Vă aduceți aminte de anii în care ați fost mici de statură și toate lucrurile păreau făcute pentru uriași? Am văzut o poză cu un scaun gigantic special conceput să te facă să te simți mic și pe loc mi-am amintit de copilărie, când mic fiind, toate lucrurile păreau disproporționat de mari.
Cu mulți ani în urmă, când am fost și eu ceva mai mititel, nu existau atâtea lucruri făcute pentru dimensiunea unor copii, așa că mai toate erau efectiv mari pentru un preșcolar, a cărui privire era pe la nivelul curelei unui adult. Îmi amintesc că acasă aveam dificultăți cu spălatul pe dinți din cauza înălțimii chiuvetei, umblatul prin dulapuri necesita un scaun iar pe geam mă uitam de pe pat. Întratul în cadă era și el dificil și presupunea un pic de cățărat. Lucrurile domestice necesitau un efort suplimentar, căratul găleții de gunoi era cu un efort suplimentar pentru că toarta trebuia ridicată la nivelul umerilor, urcatul pe ghenă ( dacă vă mai aduceți aminte cum arătau) necesita abilități de alpinist din cauza înălțimii zidului, iar bătătorul de covoare, folosit de Paști, avea aproape înălțimea mea. Mingea de baschet, am făcut prin clasele primare, era o chestie mare și rotundă pe care o puteam prinde doar cu ambele brațe desfăcute. Dar cele mai frustrări le aveam în autobuz unde a-ș fi vrut să particip la conversații, în cazul fericit că aș fi fost admis, sau măcar să le aud, dar ca să privesc lumea de la talie în sus trebuia să dau capul pe spate.
Iar când eram dus în vacanțe la țară lucrurile căpătau dimensiuni de poveste. Aici permanent aveam sentimentul că lucrurile, topor, sapă, ce o mai fi fost pe acolo, nu erau pe măsura unui om. Pe atunci, pentru mine, un om avea dimensiuni mai mici, așa cam la jumătate. Un topor, pe care acum l-aș considera ca fiind mediu spre mic, părea o armă făcută pentru un uriaș, iar manevrarea lui necesita o forță serioasă. De coasă nu mă puteam folosi pentru că eram prea mic pentru a ajunge la mânere. Plita de la sobă era și ea la nivelul ochilor, suficient de joasă totuși pentru a vedea când este gata cafeaua bunicului și a merge la cerșit. Dacă eram trimis după lemne de pus în sobă, acestea căpătau dimensiunea unor trunchiuri de copac, comparație de care râd acum. Dar cele mai fantastice erau animalele. Dacă pisica era, prin comparație, de dimensiunea unui câine mediu, un câine devenea de dimensiunea unui monstru din povești. Porcul, de care mă feream de regulă, putea fi călărit lejer, prin dimensiuni și forța era cumva destinat pentru asta. Vaca ieșea din discuție fiind un fel de dinozaur mai mititel. Oricum nu îmi plac mie vacile, niciodată nu știu ce gândesc. Găinile, care mă speriau de regulă pentru că erau permanent în grup, le asociam cu niște struți prin dimensiuni și formă. Un simplu cuțit de bucătărie devenea un paloș, iar lingura și furculița, căci pe atunci nu erau tacâmuri de copii, disproporționat de mari. Urcatul pe cărarea din pădurea de deasupra casei, banală și ușoară acum, căpăta proporția unei expediții, iar stânca unde terminam de regulă plimbarea era la nici 50 de metri de gardul bunicilor. Tot ce era dincolo de ea era un mister.
Existau totuși și niște avantaje în a fi mic. Te puteai pierde ușor, când erai căutat să fi pus la muncă, în jungla reprezentată de buruienile mai mari, orice cotlon de printre acareturi devenea o peșteră a lui Ali Baba, iar un cort putea fi improvizat dintr-o pătură și niște bețe. Răul de două-trei palme din fața casei era suficient de adânc pentru o baie, dar nu suficient de mare pentru a fi periculos.
Ce mai țin minte este că permanent îmi imaginam cum va fi să fiu mare. Să am și eu statura unui adult și să pot face toate lucrurile pe care le face un adult, în felul în care le face un adult. Ce mi-a scăpat atunci, dar nici nu aveam cum să știu, este că posibilitatea de a face lucrurile ca un adult vine cu responsabilitățile unui adult. Uneori mă gândesc că aș fi preferat să rămân mic de statură căci lucrurile erau mai simple, dar din păcate nu poți rămâne copil o viață întreagă.
Razvan Scrie 