Situat la confluența dintre râurile Someșul Rece și Cald, satul bunicilor se numește, previzibil, Somesul Rece. Cândva, demult, a existat pe cealaltă parte a triunghiului și un sat pereche Someșul Cald, dar odată cu construirea barajelor, din el au mai rămas numai câteva case înșirate de-a lungul drumului asfaltat care duce la Mărișel.
Asta mă face să fiu mocan și nu moț, cum am crezut o lungă perioadă de timp. Mocan de Gilău, mai exact, așa că de o vreme nu mai apreciez bancurile cu mocani. Este un sat de început de munte, situat pe o vale unde soarele se arată toata ziua numai pe timp de vară. În restul anotimpurilor are doar apariții de miez de zi, lăsând satul prada frigului odată ce dispare după deal. Casa bunicilor este situată pe un drum secundar, peste râu de drumul asfaltat care duce la Măguri, cu avantajul că de la gardul din spate pornește dealul împădurit în care ne-am jucat de atâtea ori. Râul Someșul Rece, cel puțin până a fost captat in amonte și trimis pe sub deal în Tarnița, trecea prin fața casei, fiind mărginit de sălcii și plopi. De coborât, pentru că malul avea cam un metru înălțime, se cobora pe o cărare scurtă din bolovani. În râu se spălau haine, ne spălam noi, se aruncau dejecții de tot felul, se spălau oi uneori, se pescuia cu undița sau cu curent, devenea patinoar iarna sau improvizam baraje vara pentru a ne scălda.
Satul nu era nici bogat, precum cele din zone agricole, dar nici sărac. Era relativ aproape de Cluj așa că o parte din săteni făceau naveta, dar, fiind de munte și fără terenuri agricole semnificative, nu exista CAP. Înainte de 89 gospodăriile erau exact cum v-ați imagina o gospodărie la sat, cu acareturi, animale, căruțe, ciurdă de vaci și de bivoli. Atunci când era rece mirosea a foc cu lemne și permanent avea mirosul specific de sat, un miros greu de descris, de animale, vegetație, foc cu lemne și grajd. Dar aproape orice sat avea acest miros, diferit totuși de cel al satelor aflate pe teren plat și fără apă curgătoare. Pe partea văii cu casa bunicilor, satul era înconjurat de pădure, pe cealaltă parte mai degrabă de terenuri agricole și mai puțin de pădure.
Casa bunicilor era, după standardele de atunci, medie, având doar două camere, bucătărie și baie. Da, avea baie proprie, cu toaletă, apă curentă și cazan pentru încălzitul ei. Pentru un sat în anii aceia era ceva nemaivăzut. De fapt, casa era numai pentru dormit și iernat, în rest toată activitatea se desfășura pe afară și în bucătăria de vară. Bunicii aveau vacă, porc și găini, animalele standard de atunci, dar nu și cal, pentru că bunicul era navetist și nu avea timp să se ocupe de el. Îmi amintesc grajdul, cu hangarul central și mărginit de anexele care adăposteau animalele. Pe o partea era curtea găinilor și afumătoarea, iar pe cealaltă parte căcăstoarea ( toaleta ecologică de astăzi) și groapa de bălegar mărginită de zmeură. În spate era o grădină mare, cu meri și pruni, porumb, diverse legume și cei trei nuci aflați pe coastă.
