Notă: Pentru că am ajuns cu toții să fim adulți responsabili, am eliminat din text orice referiri la nume de locuri și persoane. În rest întâmplarea este complet autentică.
Sunt mai multe feluri de beții: beții de tristețe sau de bucurie, beții de singurătate sau beții sociale, beții de complezența, beții din simpla plăcere a băutului, beții din întâmplare, beții planificate, am trecut prin toate. Cred că, atunci când ești tânăr, cam orice motiv este bun pentru o beție, doar că, acum, trecuți de jumătatea vieții, puțini dintre noi mai recunoaștem asta. Eu unul nu mă jenez să recunosc că abuzam de alcool din orice motiv aflat la îndemână, doar că aveam o regulă fixă, care a rămas în picioare până în ziua de azi: să mă opresc înainte de momentul în care mai sunt în stare să chem un taxi și să mă duc acasă. Retrospectiv, dacă am uitat majoritatea ocaziilor obișnuite în care am băut, le țin minte cu precădere pe cele absolut întâmplătoare, în care, la un pahar de băutură, am avut discuții de viața cu iluștri necunoscuți. Cât de aiuritoare sau profunde au fost discuțiile astea, istoria nu mai consemnează.
O astfel de ocazie s-a ivit din senin, întâmplător cum s-ar zice, pe când petreceam un weekend eram la cabana familiei unui prieten de atunci, într-o zona de munte, de pe lângă Cluj. Valea respectivă, turistică acum, mai puțin atunci, este îngustă, străbătută de un rău de munte mărginit de pante abrupte pline de păduri care alternează cu pășuni. Este un loc idilic, plăcut, liniștit și în care am fost ulterior interzis ( tot grupul de altfel), dar din întâmplări care au avut loc ulterior, cauzate tot de abuzul de alcool. Întâmplările au fost haioase, deși sătenii nu le-ar numi chiar așa. Cabana nu este chiar in drum, este cocoțată pe o mică pantă , cu un vag drum de mașină până la ea, cu o clasică toaletă în curte, amănunt nerelevant și străjuită în partea de sus de o imensă stâncă care veșnic amenință să vină la vale. De ce nu au făcut toată construcția câțiva metri într-o parte sau alta este greu de știut. Oricum cam toate sunt amănunte irelevante. Ce este relevant este drumul care continua prin fața cabanei și într-o zi am decis să aflu până unde duce.
Pe atunci aveam o mașină militară de teren, erau alte vremuri, sunt 25 de ani de atunci, iar benzina era mult mai ieftină. Respectiva mașinărie se chema Pinzgauer, a nu se confunda cu o rasă de vaci, în caz că veți căuta pe Google. Era un fel de camion ușor, capabil să meargă pe oriunde, așa că drumul pietruit era un fel de autostradă pentru el. Aveam și o prietenă pe atunci, sau urma să devină, nu îmi mai amintesc, iarăși nu este relevant, știu doar că nu era aceeași persoană care mi-a devenit nevastă ani mai târziu.
Zis și făcut, la volanul camionului și cu fata în dreapta, motorul mașinăriei fiind între noi, am pornit în sus pe drum. Drumul a urmat valea, nu se putea altfel, și totul era foarte frumos, cu peisaje de munte, vaci și ce mai trebuie. Am ajuns în următorul sat, sau poate peste două sate, dar oricum eram deja plictisiți de aventură, nu mai părea interesant, așa că am decis să ne întoarcem. Drumul prin respectivul sat fiind îngust, era un pic dificilă întoarcerea, așa că un sătean amabil a deschis poarta ca să îmi facă loc să dau cu spatele. Cred că omul era plictisit tare pentru că m-a întrebat una, alta de mașină și apoi ne-a întrebat dacă nu servim o țuică. Asta așa de dimineață, strict pentru deschis ochii. Fata s-a cam codit, dar eu nu am refuzat, așa că ne-am dat jos din mașină și am fost poftiți să luăm loc. Eram un alt Razvan pe atunci, unul care nu refuza un pahar de tărie dimineața, obișnuință de student la Politehnică. Curtea arăta mizerabil, chiar și pentru standardele joase din Apuseni, dar am luat loc pe niște buturugi așezate în formă de masă și scaune. Totul părea foarte rustic. Țuica însă era bună, așa că am tot luat loc o vreme, și din una în alta am trecut la povești din ce în ce mai personale. Greutatea subiectelor discutate era direct proporțională cu cantitatea de țuică băută. De fapt cam cum se întâmplă la orice beție. Piesa de rezistență a fost o crema de brânză preparată de om în casă, pe sobă, mâncată cu pâine și nu mai știu cu ce, poate cu ceapă. Omul era foarte mândru de ea și mi-a explicat, în mod sincer, în detaliu cum se prepară, dar am uitat. Din subiectele discutate mi-au rămas două în memorie, prin ineditul lor. Primul era că omul voia să deschidă o privatizare, adică magazin în limbajul nostru, construcția fiind deja făcută. Asta nu a fost totuși chiar așa de inedit dar este legat de al doilea subiect, căci deasupra plănuia să facă, în mare secret, un pizdărai. Îmi voi cere scuze pentru limbaj, dar acesta este cuvântul folosit. Cuvânt pe care îl mai țin minte prin ineditul lui. Planul, tot secret, prevedea și aducerea unor domnișoare, cum altfel decât moldovence. Omul nutrea speranțe mari din această combinație și era ferm convins că va da lovitura în satele din jur. Respectivul nu părea căsătorit așa că tot planul avea șanse să fie fezabil . Discuția s-a cam oprit aici, în principiu din cauza regulii cu taxiul enunțată la început. Eram deja foarte confuz. Este drept că și domnișoara cam bătea din picior să plecăm, deja intrasem bine în orele după amiezii și totul era foarte confuz și extrem de neclar. Cu bătutul din picior m-am obișnuit până la ignorare, ceva mai târziu, dar atunci eram tânăr și impresionabil, așa că am plecat.
Plecatul nu a fost chiar așa de ușor, trebuia scoasă mașinăria din curte și mers cu ea cei câțiva kilometri până la cabană asta în condițiile unei alcoolemii care astăzi mi-ar aduce sat o suspendare de minim doi ani. Dacă poliție nu se punea problema, condusul băut fiind ceva obișnuit în zonă, era vorba de siguranța oamenilor sau a rarelor mașini de pe drum. O tamponare cu cele două tone de metal austriac se putea lăsa cu consecințe nefaste pentru oricine altcineva decât noi. În final doar un gard a avut de suferit în amorul propriu după ce a fost călcat între roți, dar altfel nu îmi amintesc să fi fost incidente serioase, altul decât că am insistat să urc cu mașina panta până la cabană, ca să demonstrez ce știe să facă pe teren accidentat.
Ce am vrut să spun cu această mică povestire este că uneori merită să ne mai lăsăm și în voia întâmplării, să facem lucruri neplanificate și să întâlnim personaje cu care nu avem nimic în comun. La prima vedere un fost student la politehnica și un sătean care visa să își facă bordel nu au nimic de discutat, dar ajutați de o cantitate apreciabilă de țuică au ajuns să povestească o jumătate de zi. Despre ce anume or fi povestit nici nu mai contează. Mai regret și că nu îmi amintesc rețeta de cremă de brânză.
Razvan Scrie 