Dacă vă încumetați să participați la o cursă de alergare montană care are in titulatură cuvintele sky race, atunci trebuie să vă previn că vă așteaptă doar urcare, urcare și iar urcare. Nu este ca și o cursă obișnuită care te poartă în sus și în jos, nu are nimic romantic. Urcarea susținută este esența unei astfel de curse. Faptul că se și coboară la punctul de pornire ar putea să vă inducă în eroare că ar putea exista și momente în care să îți mai tragi sufletul, dar nu vă lăsați înșelați, și coborârile vor fi probabil tehnice, abrupte și solicitante. Prin urmare, la o cursă de acest fel, kilometri trebuie abordați cu mai multă prudență, iar un 30 de kilometri la un Sky Race poate să necesite mai mult efort decât 42 de kilometri parcurși la un maraton desfășurat pe dealuri.
Concursul Rodnei Sky Race nu face nici el excepție, bonus fiind traseul marcat direct prin vegetație de către băieții și fetele de la Rupicapra. Cursa începe cu doi kilometric de asfalt, înșelători, care te fac să presupui că nu va fi chiar așa de rău și că urcarea este ageabilă. Te prinde atmosfera de la start și tendința este de a alerga mai repede decât ar trebui. După ceva mai mult de doi kilometri începe urcarea numită Cimpoieșului și aici viteza scade brusc la un ritm de mers iar entuziasmul începe să scadă. Începi să îți urmărești pulsul, pentru că singurul tău parametru dat de antrenor este pulsul maxim. In fapt, cursa are doua urcări mai lungi si abrupte. Tu tocmai te strădui pe prima urcare, care te poartă de la 950 de metri altitudine la 1730 in doar patru kilometri. Te gândești că ai mai făcut de două ori această urcare așa că știi ce te așteaptă. De fapt ai uitat geografia urcării în mare parte, dar nu contează, trebuie să o faci oricum. Te simți bine, încrezător, pulsul este în intervalul dorit și urci în continuare. Te-ai concentra și pe femeile care aleargă prin jur, așa, ca să faci cursa mai plăcută, dar cum nu sunt, revii la partea cu urcarea. O cursă desfășurată conversând cu o persoană de sex feminin este întotdeauna mai plăcută, vă spun din experiență. Urcarea, la început, este prin pădure, așa că te mai ferește de soare. Este deja foarte cald și te gândești că a doua urcare va fi mai grea pentru că este fără umbră. Tot echipamentul de pe tine este deja ud de transpirație dar ție încă nu ți-se aprinde beculețul roșu de alarmă. Mai faci conversație cu lumea din jur, mai dezbați subiectul, deosebit de interesant, dacă două guri de țuică ajută sau nu la alergat. Nu este clar daca tipul care zice că le-a băut la un concurs s-a simțit bine după alergând sau cântând și ce înseamnă două guri de țuică. Un moment de panică apare când un cerb imens trece direct printre concurenți, dar cumva reușește să se strecoare printre ei și toată lumea scapă cu bine. Pulsul este în continuare bun, deși la limita maxima sau un pic peste. Dai de grajdul unde este veșnic noroi. Cineva cântă la tulnic și mai alungă monotonia. Urci în continuare, deja începi sa dai de zona alpină și asta este semnul că ai câștigat mult în altitudine. Pădurea dispare și apare vegetația pitică, de altitudine mare. Creasta Rodnei începe să se vadă și te întrebi care o fi vârful Puzdrele. De fapt nu vrei să știi, pentru că toate arată înfiorător de abrupte. Refuzi să te uiți la ceas ca să vezi cât ai urcat. Deocamdată un asemenea gest ar aduce ghinion. Nu ești superstițios, se zice că ai doar ticuri. Fără veste, primul semn de alarmă apare când vrei să bei apă, întinzând gâtul să ajungi la vestă și acesta rămâne blocat. Nu poate fi de bine și doare foarte tare. Te ajuți cu mâna să ajungi la apă și să aduci gâtul la loc. Pipăi vesta și constați că în prima oră nu ai băut deloc apă. Îți dai seama că este o greșeală. Becul roșu se aprinde de data asta. Începi să bei cu disperare, ca să golești măcar un recipient de jumătate de litru până la primul punct de control. Te întrebi unde o fi acesta, că deja ai 5 kilometri pe ceas și ar fi trebuit să fie. În final este un kilometru mai încolo, sub vârful Galațiului. Constați că te-ai încadrat destul de bine în timpul limită, mai bine ca și anii trecuți, umpli bidonul cu apă, din păcate ai băut numai unul, și pleci mai departe.
