână ( cine mă cunoaște știe că nu purtam ceas) și până la a trece brusc strada pentru a admira o vitrină, cu orice altceva puteam inventa între aceste două extreme, imaginația nu avea limite. Un adult cât de cât sănătos ar spune că este o mare cheltuială de energie pentru a evita un gest care ține de conveniențele sociale. Tânăr fiind, priveam situația altfel și cumva eram mândru de abilitatea mea de a nu saluta. Cuvântul oximoron l-am învățat ceva mai târziu. Îmi dădeam seama că nu este bine ce fac și că în nici un caz nu reprezintă un motiv de laudă, dar totuși nu eram în stare să renunț la obicei. Ce nu îmi dădeam seama este că aceasta evitare îmi crea permanent o stare de tensiune interioară care se tot acumula în timp, suprapunându-se peste alte probleme existente.
Tot teatrul ăsta cu evitarea salutului s-a terminat după o întâlnire întâmplătoare, când cineva, sesizând obiceiul meu, mi-a pus o întrebare simplă: Te-ai gândit că de fapt te costă mental mult mai puțin să saluți decât să te chinui să eviți persoanele? Iar realitatea este că a avut dreptate. De atunci am salutat persoanele cunoscute, potrivit relației avute cu ele, și am constatat că de fapt este mult mai simplu, mai eficient social și mental. Pentru că, de fapt, refuzul de a saluta pe cineva pe care cunoști este primul pas pentru a respinge acele conveniențe care fac ca viața să fie mai plăcută, iar salutul, sau lipsa lui, nu este în nici un caz despre putere, cât despre civilizație. Odată ce începi să saluți, cum de fapt este normal, începi să sesizezi cum alții încearcă să te evite pe tine și nu poți decât să îți pară rău de ei. Pentru că refuzul lor de a te saluta spune multe despre ei și nimic despre tine. Odată ce am început să privesc așa problema am devenit mult mai relaxat în viața zilnică.
Această mentalitate încerc să o insuflu si fetei și să o lămuresc că nu este nici o rușine să saluți, irelevant de răspunsul primit de la celălalt. A saluta este despre tine, amabilitatea, integrarea ta în societate, pozitivismul social și de ce nu, despre eleganța naturală pe care ar trebui să o descoperim în noi. Dacă celălalt nu îți răspunde la fel, atunci devine problema lui și numai a lui.
În încheiere revin cu întrebarea: tu saluți sau treci strada?
Razvan Scrie 