Cea mai pregnantă amintire este senzația de libertate și fericire. Bunicii ar trece astăzi ca fiind cool, impunând limite de comportament, dar lăsându-ne altfel de capul nostru. Iar asta însemna că făceam ce voiam. Ajutam la fân, săpat în grădină, strâns jir pentru porc , tăiat lemne pentru foc, dar era benevol, nefiind o obligație. Libertatea, însă, includea și obligația de a avea singur grijă de tine să nu pățești nimic, să nu te rănești, să te îmbraci după cum dictează vremea, să ai grijă de ploaie. De multe ori mă întorceam acasă la ora mesei, măsurată după soare și durerea din stomac. Vara dormeam în fân și iarna jucam hochei pe râu. Lipsa de supraveghere a însemnat dezvoltarea unor abilități practice pe care cu greu le mai găsești la copii de azi, de aceeași vârstă. Trebuie să vă imaginați că aveam 6-7 ani și mergeam singur, sau cu alții copii, pe dealuri cu toporul după noi, să adunăm lemne pentru bucătăria de vară. Uneori colindam dealurile și ne urcam pe stănci numai pentru că era periculos. Căutam, cu slabe rezultate, pești în râu. Improvizam colibe din ce găseam. Ne urcam pe garduri și în pomi cât mai înalți. Făceam lucruri periculoase de neconceput astăzi. Asta include datul cu sania la vale prin pădure iarna sau cu bicicleta vara. Includea și bombele cu carbid făcute din conserve. Iarna dacă picai prin gheața la hochei, asta era, rămâneai ud, nu mergeai acasă de frică să nu pierzi locul în echipă. Am fost noaptea la tăiat ilegal de lemne la o vârstă la care toporul era cât mine de mare. Mai sunt multe de zis, intenția nu este să mă laud, cât să arăt care erau vremurile atunci. Am să revin cu un alt articol la ce m-ai ajutat toate acestea. Am crescut acolo până pe la șase ani, iar apoi m-am întors cu nerăbdare în fiecare vacanță de vară până prin clasa a v-a. Timp acela a reprezentat pentru mine o experiența fericită, experiență legată strâns de sat, așa cum era, și de prezența bunicilor.
Timpul însă a trecut, bunicii au murit, eu am revenit din ce în ce mai rar. Casa a fost renovată, grajdul dărâmat, curtea transformată în gazon. Este un loc plăcut de venit în weekend pentru a scăpa de agitația din Cluj. Și totuși nu o fac. Anul acesta nu am fost, anul trecut de vreo trei ori pentru chestiuni administrative. Sunt două motive pentru care nu mai am motivație ca să revin, dar primul și cel mai important este că experiența fericită pe care am avut-o acolo nu mai există. Bunicii au murit, este ceva firesc, dar și satul s-a schimbat radical și amintește doar ca formă și prin cele câteva case vechi rămase de ce a fost acum 40 de ani.
Prin pădurea din spatele casei cărări nu mai sunt pentru că lumea nu mai are de ce circula pe acolo. Râul a fost îndiguit pentru a preveni inundațiile. Este mai sigur acum, doar că și-a pierdut orice urmă de pitoresc. Casele s-au modernizat și schimbat, acum au termopane și acoperișuri de metal. Drumurile pietruite au fost asfaltate. Cooperativa, cu cofetăria de unde ne luam înghețată polar, a devenit Bar și magazin Profi. Mirosul satului s-a schimbat pentru că nu mai sunt decât puține animale. Zgomotele s-au schimbat și ele, sunetul râului nu se mai aude noaptea din cauza fundalului sonor relativ mare. Practic, foarte puțin din ce amintește de fostul sat mai există. Acum arată ca o suburbie mai săracă a Floreștiului, dar fără blocuri.
Îmi este imposibil să recreez experiențele pe care le-am avut și starea de fericire. Iar de casă de weekend nu am nevoie, pentru că abia am timp să îmi întrețin propria mea grădină. Așa că pur si simplu nu mă mai duc. Consider că este un lucru rău că am abandonat moral locul? Am unele regrete uneori, dar altfel nu consider că îi fac satului o nedreptate. Este o experiență trecută, pe care am înțeles demult că nu o mai pot replica. Iar dacă nu mai pot, nu are rost să fac eforturi.
De fapt, aici am vrut să ajung, la experiențe fericite, trecute sau viitoare. Sunt experiențe din trecut, fericite, pe care le putem replica. O excursie în Italia de exemplu. Sau o vacanța la ski în Austria. Sunt și unele, mai personale, pe care nu le putem replica, din diverse motive. Nu înseamnă neapărat că este un dezastru, situația trebuie acceptată așa cum este. Eu nu pot să mai aduc satul la forma la care a fost acum mulți ani. Are rost să sufăr pentru asta? Nu. Lucrurile se schimbă, inevitabil. Poate în bine, poate în rău, putem doar să ne controlăm reacția la schimbare. Nu are rost să tot căutăm fericirea în trecut, pentru că cel mai probabil vom rămâne nefericiți și plini de regrete. Vine un moment în care cel mai sigur este să ne căutăm fericirea în viitor, prin alte experiențe care au potențialul de a ne face fericiți. Ancorarea în trecut cu orice preț este păguboasă. Iar paguba morală este un păcat pentru că în ziua de azi, când posibilitățile sunt atât de mari, limitele sunt dictate doar de timpul liber și contul din bancă.
Razvan Scrie 