Prin comparație următorii trei kilometri sunt relaxați, deși în fapt cobori cam 300 metri în altitudine, numai bine să ajungi la al doilea punct de control orar, sub vârful Puzdrele. Și aici te-ai încadrat în timp bine, dar ai aceeași problemă, nu ai băut destulă apă. Următoarea urcare, pe vârful Puzdrele are 700 de metri verticali în nici trei kilometri și este cruntă. Nu există alt cuvânt. Făcută în regim de drumeție ar fi deja grea, dar în regim de concurs și pe căldură scoate tot din tine absolut tot, energie, dorința de a continua, cheful de viață , apa, electroliți, mai ales electroliți și asta va deveni o problemă ceva mai târziu, cam peste o oră. Dar deocamdată abia ai început urcarea, totul merge bine, calculezi carbohidrații consumați pe oră și timpul, ai pierdut numărătoarea oricum, așa că pentru siguranță mai iei un gel. Cărarea dispare încet, încet și rămân numai marcajele puse direct prin vegetația de gol alpin. Treci de jumătatea celei de-a doua urcări, dar lipsa de apă băută și electroliții pierduți prin transpirație își fac simțite efectele prin blocarea tricepsului de la mâna dreapta. Este al doilea semn că ceva este în neregulă și deja începi să te gândești că exact la fel ai pățit și anul trecut. Cum nu mai poți folosi bețele le strângi și le pui la spate. Continui să urci și bei apă cu disperare pentru a compensa pierderea, dar este deja târziu. Iei si un pumn de pastile cu săruri. Te consolezi ca aproape ai trecut de vârful Puzdrele și oricum ai făcut mai mult de două treimi din urcare așa că nu mai ai mult. Începi să devii frustrat că ești de mai mult de două ore în concurs, aproape trei și ai abia 10 kilometri făcuți. Te frustrează și că ești printre ultimii dar îți aduci aminte că anul ăsta a fost cu preselecție. Mental ajungi la faza de copil răuț care vrea acasă. Începi să te îndoiești de alegerile făcute in viață. Te întrebi de ce te bagi la astfel de concursuri. Singurul răspuns pe care ți-l dai este pentru că poți. Îți mai amintești și că faza asta o ai mai la toate concursurile lungi. Mai consumi un gel, cu electroliți de data asta, reduci ritmul și aștepți să îți treacă momentul de depresie. Încet, revii la normal și ajungi la o porțiune relativ plată, cu stâncă, chiar înainte de vârf. Începi ultima urcare iar mușchiul de pe interiorul coapsei stângi se blochează. Piciorul stâng este cel de bază, ala drept este operat. Când zic blocat, vreau să zic că arată și se simte ca o bucată de piatră. Durerea este terifiantă, dar nu îți pasă și nu ai timp de ea. Te gândești cum sa faci ca mușchiul să redevină funcțional. Cu ajutorul unui magneziu lichid și a unui vârf de deget mare înfipt în el de câteva ori ( doare îngrozitor) redevine oarecum funcțional. Oricum, faci o pauză și faci poze cu, în premieră la un concurs. Te pui în mișcare, dar nici 50 de metri mai încolo mușchiul de blochează din nou. Brusc, te cuprinde frustrarea când realizezi că de aici încolo va fi o lungă drumeție și șansele de a obține un timp bun sunt egale cu zero. De acum încolo toată cursa se va desfășura știind că mușchiul respectiv se poate bloca oricând.
Am ajuns cu greu pe vârful Puzdrele. Ca și o consolare, peisajul este superb. De aici se face creasta până de vârful Galațiului, se coboară în șaua Galațiului și se continuă pe drum către șaua Gârgălau. Se urcă pe respectivul vârf și se merge pe creastă preț de vreo doi kilometri, se face stânga prin vegetație, se trece pe lângă o ferma de animale plină de noroi și se ajunge în șaua Știol, de unde începe coborârea către Cascada Cailor. Anul acesta, din fericire, am coborât pe marcaj și pe drum la cascadă și nu pe varianta directă. În total, după vârful Puzdrele se mai adună doar 600 metri de urcat, iar urcarea pe vârful Gârgălău, deși pare grea de la distanța, este practicabilă. Alte întâmplări nu au mai fost pe traseu, a fost o drumeție mai rapidă, căci nu puteam alerga, punctată cu diverși mușchi blocați. Energie aveam, dar dacă ridicam pulsul peste 145 apăreau cârceii. Altfel zis motorul trăgea, dar vehiculul era pe pană. Cel mai des s-a blocat mușchiul de pe interiorul coapsei. La un moment dat am continuat să merg cu el blocat pentru că eram sătul de făcut pauze. Am mai făcut crampe la abdomen, la brațe, din nou și la gât. La un moment dat aveam senzația că orice mușchi forțat cât de cât se va bloca. Singura mulțumire este că nu m-a ajuns din spate închizătorul de cursă și că nu am făcut infarct.
La Cascada Cailor mă aștepta fata, ca și voluntar, dar deja era plictisită tare. Avea și de ce, aștepta de multă vreme. Coborârea a mers surprinzător de bine și pentru că mușchii nu sunt atât de solicitați și, fiind la vale, pot alerga cu un ritm rapid având un puls scăzut. Am ajuns printre ultimii, dar important este că am terminat. În final au fost 31 de kilometri si 2333 metri de urcat. După cum am zis, timpul scos nici nu mai contează.
Mă mai înscriu la Rodnei Sky Race? Este un concurs extrem de spectaculos, cu peisaje fantastice și foarte bine organizat. Așa că da, categoric voi merge și la anul. Sper doar că, a treia oară voi termina mai bine și că nu mai repet aceeași greșeală. Iar pentru că îmi plac cursele grele și greșelile repetate, m-am inscris la una similară, două săptămâni mai târziu.
Razvan Scrie 