Nu știu cum sunteți voi, dar eu unul, de o la o vârstă încolo, când am chef de băut, prefer să o fac cu prietenii. Poate că vouă vă place să beți de unii singuri, dar eu evit această situație pentru că mă deprimă. Nici sunatul la întâmplare la diverse numere că poate cineva are chef de un pahar de vin nu îmi pare o idee atractivă, așa că rămân totuși la soluția cu prietenii.
Când mergi regulat la băut și povestit cu același persoane pe care le știi de ani de zile, sunt avantaje și dezavantaje. Avantajele vine din starea de confort și siguranță pentru că știi exact ce o să se întâmple și care o să fie starea de spirit. Dacă te știi cu companionii de mulți ani este greu de crezut că se va întâmpla ceva nou și radical. În mare parte va fi exact ca și dățile trecute, exceptând micile și, mai rar, marile lucruri, petrecute în timpul scurs de la precedenta întâlnire. Iar asta este un lucru bun, pentru că oferă predictibilitate. Iar predictibilitatea aduce cu sine calmarea simțurilor, confortul emoțional și ocazia de a mai povesti cu lumea, adică exact ceea ce caut în momentele respective.
Există însă un dezavantaj, iar acesta provine din poveștile spuse. Problema este că poveștile astea sunt parte a unei mulțimi finite, ele nu se înmulțesc de la sine, pentru simplul motiv că s-au întâmplat în trecut, iar trecutul nu poate fi schimbat în mod real, am stabilit asta într-un alt articol. Nu mai putem adăuga ani în plus ca să avem mai multe de povestit. Cu timpul, însă, am constatat un fenomen curios. Poveștile spuse la un pahar sau poate mai multe, au curioasa calitate că se modifică. Nu vreau să sugerez că alcoolul are un mare rol, este mai degrabă un facilitator. Încet și pe nesimțite, ele nu mai sunt o reflectare onestă a realității, cât mai degrabă o reflecție a dorințelor noastre, combinată cu percepția alterată de alcool a ce credem noi că tovarășii de pahar se așteaptă să audă de la noi. Ajută și faptul că, pe măsură ce îmbătrânim, memoria mai slăbește în acuratețe și este mai permisivă la suprascriere. De fapt chiar acceptă cu plăcere suprascrierea pentru a suplini golurile create de ani trecuți. Există, desigur, povești care nu necesită nici o completare, dar puține sunt așa. Rezultatul este că cele mai multe din povești se vor modifica organic, un pic câte un pic, de la un an la altul, până când versiunea originală se pierde și rămânem numai cu versiunea bună de povestit. Care versiune va fi și ea din nou modificată pentru a fi mai interesantă decât povestea modificată a celorlalți. Și uite așa, se naște o competiție, nerecunoscută de nici una din părți, a poveștilor interesante, competiție care reflectă talentul de povestitor al fiecăruia, căci povestea trebuie să aibă o conexiune cât de mică cu originalul. O poveste inventată cu totul nu va putea fi niciodată spusă cu verva cu care este povestită una alterată. Nimeni, sau aproape nimeni, nu merge cu povești inventate de acasă, așa că atunci când construiești de la zero este destul de evident. În schimb o poveste ușor modificată va putea fi zisă cu credibilitatea necesară, în primul rând pentru că povestitorul va fi cursiv și mai sigur pe el știind ca există o ancoră în realitate. El va ști că, dacă cineva contestă povestea, lucru oricum rar la beție, îi va putea opune întâmplarea reală. Ca sa fiu sincer m-am surprins uneori și pe mine cu câte lucruri interesante mi s-au întâmplat în tinerețe, mai ales după ce consum câteva pahare de vin roșu. De regulă evit să alterez poveștile, dar uneori situația parcă te îndeamnă la asta.
Există totuși și niște probleme în alterarea poveștilor. Prima este că, dacă povestea este comună cu cineva de la masă, atunci nu poți interveni prea tare în ea, căci există un reper provenit din realitate. Nu poți conta pe faptul că poate și el nu își aduce aminte bine, pentru că s-ar putea să aibă o strălucire de moment și memoria să îi funcționeze. A doua problemă este să îți aduci aminte cum ai povestit-o ultima dată, pentru că inevitabil o vei povesti din nou și dacă noua versiune este dramatic diferită riști să fi expus. Secretul este să o modifici puțin câte puțin, pentru că atunci și comesenii, chiar dacă în sinea rol vor realiza că ai mai plusat un pic, nu îți vor spune asta, dar, poate, se vor amuza de poveste.
Cândva, în trecut, eram foarte critic cu cei care îmbunătățeau poveștile, și mai sunt și acum când alterarea ei presupune ca povestitorul să aibă calități care nu le are sau că a făcut lucruri complet rupte de realitate. Dar am încetat să mai fiu critic atunci când alterarea are ca scop cosmetizarea ei. Am mai realizat că, în fapt, în memoria noastră de multe ori coexistă două variațiuni ale aceleiași întâmplări. Una reala, seacă, care expune faptele și care poate că este interesantă sau poate nu, și una imaginară care expune dorințele noastre și care face ca întâmplarea să devină sigur interesantă. De la o vârstă încolo a devenit o practică acceptabilă să mai alterezi poveștile. Cred că fiecare este conștient că celălalt mai ajustează, după cum fiecare este conștient că și el mai modifică poveștile în funcție de necesitați. Devine genul de lucru pe care toți îl știm, dar nu îl spunem. Există și o parte pozitivă, căci dacă nu le-am modifica, am fi condamnați să spunem veșnic aceleași lucruri, dar așa măcar reușim să ne păstrăm conversațiile interesante și stima de sine crescută.
Recunosc că și eu mai am acest obicei, căci nu tot ce mi s-a întâmplat a fost bun de scenariu de film. De regulă mă mândresc cu onestitatea, dar parcă este păcat ca unele întâmplări care au în ele potențialul de a fi interesante, să rămână spuse în versiunea lor neprelucrată. La poveștile pe care le spun des, toți avem astfel de povești, se mai întâmplă să stau uneori și să mă gândesc dacă oare chiar așa a fost, după cum le povestesc, și ce este mai rău, nu îmi aduc aminte care este versiunea originală și care nu. După atâtea modificări, varianta originală se mai și pierde. Dar cum sunt povești care nu au alte implicații decât distracția comesenilor, acesta este un amănunt irelevant.
Razvan Scrie 