Am dat odată, din greșeală, un like la un articol despre mindfullness și meditație. S-a dovedit o mare greșeală, nici nu știu de ce am făcut-o pentru că nu sunt fan, dar ulterior tot primit articole pe această temă, culminând cu unul în care era vorba despre niște indivizi și individe care au mers într-o țară exotică și îndepărtată, cu unicul țel de a bea ayahuasca în speranța că vor pătrunde misterele sufletului și minții omenești și astfel se vor cunoaște mai bine.
Nu rezultă din articol dacă au venit de acolo îmbogățiți spiritual sau nu, dar în mod cert au investit timp și bani pentru ceva ce se poate rezolva mult mai simplu și mai sănătos. Eu vă propun o metodă cel puțin la fel de intensă, mult mai accesibilă financiar și pe care o puteți practica cam de două ori pe lună. Nu o să vă umpleți de like-uri de la followeri, dacă asta căutați, și nici nu veți poza in fața prietenilor cu aventura voastră, dar garantat va fi mai sănătos.
Metoda este foarte simplă. Începe prin a te înscrie la un maraton montan. Orice maraton montan greu este la fel de bun, vă alegeți voi proba, singura cerința este să fie ușor peste nivelul vostru de pregătire. Probele mai lungi și cu diferența mare de nivel sunt recomandate pentru că necesită mult efort, multă energie și durează un timp suficient. Pentru efecte maxime nu vă hidratați corespunzător, lipsa de apă face minuni în a stimula halucinațiile, iar combinată cu lipsa de carbohidrați este la fel de eficientă ca orice băutură magică. Începeți în forță, cu un puls pe care în mod clar nu o să îl puteți susține pe toată durata probei și aveți un pic de răbdare.
La început nu veți simți decât euforia alergării. Trebuie să vă dați timp să ajungeți în starea necesară întrebărilor existențiale. Starea asta se clădește încet, încet, odată cu primele urcări grele și cu epuizarea resurselor. Trebuie spus că nu veți putea medita pe o porțiune de coborâre. Acolo te uiți la picioare și nu te întrebi dacă există viață după moarte . Secretul este să ai răbdare suficientă, să treci de faza în care pare totul foarte greu, să tragi de tine și să înceapă mușchii să se blocheze. Odată ajuns aici, eu o denumesc faza de copil rău, poți începe cu întrebări simple simple.
Prima și cea mai evidentă întrebare este: de ce fac asta? Există un moment în fiecare cursă în care îmi jur că nu mă mai supun la un asemenea efort. Răspunsurile tale pot fi variate, pentru că pot, pentru că îmi place (încă nu știi, dar durerea va fi la final însoțită de satisfacții), poate ai ceva de demonstrat, depinde ce îți trece prin cap la momentul respectiv. După ce te lămurești, sau nu, poți ataca probleme mai grele, în funcție de ce te preocupă. Poate de exemplu te preocupă recentul divorț și începi să te întrebi cum ai ajuns acolo. Asta te ține ocupat o perioadă, timp în care mintea ta începe să o ia razna din ce în ce mai tare. Dacă tot te preocupă divorțul se poate să te preocupe și dacă fetele care aleargă prin jurul tău sunt măritate sau nu. Asta iară îți mai ține mintea ocupată ceva vreme. După care renunți total la idee pentru că de fapt tu vrei să te împaci cu fosta și oricum ești la concurs și nu la agațat. Treci la altceva, la o cugetare auzită pe net cum că după ce mori nu se mai întâmplă nimic. Contempli o vreme ideea și constați că nu este motivantă. Chiar nu te stimulează să continui. Continui să urci și ești din ce în ce mai obosit. Ataci problema nemuririi sufletului dar și asta este oarecum neinteresantă. Treci la problemele de firmă, dar te gândești ce exact de aia ești acolo, să scapi de probleme și să elimini energia negativă. Pentru o perioadă treci de la probleme metafizice la unele mai practice. Începi să te întrebi dacă va ceda vreun mușchi și care. Dacă te concentrezi acum pe corpul tău vei dobândi un grad de cunoaștere al lui greu de egalat în circumstanțe normale. Reține, în continuare este important să nu bei apă pentru efecte maxime.
Cum mintea ta continuă să o ia razna poți trece din nou la probleme metafizice și ataca cu încredere absolut orice te preocupă sau ar putea să ți-se pară interesant de analizat. Pot să fie de la chestiuni de familie, schimbări de carieră, la problema nemuririi sufletului. Absolut orice temă este la fel de bună, dar trebuie să se potrivească cu dispoziția de moment pe care o ai. O întrebare pe care o găsesc întotdeauna interesantă și la care nu am încă un răspuns este dacă alerg ca să mănânc sau mănânc ca să alerg.
Starea ta de oboseală se agravează. Poți să bei apă și să te hrănești de acum, vrei să meditezi, nu să te sinucizi. Fereastra în care este posibilă meditația se închide încet și apare vederea de tip tunel. De acum ești atât de obosit că te mai poți gândi numai cum să termini, abandonul nu este niciodată o soluție la probleme. Mintea refuză să se mai gândească la orice altceva decât la a determina corpul să pună un picior în fața celuilalt. Percepi că mai sunt turiști și alți alergători prin jurul tău, dar de acum ești atât de obosit că altceva trece în plan secund, funcțiile cognitive încetinesc și intri in modul de economisire energie. Dacă mai ai întrebări existențiale să îți pui, va trebui să te înscrii la următorul maraton.
Ajungi la final și acolo îți răspunzi la întrebarea: de ce fac asta? Pentru că îți place și pentru că poți. Îți place sentimentul de durere și oboseală combinată cu satisfacție de la final. Pentru cine nu l-a încercat trebuie spus că este ceva extraordinar de pervers și tot mai greu de obținut. Acest sentiment dă dependență mai mult decât orice băutura miraculoasă și are în plus avantajul că facilitează meditația și introspectia. Vă recomand să încercați, cu răbdare, pornind de la concursuri mai scurte și mărind încet gradul de dificultate.
Nu știu cum se face dar mie pare că îmi place metoda, pentru că mă tot înscriu la astfel de concursuri. Cred că mai am multe întrebări la care trebuie să îmi răspund, pentru că nu întrevăd sfârșitul concursurilor. Iara dacă îmi răspund la toate, pot foarte bine să declar răspunsurile ca fiind greșite și să o iau de la început.
P.S. În poză sunt cele 500 de trepte care duc pe Vârful Toaca. Cum este deja final de concurs și sunt în plin soare, urcarea lor este foarte dificilă. Odată ajuns aici singura întrebare este dacă o să le urci ajutându-te cu mâinile sau nu. Răspunsul este da, te mai ajuți, fără nici o rușine, și cu mâinile. Rămâi cu satisfacția că le-ai urcat totuși mai repede decât turiștii ocazionali.
Razvan Scrie 